ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1606/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1606/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Reclamanta din prezenta cauză SC S. SA

a fost înființează prin H.G. nr. 1040/1990 în baza Legii nr. 15/1990, prin

reorganizarea fostei I.C.R.P.M.C. (I.C.R.M. – Iași).

administratorii S.L.V. și I.V. au solicitat F.P.S., acționar majoritar ce

deținea o cotă de 78,50 % din capitalul social al societății, aprobarea

divizării societății prin desprinderea unei părți din patrimoniul societății și

înființarea unei noi societăți, cu motivarea că societatea întâmpină

dificultăți în desfacerea produselor și înregistrează datorii mari la buget,

iar cele trei încercări de privatizare, derulate în perioada 1990 – 2000 nu

s-au putut finaliza.

În baza studiului de fezabilitate și a

bilanțului de divizare întocmite pentru a susține operațiunea de divizare,

F.P.S. prin nota nr. 1098 din 3 iulie 2000 aprobă de principiu divizarea, în

vederea întocmirii proiectului de divizare, apreciind că prin această

operațiune s-ar împărți în mod proporțional și datoriile societății așa încât,

pachetul de acțiuni deținut de stat ar deveni mai atractiv.

extraordinare ale acționarilor societății din data de 25 noiembrie 2000, nr. 71,

72 și 73 se aprobă divizarea societății conform proiectului de divizare (M. Of.

nr. 3464/23.10.2000), precum și actul constitutiv al noii societăți SC V. SA

desprinse din societatea divizată.

septembrie 2002 A.P.A.P.S. (actualmente A.V.A.S.) instituie procedura de

administrare specială a societății S. SA Iași începând cu data de 23 august

2002, îl desemnează ca mandatar – administrator special pe dl. S.M. prin

contractul de mandat nr. DAS/90 (3 octombrie 2002) și în aplicare art. 18

3

pct. 2 lit. e) și f) din H.G. nr. 577/2002 privind aprobarea Normelor

Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 și a Legii nr. 137/2002 dispune ca

mandatarul, administratorul special, să introducă la Tribunalul Iași, secția comercială, acțiunea în anularea A.G.E.A. a SC S. SA Iași din data de

25 noiembrie 2000 și a actelor subsecvente.

reclamanta SC S. SA prin administratorul special a formulat la data de 22

octombrie 2002, acțiunea în anularea hotărârilor A.G.E.A., nr. 71, 72 și 73 din

data de 25 noiembrie 2000 și a tuturor actelor subsecvente cu consecința

anulării operațiunii de divizare a societății reclamante și repunerea părților

în situația anterioară, respectiv refacerea patrimoniului societății și

radierea din Registrul Comerțului a SC V. SA.

derulat în cauză, acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții

SC V. SA, SC R. SRL, I.V., P.I., L.V. și A.V.A.S. a fost admisă dispunându-se

anularea hotărârilor nr. 71, 72, 73 adoptate de A.G.E.A. din 25 noiembrie 2000,

anularea actului adițional la actul constitutiv al SC S. SA autentificat sub nr.

3969 din 4 decembrie 2000, anularea actului constitutiv al SC V. SA, anularea

hotărârii nr. 1 adoptată de A.G.E.A. a SC V. SA la 14 iunie 2001, anularea

proiectului de divizare a SC V. SA și a actului constitutiv al SC R. SRL rezultată

din divizarea SC V. SA, prin sentința civilă nr. 848 din 9 noiembrie 2004

pronunțată de Tribunalul Iași ca primă instanță. Totodată, s-a admis și cererea

de intervenție accesorie formulată de intervenienta SC R. SRL.

Sentință a fost completată prin

sentința nr. 212/ F din 19 aprilie 2005 pronunțată de același tribunal, prin

care s-a dispus ca toate bunurile ce au fost incluse în capitalul social al SC V.

SA identificate prin actul adițional autentificat sub nr. 3962 din 4 decembrie 2000,

precum și pasivul aferent de o valoare egală să revină în capitalul social al

societății reclamante.

apelate de pârâții L.V. și SC V. SA, iar prin decizia nr. 3 din 15 mai 2006,

Curtea de Apel Iași a respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză.

martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, luând în examinare

recursurile declarate de pârâții L.V. și SC V. SA împotriva deciziei nr. 3

pronunțate în apel, a respins ca nefondate recursurile celor două părți.

pronunțate de instanța de recurs pârâta SC V. SA a formulat contestație în

anulare la data de 26 martie 2007, iar pârâtul L.V. la data de 2 aprilie 2007,

cele două contestații în anulare fiind conexate sub nr. 3255/1/2007 prin

încheierea de ședință din data de 16 octombrie 2007 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție ca instanță legal investită cu soluționarea căii

extraordinare de atac.

2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestația în anulare

formulată împotriva deciziei nr. 1003 din 7 martie 2007 pronunțate în recurs,

considerând că unul din motivele de recurs, vizând tardivitatea acțiunilor în anularea

hotărârilor A.G.A. în raport de prevederile art. 61 și 62 din Legea nr. 31/1990

republicată, astfel cum erau reglementate la momentul promovării acțiunii, nu a

fost analizat și totodată instanța de recurs a omis să dezlege chestiunea

aplicării legii în timp și implicit a termenului în care hotărârile A.G.A.

puteau fi atacate.

Casație și Justiție a anulat decizia nr. 1003 din 7 martie 2007 și în

rejudecarea recursului prin decizia nr. 3995 din 18 decembrie 2008 a admis

recursul declarat de pârâții SC V. SA Iași și L.V. împotriva deciziei nr. 3/ A/com

din 15 mai 2006 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția comercială, a casat

decizia instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași

instanță.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte

de Casație și Justiție a constatat că în cauză instanțele de fond au lăsat

nelămurită o situație probată parțial și care repune în discuție incidența O.U.G.

nr. 88/1997 și a Legii nr. 99/1999, impunându-se sub acest aspect verificări

care să clarifice statutul autorității (F.P.S.) precum și susținerile pârâților

privind dobândirea acțiunilor nominative de la acționarii minoritari ai SC S. SA.

Totodată, instanța de recurs, a

statuat că se impune și o analiză în ce privește caracterizarea termenului în care

acțiunea putea fi promovată în raport de normele imperative în vigoare la data

adoptării hotărârilor atacate.

11.

În rejudecare, Curtea de Apel Iași, secția comercială, prin decizia nr. 35 din

11 mai 2009, admite apelurile formulate de SC V. SA, SC R. SRL, I.V., P.I. și L.V.

împotriva sentinței comerciale nr. 848/ E din 9 noiembrie 2004 și împotriva

sentinței comerciale nr. 212 din 19 aprilie 2005 pronunțate de Tribunalul Iași,

pe care le schimbă în parte; admite excepția prescripției dreptului la acțiune

în ce privește anularea hotărârilor nr. 71, 72 și 73 din data de 25 noiembrie

2000 a A.G.E.A. SC S. SA și pe cale de consecință respinge acțiunea formulată

de reclamantă și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta SC

R. SRL, păstrează sentința nr. 848/2004 în partea referitoare la renunțarea

reclamantei la judecata cererii de obligare a pârâților în solidar la plata

pagubelor aduse în urma divizării, iar sentința nr. 212/2005 în partea privind

respingerea cererii de disjungere și suspendare a judecății cererii de

completare a sentinței comerciale nr. 848/2004.

Instanța

de apel își argumentează hotărârea astfel pronunțată pe considerentele deciziei

de casare nr. 3995 din 18 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

în raport de care reține că la momentul adoptării hotărârilor de către A.G.E.A.

(25 noiembrie 2000) dispozițiile pertinente din Legea nr. 31/1990, respectiv art.

131 stabileau un termen de 15 zile de la publicarea în M. Of. pentru formularea

acțiunii în anulare, termen care a fost depășit, în cauză hotărârile fiind

publicate (M. Of. nr. 15/31.01.2001), iar acțiunea în anulare a fost introdusă

la data de 22 octombrie 2002, cu depășirea termenului de 15 zile, termen de

prescripție a dreptului material la acțiune.

Cum

valabilitatea hotărârilor nr. 71, 72 și 73, impune concluzia valabilității și a

actelor subsecvente întocmite pentru aducerea lor la îndeplinire, instanța de

apel constată nefondate cererile reclamantei-intimate SC S. SA de anulare a

operațiunii de divizare și de repunere a părților în situația anterioară.

II.

Recursul

1.2. Împotriva deciziei nr. 35 din 11

mai 2009 au declarat recurs în termen legal reclamanta SC S. SA, prin cererea

înregistrată la data de 15 iulie 2009 și intervenienta accesorie SC R. SRL prin

cererea din data de 28 iulie 2009.

Recurenta

reclamantă a susținut în argumentarea criticilor formulate, întemeiate în drept

pe ipoteza motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

vizând aplicarea greșită a legii, că instanța de apel nu a respectat

indicațiile date prin decizia de casare și nu a cercetat dacă în cauză sunt

aplicabile dispozițiile legii speciale O.U.G. nr. 88/1997.

Arată

recurenta că deși, intimatul L.V. a recunoscut că nu a plătit prețul acțiunilor

ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu F.P.S. la

data de 30 martie 2000, și în consecință cota deținută de stat în capitalul

social nu s-a modificat, aplicarea dispozițiilor legii speciale care se

impunea, nu a fost examinată de instanța de apel.

Potrivit

recurentei, modificarea art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prin Legea nr.

161/2003, reafirmă regimul juridic al nulității absolute care nu comportă

excepții, iar termenul de 15 zile prevăzut în alin. (1) al art. 131 are în

vedere nulitatea relativă.

În

concluzie recurenta solicită casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare,

unei alte instanțe de același grad, deoarece există motive de bănuială legitimă

în sensul art. 37 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la nepărtinirea

judecătorilor de la Curtea de Apel Iași, datorită calității părților.

intervenientă SC R. SRL și-a fundamentat criticile formulate pe motivele

prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., arătând, în esență, că instanța

de apel nu examinează fondul chestiunilor cu care a fost reinvestită, respectiv

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni încheiat la 30 martie

2000 și în raport de aceasta aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997

și ale Legii nr. 99/1999 și totodată nu au fost administrate probe noi indicate

prin decizia de casare.

Sub

un alt aspect, recurenta arată că art. 131 din legea societăților comerciale în

forma actuală nu reprezintă o nouă reglementare ci o interpretare a

reglementării existente, în sensul că normele în discuție se referă la

nulitatea absolută.

O ultimă critică a recurentei vizează

nemotivarea hotărârii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), în condițiile în care

instanța de apel, fără nici o motivare și fără să analizeze apărările formulate

de intervenientă, respinge cererea de intervenție.

cauză intimații SC V. SA și I.V. au formulat întâmpinări la cererile de recurs

solicitând respingerea, ca nefondate, a celor două recursuri.

În

esență, intimații arată că modificările aduse prin Legea nr. 161/2003

dispozițiilor art. 131 sunt substanțiale, sunt de procedură și de strictă

interpretare și nu au caracter interpretativ și prin urmare nu pot fi aplicate

retroactiv.

Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată

că recursurile sunt întemeiate pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., vizând nerespectarea îndrumărilor obligatoriu statuate de Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, cu consecința încălcării

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Prin

decizia nr. 3995 din 18 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție urmare admiterii contestației în anulare promovată în cauză de pârâții

SC V. SA și L.V., s-a dispus admiterea recursului formulat de cei doi pârâți și

casarea deciziei nr. 3 din 15 mai 2008 cu trimiterea cauzei spre rejudecare

instanței de apel.

Potrivit

considerentelor deciziei de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a

stabilit următoarele obiective obligatorii pentru instanța de trimitere

respectiv:

-

analizarea aplicării în timp a dispozițiilor legale care reglementează

exercițiul căilor de atac împotriva hotărârilor adunărilor generale, în funcție

de motivele care afectează legalitatea hotărârilor, dispoziții cuprinse în art.

132 din legea societăților comerciale;

-

lămurirea unei situații probată parțiale și care repune în discuție incidența în

cauză a O.U.G. nr. 88/1997, și a Legii nr. 99/1999;

- caracterizarea

termenului în care acțiunea putea fi promovată în raport de normele în vigoare

la data adoptării hotărârilor.

După

art. 315 C. proc. civ., hotărârea instanței de recurs este obligatorie pentru

instanța care rejudecă cauza sub două aspecte: asupra dezlegărilor în drept și

asupra necesității de a se administra anumite probe.

În cauză

excepția prescripției dreptului material la acțiune în promovarea cererii în

anulare formulată de reclamantă nu a fost dezlegată de instanța de casare, și

prin urmare instanța de trimitere era obligată în rejudecare cu privire la

această chestiune să respecte indicațiile statuate prin decizia de casare.

Cu

alte cuvinte rezolvarea prescripției și caracterizarea termenului în care acțiunea

introductivă putea fi promovată impuneau în mod obligatoriu și o analiză a

dispozițiilor pertinente din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998

și modificată prin Legea nr. 99/1999, lege cu caracter special față de dreptul

comun reprezentat de Legea nr. 31/1990 republicată, dispoziții cuprinse în

Secțiunea II cu privire la fuziunea, divizarea și lichidarea societăților

comerciale supuse privatizării și care au fost invocate de reclamantă, ca temei

al cererii sale prin acțiunea introductivă de instanță.

Or,

instanța de apel în rejudecare, nu administrează probele a căror necesitate a

fost stabilită prin decizia de casare pentru determinarea participării statului

la capitalul social al societății, la data divizării, și, deși în încheierea din

23 martie 2009 se consemnează declarația pârâtului L.V. în sensul că,

contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu F.P.S. la data de 30 martie 2000 nu

și-a produs efectele, nu valorifică această declarație sub aspectul situației

de fapt ce se impunea a fi lămurită cu consecința examinării în acest context

și a dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997, ceea ce semnifică o nerespectare

inacceptabilă a dispozițiilor deciziei de casare.

Examinarea

cauzei, din perspectiva dispozițiilor art. 132 din Legea societăților comerciale

nu excludea analizarea acțiunii și în raport de dispozițiile speciale care

reglementează aceiași materie, cuprinse în O.U.G. nr. 88/1997 astfel cum a fost

modificată, așa cum rezultă, implicit, dar indubitabil din considerente relativ

sumare ale hotărârii instanței de apel și aceasta deoarece, circumstanțele

legale și facturale ale cauzei, trasate prin decizia de casare, obligau la o

abordare a analizei din ambele perspective.

Pentru

rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în termenul art. 312 alin. (1) și

(3) C. proc. civ., va admite ambele recursuri și va dispune casarea hotărârii

instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță, în

vederea respectării statuărilor obligatoriu dispuse prin decizia nr. 3995/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, analiză care nu poate fi făcută în

cadrul acestui recurs deoarece s-ar încălca finalitatea controlului exercitat

prin decizia nr. 3995/2008, distinct de faptul că această analiză ar fi lipsită

de fundament în absența dezlegărilor în fapt și în drept asupra cărora instanța

de apel nu s-a pronunțat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamanta SC S. SA IAȘI și intervenienta SC R. SRL BUCUREȘTI împotriva

deciziei nr. 35 din 11 mai 2009 a Curții de Apel Iași, secția comercială,

casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7

mai  2010.