ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1606/2010

La data de 8 iunie 2000, administratorii S.L.V. și I.V. au solicitat F.P.S., acționar majoritar ce deținea o cotă de 78,50 % din capitalul social al societății, aprobarea divizării societății prin desprinderea unei părți din patrimoniul societății și înființarea unei noi societăți, cu motivarea că societatea întâmpină dificultăți în desfacerea produselor și înregistrează datorii mari la buget, iar cele trei încercări de privatizare, derulate în perioada 1990 – 2000 nu s-au putut finaliza. În baza studiului de fezabilitate și a bilanțului de divizare întocmite pentru a susține operațiunea de divizare, F.P.S. prin nota nr. 1098 din 3 iulie 2000 aprobă de principiu divizarea, în vederea întocmirii proiectului de divizare, apreciind că prin această operațiune s-ar împărți în mod proporțional și datoriile societății așa încât, pachetul de acțiuni deținut de stat ar deveni mai atractiv.

Prin hotărârile adunării generale extraordinare ale acționarilor societății din data de 25 noiembrie 2000, nr. 71, 72 și 73 se aprobă divizarea societății conform proiectului de divizare (M. Of. nr. 3464/23.10.2000), precum și actul constitutiv al noii societăți SC V. SA desprinse din societatea divizată.

Prin ordinul nr. 77 din 10 septembrie 2002 A.P.A.P.S. (actualmente A.V.A.S.) instituie procedura de administrare specială a societății S. SA Iași începând cu data de 23 august 2002, îl desemnează ca mandatar – administrator special pe dl. S.M. prin contractul de mandat nr. DAS/90 (3 octombrie 2002) și în aplicare art. 18 3 pct. 2 lit. e) și f) din H.G. nr. 577/2002 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 și a Legii nr. 137/2002 dispune ca mandatarul, administratorul special, să introducă la Tribunalul Iași, secția comercială, acțiunea în anularea A.G.E.A. a SC S. SA Iași din data de 25 noiembrie 2000 și a actelor subsecvente.

În acest context factural și legal, reclamanta SC S. SA prin administratorul special a formulat la data de 22 octombrie 2002, acțiunea în anularea hotărârilor A.G.E.A., nr. 71, 72 și 73 din data de 25 noiembrie 2000 și a tuturor actelor subsecvente cu consecința anulării operațiunii de divizare a societății reclamante și repunerea părților în situația anterioară, respectiv refacerea patrimoniului societății și radierea din Registrul Comerțului a SC V. SA.

Într-un prim ciclu procesual derulat în cauză, acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții SC V. SA, SC R. SRL, I.V., P.I., L.V. și A.V.A.S. a fost admisă dispunându-se anularea hotărârilor nr. 71, 72, 73 adoptate de A.G.E.A. din 25 noiembrie 2000, anularea actului adițional la actul constitutiv al SC S. SA autentificat sub nr. 3969 din 4 decembrie 2000, anularea actului constitutiv al SC V. SA, anularea hotărârii nr. 1 adoptată de A.G.E.A. a SC V. SA la 14 iunie 2001, anularea proiectului de divizare a SC V. SA și a actului constitutiv al SC R. SRL rezultată din divizarea SC V. SA, prin sentința civilă nr. 848 din 9 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Iași ca primă instanță. Totodată, s-a admis și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta SC R. SRL. Sentință a fost completată prin sentința nr. 212/ F din 19 aprilie 2005 pronunțată de același tribunal, prin care s-a dispus ca toate bunurile ce au fost incluse în capitalul social al SC V. SA identificate prin actul adițional autentificat sub nr. 3962 din 4 decembrie 2000, precum și pasivul aferent de o valoare egală să revină în capitalul social al societății reclamante.

Sentințele susmenționate au fost apelate de pârâții L.V. și SC V. SA, iar prin decizia nr. 3 din 15 mai 2006, Curtea de Apel Iași a respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză.

Prin decizia nr. 1003 din data de 7 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, luând în examinare recursurile declarate de pârâții L.V. și SC V. SA împotriva deciziei nr. 3 pronunțate în apel, a respins ca nefondate recursurile celor două părți.

Împotriva deciziei irevocabile pronunțate de instanța de recurs pârâta SC V. SA a formulat contestație în anulare la data de 26 martie 2007, iar pârâtul L.V. la data de 2 aprilie 2007, cele două contestații în anulare fiind conexate sub nr. 3255/1/2007 prin încheierea de ședință din data de 16 octombrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca instanță legal investită cu soluționarea căii extraordinare de atac.

Prin decizia nr. 356 din 5 februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestația în anulare formulată împotriva deciziei nr. 1003 din 7 martie 2007 pronunțate în recurs, considerând că unul din motivele de recurs, vizând tardivitatea acțiunilor în anularea hotărârilor A.G.A. în raport de prevederile art. 61 și 62 din Legea nr. 31/1990 republicată, astfel cum erau reglementate la momentul promovării acțiunii, nu a fost analizat și totodată instanța de recurs a omis să dezlege chestiunea aplicării legii în timp și implicit a termenului în care hotărârile A.G.A. puteau fi atacate.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat decizia nr. 1003 din 7 martie 2007 și în rejudecarea recursului prin decizia nr. 3995 din 18 decembrie 2008 a admis recursul declarat de pârâții SC V. SA Iași și L.V. împotriva deciziei nr. 3/ A/com din 15 mai 2006 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția comercială, a casat decizia instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că în cauză instanțele de fond au lăsat nelămurită o situație probată parțial și care repune în discuție incidența O.U.G. nr. 88/1997 și a Legii nr. 99/1999, impunându-se sub acest aspect verificări care să clarifice statutul autorității (F.P.S.) precum și susținerile pârâților privind dobândirea acțiunilor nominative de la acționarii minoritari ai SC S. SA. Totodată, instanța de recurs, a statuat că se impune și o analiză în ce privește caracterizarea termenului în care acțiunea putea fi promovată în raport de normele imperative în vigoare la data adoptării hotărârilor atacate.

În rejudecare, Curtea de Apel Iași, secția comercială, prin decizia nr. 35 din 11 mai 2009, admite apelurile formulate de SC V. SA, SC R. SRL, I.V., P.I. și L.V. împotriva sentinței comerciale nr. 848/ E din 9 noiembrie 2004 și împotriva sentinței comerciale nr. 212 din 19 aprilie 2005 pronunțate de Tribunalul Iași, pe care le schimbă în parte; admite excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește anularea hotărârilor nr. 71, 72 și 73 din data de 25 noiembrie 2000 a A.G.E.A. SC S. SA și pe cale de consecință respinge acțiunea formulată de reclamantă și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta SC R. SRL, păstrează sentința nr. 848/2004 în partea referitoare la renunțarea reclamantei la judecata cererii de obligare a pârâților în solidar la plata pagubelor aduse în urma divizării, iar sentința nr. 212/2005 în partea privind respingerea cererii de disjungere și suspendare a judecății cererii de completare a sentinței comerciale nr. 848/2004. Instanța de apel își argumentează hotărârea astfel pronunțată pe considerentele deciziei de casare nr. 3995 din 18 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în raport de care reține că la momentul adoptării hotărârilor de către A.G.E.A. (25 noiembrie 2000) dispozițiile pertinente din Legea nr. 31/1990, respectiv art. 131 stabileau un termen de 15 zile de la publicarea în M. Of. pentru formularea acțiunii în anulare, termen care a fost depășit, în cauză hotărârile fiind publicate (M. Of. nr. 15/31.01.2001), iar acțiunea în anulare a fost introdusă la data de 22 octombrie 2002, cu depășirea termenului de 15 zile, termen de prescripție a dreptului material la acțiune. Cum valabilitatea hotărârilor nr. 71, 72 și 73, impune concluzia valabilității și a actelor subsecvente întocmite pentru aducerea lor la îndeplinire, instanța de apel constată nefondate cererile reclamantei-intimate SC S. SA de anulare a operațiunii de divizare și de repunere a părților în situația anterioară. II. Recursul 1.2. Împotriva deciziei nr. 35 din 11 mai 2009 au declarat recurs în termen legal reclamanta SC S. SA, prin cererea înregistrată la data de 15 iulie 2009 și intervenienta accesorie SC R. SRL prin cererea din data de 28 iulie 2009. Recurenta reclamantă a susținut în argumentarea criticilor formulate, întemeiate în drept pe ipoteza motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând aplicarea greșită a legii, că instanța de apel nu a respectat indicațiile date prin decizia de casare și nu a cercetat dacă în cauză sunt aplicabile dispozițiile legii speciale O.U.G. nr. 88/1997. Arată recurenta că deși, intimatul L.V. a recunoscut că nu a plătit prețul acțiunilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu F.P.S. la data de 30 martie 2000, și în consecință cota deținută de stat în capitalul social nu s-a modificat, aplicarea dispozițiilor legii speciale care se impunea, nu a fost examinată de instanța de apel. Potrivit recurentei, modificarea art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prin Legea nr. 161/2003, reafirmă regimul juridic al nulității absolute care nu comportă excepții, iar termenul de 15 zile prevăzut în alin. (1) al art. 131 are în vedere nulitatea relativă. În concluzie recurenta solicită casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare, unei alte instanțe de același grad, deoarece există motive de bănuială legitimă în sensul art. 37 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la nepărtinirea judecătorilor de la Curtea de Apel Iași, datorită calității părților.

Recurenta intervenientă SC R. SRL și-a fundamentat criticile formulate pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., arătând, în esență, că instanța de apel nu examinează fondul chestiunilor cu care a fost reinvestită, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni încheiat la 30 martie 2000 și în raport de aceasta aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997 și ale Legii nr. 99/1999 și totodată nu au fost administrate probe noi indicate prin decizia de casare. Sub un alt aspect, recurenta arată că art. 131 din legea societăților comerciale în forma actuală nu reprezintă o nouă reglementare ci o interpretare a reglementării existente, în sensul că normele în discuție se referă la nulitatea absolută. O ultimă critică a recurentei vizează nemotivarea hotărârii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), în condițiile în care instanța de apel, fără nici o motivare și fără să analizeze apărările formulate de intervenientă, respinge cererea de intervenție.

În cauză intimații SC V. SA și I.V. au formulat întâmpinări la cererile de recurs solicitând respingerea, ca nefondate, a celor două recursuri. În esență, intimații arată că modificările aduse prin Legea nr. 161/2003 dispozițiilor art. 131 sunt substanțiale, sunt de procedură și de strictă interpretare și nu au caracter interpretativ și prin urmare nu pot fi aplicate retroactiv.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursurile sunt întemeiate pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând nerespectarea îndrumărilor obligatoriu statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Prin decizia nr. 3995 din 18 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție urmare admiterii contestației în anulare promovată în cauză de pârâții SC V. SA și L.V., s-a dispus admiterea recursului formulat de cei doi pârâți și casarea deciziei nr. 3 din 15 mai 2008 cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Potrivit considerentelor deciziei de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit următoarele obiective obligatorii pentru instanța de trimitere respectiv: - analizarea aplicării în timp a dispozițiilor legale care reglementează exercițiul căilor de atac împotriva hotărârilor adunărilor generale, în funcție de motivele care afectează legalitatea hotărârilor, dispoziții cuprinse în art. 132 din legea societăților comerciale; - lămurirea unei situații probată parțiale și care repune în discuție incidența în cauză a O.U.G. nr. 88/1997, și a Legii nr. 99/1999; - caracterizarea termenului în care acțiunea putea fi promovată în raport de normele în vigoare la data adoptării hotărârilor. După art. 315 C. proc. civ., hotărârea instanței de recurs este obligatorie pentru instanța care rejudecă cauza sub două aspecte: asupra dezlegărilor în drept și asupra necesității de a se administra anumite probe. În cauză excepția prescripției dreptului material la acțiune în promovarea cererii în anulare formulată de reclamantă nu a fost dezlegată de instanța de casare, și prin urmare instanța de trimitere era obligată în rejudecare cu privire la această chestiune să respecte indicațiile statuate prin decizia de casare. Cu alte cuvinte rezolvarea prescripției și caracterizarea termenului în care acțiunea introductivă putea fi promovată impuneau în mod obligatoriu și o analiză a dispozițiilor pertinente din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 și modificată prin Legea nr. 99/1999, lege cu caracter special față de dreptul comun reprezentat de Legea nr. 31/1990 republicată, dispoziții cuprinse în Secțiunea II cu privire la fuziunea, divizarea și lichidarea societăților comerciale supuse privatizării și care au fost invocate de reclamantă, ca temei al cererii sale prin acțiunea introductivă de instanță. Or, instanța de apel în rejudecare, nu administrează probele a căror necesitate a fost stabilită prin decizia de casare pentru determinarea participării statului la capitalul social al societății, la data divizării, și, deși în încheierea din 23 martie 2009 se consemnează declarația pârâtului L.V. în sensul că, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu F.P.S. la data de 30 martie 2000 nu și-a produs efectele, nu valorifică această declarație sub aspectul situației de fapt ce se impunea a fi lămurită cu consecința examinării în acest context și a dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997, ceea ce semnifică o nerespectare inacceptabilă a dispozițiilor deciziei de casare. Examinarea cauzei, din perspectiva dispozițiilor art. 132 din Legea societăților comerciale nu excludea analizarea acțiunii și în raport de dispozițiile speciale care reglementează aceiași materie, cuprinse în O.U.G. nr. 88/1997 astfel cum a fost modificată, așa cum rezultă, implicit, dar indubitabil din considerente relativ sumare ale hotărârii instanței de apel și aceasta deoarece, circumstanțele legale și facturale ale cauzei, trasate prin decizia de casare, obligau la o abordare a analizei din ambele perspective. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în termenul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite ambele recursuri și va dispune casarea hotărârii instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță, în vederea respectării statuărilor obligatoriu dispuse prin decizia nr. 3995/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, analiză care nu poate fi făcută în cadrul acestui recurs deoarece s-ar încălca finalitatea controlului exercitat prin decizia nr. 3995/2008, distinct de faptul că această analiză ar fi lipsită de fundament în absența dezlegărilor în fapt și în drept asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat.