ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 630/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1899 din 18 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Iași, secția civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC R. SA (acțiune modificată și completată) în contradictoriu cu pârâții Consiliul Județean Iași, A.V.A.S. București, Statul Român, prin M.E.F. și Județul Iași prin președintele Consiliului Județean Iași, pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Calitatea procesuală într-un proces civil presupune existența unei identități între părțile din procesul civil și persoanele implicate în raportul juridic dedus judecății.

Astfel, reclamantul trebuie să fie titularul dreptului afirmat. În cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare este obligatorie calea justiției, calitatea procesuală activă aparține celui care se poate prevala de acest interes, iar calitatea pasivă, celui față de care se poate realiza interesul respectiv. Sarcina justificării calității procesuale active și a celei pasive în procesul civil, revine reclamantului, iar instanța are obligația verificării calităților procesuale. Tribunalul a constatat că reclamanta nu poate pretinde acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Iași, nefiind probată în cauză calitatea acesteia de proprietară a imobilului în litigiu. S-a mai reținut că, din adresa din 12 octombrie 2005 a M.C.C.R.

rezultă că imobilul din Iași, a fost cumpărat de către scriitorul G.I. pentru a fi sediul revistei „V.R.” Mai târziu acest imobil a fost cumpărat de Ministerul de Interne, pentru a fi folosit ca sediu pentru instituția numită Siguranța Statului și apoi Securitatea Statului. În 1934 imobilul din Iași, a fost obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat între S.N.C.I.S.A. București, în calitate de vânzător și Ministerul de Interne, în calitate de cumpărător. Acest act de proprietate a fost autentificat din 1934 de Tribunalul Ilfov, secția notariat și a fost transcris la 1 decembrie 1934. (fila 130 Dosar nr. 6506/2006). Construit în 1920-1921, acest imobil, fostă proprietate a Societății Anonime „V.R.” a intrat în patrimoniul statului în 1934. În anul 1979, imobilul, (cunoscut ca fiind Casa Revistei „V.R.”) a fost înscris în lista monumentelor istorice și de arhitectură din județul Iași, fiind clasificat.

Prin dispoziția din 14 aprilie 1983, emisă de C.E.C.S., imobilul a fost transmis din administrarea Tipografiei Iași în administrarea Întreprinderii de prestări servicii, construcție și industrie mică. În 1991, prin decizia Prefecturii Iași a fost înființată SC R. SA Iași, societate cu capital majoritar de stat, prin transformarea fostei Întreprinderi de Prestări Sevicii, imobilul fiind preluat în administrare de SC R. SA Iași. La data de 28 ianuarie 1999, Consiliul Județean Iași a emis Hotărârea nr. 10/1999, prin care, preia imobilul din Iași în domeniul public de interes județean. În baza acestei hotărâri, Consiliul Județean Iași procedează la întabularea dreptului de proprietate publică asupra imobilului (încheierea C.F.

din 16 iunie 2003 - fila 108 Dosar nr. 6506/2006). Tribunalul a reținut că Hotărârea din 1991 a Consiliului Județean Iași și existența dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu au făcut obiectul judecății în Dosarele nr. 745/2000 al Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 1767 din 10 mai 2001); Dosar nr. 4639/1/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 1123 din 21 februarie 2007); Dosar nr. 4970/2005 al Curții de Apel Iași (Decizia 1025 din 18 noiembrie 2005); Dosar nr. 4165/45/2006 al Curții de Apel Iași (Decizia nr. 146 din 27 octombrie 2006; Dosar nr. 1655./99/2008 al Curții de Apel Iași (Decizia nr. 340/CA din 1 iunie 2009), statuându-se în mod irevocabil asupra deplinei legalități a Hotărârii din 1991 precum și, asupra inexistenței dreptului de proprietate al reclamantei, asupra imobilului din litigiu.

Astfel, prin Decizia nr. 1767 din 10 mai 2001 și Decizia nr. 1123 din 21 februarie 2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat irevocabil că SC R. SA nu deține un titlu care să-i ateste un drept de proprietate asupra imobilului în cauză, iar în ce privește dispozițiile Legii nr. 15/1990, invocate de reclamantă a-i conferi un drept de proprietate, s-a constatat că aceasta nu a probat faptul că, în urma demersurilor prevăzute de lege, ar fi obținut un atestat al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. De asemenea, nici dispozițiile Legii nr. 213/1998, art. 8, nu o îndreptățesc pe reclamantă la a primi despăgubiri pentru imobilul situat în Iași, atât timp cât nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 8 alin. 3 respectiv aceea ca bunul să fi fost în patrimoniul reclamantei.

S-a mai reținut că nici prevederile Legii nr. 33/1994 nu sunt incidente în cauză, întrucât legiuitorul impune în art. 2 că pentru acordarea despăgubirilor, expropriatul să fie titularul unui drept de proprietate asupra bunului imobil ce face obiectul exproprierii. Astfel, instanța de fond a constatat că a nesocoti cele statuate prin hotărârile judecătorești anterior invocate, cu privire la lipsa calității reclamantei de proprietară a imobilului în litigiu, ar însemna a se nesocoti puterea de lucru judecat, și principiul stabilității raporturilor juridice (res judicata pro veritate habetur). Tribunalul a reținut că, în jurisprudență, s-a statuat că, autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ.

și art. 166 C. proc. civ. ) și respectiv de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.). Dacă, în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci, când, acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces, care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției, reține instanța de fond,vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, s-a stabilit că, principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate.

În aceeași idee s-a reținut că, acest principiu, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii. Față de considerentele expuse, tribunalul a constatat că, reclamanta nu și-a legitimat calitatea procesual activă în cauză.

Împotriva sentinței civile nr. 1899 din 18 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Iași, a declarat apel reclamanta SC R. SA, iar prin Decizia civilă nr. 22 din 25 februarie 2013 a Curții de Apel Iași secția civilă, s-a respins ca nefondat apelul, reținându-se că, sub aspectul tranșării chestiunii calității procesual active a reclamantei SC R. SA în cauza pendinte, este relevantă Decizia nr. 3824 din 4 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 3838/99/2009, în condițiile în care Hotărârea din 1999 (prin care Consiliul Județean a preluat imobilul în domeniul public) a format obiectul mai multor litigii, statuându-se irevocabil și prin Deciziile civile nr. 1767 din 10 mai 2001 și respectiv nr. 1123 din 21 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că SC R. SA nu deține un titlu care să îi ateste un drept de proprietate asupra imobilului din litigiu.

Or, reține instanța de apel, în condițiile în care dispozițiile art. 2 din Legea nr. 33/1994 impun condiția ca cel expropriat să fie titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul exproprierii, condiție neprobată în cauză, este incidentă excepția lipsei calității procesual active a reclamantei. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC R. SA, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului, înlăturării excepției lipsei calității procesual active și pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel, recurenta susține încălcarea și aplicarea greșită a legii, în condițiile unei analize superficiale a stării de fapt și a probelor administrate în cauză.

În acest sens se arată că, potrivit adresei din 12 octombrie 2005 a M.C.C.R., imobilul din Iași, a fost cumpărat, de către scriitorul G.I. pentru a fi sediul revistei V.R., pentru ca mai apoi să fie cumpărat de Ministerul de Interne în vederea folosirii sale ca sediu pentru Instituția Siguranța Statului și, mai apoi, de către Securitatea Statului. În anul 1934, imobilul a făcut obiectul unui contract de vânzare cumpărare încheiat între S.N.C.I.S.A. București, în calitate de vânzător și Ministerul de Interne, în calitate de cumpărător. Acest act de proprietate a fost autentificat din 1934 de Tribunalul Iași, secția notariat și a fost transcris la 1 decembrie 1931 (fila 130 Dosar nr. 6506/2005).

Construit în anii 1920 - 1921, acest imobil (fostă proprietate a Societății Anonime „V.R.”) a intrat în patrimoniul Statului Român, iar în anul 1934, prin dispoziția din 14 aprilie emisă de C.E.C.S., imobilul a fost transmis din administrarea Întreprinderii Tipografice Iași în administrarea I.P.S.C.I.M., întreprindere de stat. I.P.S.C.I.M., a fost înființată cu începere de la 1 ianuarie 1981, prin Decizia nr. 658 din 27 octombrie 1980 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Județului Iași, prin reorganizarea I.P.S.P. Iași. I.P.S.C.I.M. Iași a primit în administrare prin transfer clădirea situată în Iași de la Întreprinderea Poligrafică Iași în baza Dispoziției din 14 aprilie 1983 emisă de C.C.E.S.

în urma unui schimb de spații,, astfel că I.P.S.C.I.M. Iași a transmis în administrarea Întreprinderii Poligrafice Iași parterul blocului, în baza Deciziei nr. 280 din 20 mai 1983 emisă de Consiliul Popular al Județului Iași. În concluzie, susține recurenta, imobilul situat în Iași, a fost transmis în administrare I.P.S.C.I.M. Iași devenind astfel, un mijloc fix ce face parte și din capitalul social actual al SC R. SA Iași. Se mai învederează că, în baza Deciziei nr. 84 din 23 februarie 1984, I.P.S.C.I.M. Iași,se reorganizează în I.J.I.M. Iași, fiind păstrat integral patrimoniul, inclusiv imobilul deținut în Iași, (unde de fapt era și sediul acesteia). În același sens, recurenta arată că, în baza art. 1 din Decizia nr. 171/1990 emisă de Primăria Iași, I.J.I.M.

Iași,încetează a avea ființă de la 01 aprilie 1990 prin divizare și că art. 2 din aceeași decizie precizează că, începând cu 01 aprilie 1990, se înființează în subordinea Primăriei Iași următoarele întreprinderi de industrie mică: I.J.P.I.P.S. cu sediul în Iași, și Î.M.I.L. „P.” cu sediul în Iași. Așadar, arată recurenta, în baza acestei Decizii (nr. 171/1990), patrimoniul I.J.I.M. Iași a fost defalcat și repartizat pe cele două întreprinderi, respectiv I.J.P.I.P.S. Iași și Progresul Iași, I.J.P.I.P.S. Iași preluând în administrare, printre altele și imobilul situat în Iași. În susținerea motivului de recurs ce vizează greșita interpretare a legii, a probelor și a stării de fapt, recurenta mai arată că în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca R.A.S.C., Prefectura Iași a emis Decizia nr. 179 din 6 martie 1991 prin care I.J.P.I.P.S.

Iași a fost desființată, patrimoniul acesteia fiind preluat de SC M.I. SA Iași, de SC R. S.A. Iași, de SC M. S.A. Iași, SC C.Ju. SA Iași și de SC C. SA Iași. Prin Decizia nr. 182 din 06 martie 1991, emisă de Prefectura Județului Iași, având în vedere prevederile Legii nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 1330/1990 privind reorganizarea întreprinderilor ca societăți comerciale s-a dispus înființarea de la 01 martie 1991 a SC R. SA Iași, cu sediul în Iași. Ca atare, susține recurenta, prin împărțirea Patrimoniului I.J.P.I.P.S. Iași, (care avea în administrare și imobilul situat în Iași), SC R. SA Iași a primit o suprafață de 291,11 mp clădire și o suprafață de 420 mp teren, unde de fapt și-a stabilit și sediul social, societatea fiind la momentul respectiv cu capital de stat, Statul Român fiind la acea dată unic acționar.

Recurenta susține că dovada recunoașterii existenței în patrimoniu a imobilului situat în Iași, o reprezintă chiar Hotărârea din 1999 emisă de Consiliul Județean Iași. Din această perspectivă, susține recurenta, este irelevant punctul de vedere al instanței de apel referitor la „tranșarea” excepției calității procesuale active a SC R. SA Iași reținut prin Decizia nr. 3824 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 3838/99/2009, deoarece nici această instanță nu a observat toate deciziile și actele de transmitere a imobilului în patrimoniul și administrarea SC R. SA Iași. Din perspectiva celor expuse, recurenta susține că a dovedit atât dreptul de proprietate asupra imobilului cât și calitatea procesual activă.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Este real că potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, pentru acordarea despăgubirilor, cel expropriat trebuie să fie titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul exproprierii. Raportat la aceste dispoziții legale și la obiectul dedus judecății, instanța de apel a procedat la examinarea raporturilor juridice dintre părți în condițiile în care, din Decizia nr. 1123 din 21 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secția de contencios administrativ și fiscal, (Dosar nr. 4639/1/1006), rezultă cu autoritate și putere de lucru judecat, în ce privește imobilul din Iași, că SC R. SA, nu deține certificat de atestare a dreptului de proprietate, raportat la H.G.

nr. 834/1991. De asemenea, din Decizia nr. 1767//10 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, (Dosar nr. 45/2000) rezultă cu putere de lucru judecat că imobilul din Iași (potrivit adresei Guvernului României nr. 1/2004 din 14 august 1998), este proprietate publică de interes județean, ce nu poate fi gestionat, administrat de o societate comercială și că, potrivit adresei Guvernului României nr. 3/794/22507, imobilul este înscris în lista monumentelor istorice și de arhitectură, fiind exclus de la activitatea productivă.

De reținut este și faptul că, Hotărârea din 1999, prin care Consiliul Județean Iași a preluat imobilul în litigiu în domeniul public de interes județean, a format obiectul mai multor litigii, inclusiv sub aspectul excepției de nelegalitate și din considerentele hotărârilor pronunțate în aceste cauze rezultă fără posibilitate de echivoc că recurenta nu a deținut și nici nu deține certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu, în condițiile expres prevăzute de H.G. nr. 834/1991.

De asemenea este de reținut și faptul că problema calității procesuale active a SC R. SA cu privire la imobilul în litigiu a fost dezlegată irevocabil prin Decizia civilă nr. 3824 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, (fila 109-113 Dosar nr. 1685/99/2008 a Curții de Apel Iași), prin care s-a statuat cu aceeași autoritate de lucru judecat că SC R. SA nu a făcut dovada că imobilul din Iași, ar fi fost în administrarea I.I.P.I.S. în 1991 când aceasta a fost desființată și nici ulterior acestei date, că înregistrarea unilaterală a imobilului în liste, fiind opera SC R. SA și SC C.J. SA, nu face dovada existenței unui drept de administrare asupra imobilului și nici a unui drept de proprietate asupra acestuia.

În aceeași idee, s-a mai statuat prin decizia mai sus evocată, că singurul înscris care atestă existența dreptului de administrare a imobilului de către Tipografia Iași este dispoziția din 14 aprilie 1893 al C.C.E.S., însă din administrarea Tipografiei Iași imobilul în litigiu a fost transmis în administrarea I.P.S.C.I.M. și nicidecum către I.J.P.I.P.S., iar deținerea imobilului de facto nu constituie drept de administrare. Ca atare, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că asupra imobilului în litigiu reclamanta nu a avut un drept de administrare și nici un drept de proprietate conform Legii nr. 15/1990. Or, din perspectiva celor expuse, a inexistenței unui astfel de certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 33/1994, în ce privește acordarea despăgubirilor solicitate.

Criticile recurentei legate de starea de fapt, de modul de interpretare a probelor sunt critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, motiv pentru care acestea nu se impun a fi analizate. Cum reclamanta nu a făcut dovada certă că este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu, condiție sine qua non pentru acordarea despăgubirilor în condițiile Legii nr. 33/1994, sunt nefondate criticile legate de greșita interpretare și aplicare a legii. Nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R. SA împotriva Deciziei nr. 22 din 25 februarie 2013 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2014.