ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3995/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3995/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamanta SC S. SA Iași, a chemat în

judecată pe pârâții P.I., L.V., I.V. și SC V. SA Iași,

solicitând anularea hotărârilor A.G.A. și A.G.E.A. din 25 octombrie 2000

precum și anularea actului adițional la actul constitutiv al

reclamantei pe motiv de dol și fraudă.

Prin sentința

civilă nr. 1106/E/2003, Tribunalul Iași admite acțiunea,

anulează hotărârile 71, 72 și 73 adoptate de A.G.A. a SC S. SA

și a actului adițional la actul constitutiv al acestei

societăți, a dispus radierea din Registrul Comerțului a

mențiunilor efectuate prin încheierea din 3 ianuarie 2001 a

judecătorului delegat la registrul comerțului și că toate

bunurile care au fost incluse în capitalul social al SC V. SA să

revină în capitalul social al reclamantei.

Curtea de Apel Iași,

prin decizia comercială nr. 1098 din 27 octombrie 2003, a admis

recursurile pârâților, a casat sentința atacată și a trimis

cauza spre rejudecare pentru îndeplinirea procedurii cu SC R. SRL, societate

comercială divizată din SC V. SA.

În rejudecare, tribunalul,

prin sentința civilă nr. 848 din 9 noiembrie 2004 a respins

excepțiile inadmisibilității acțiunii și cererii de

intervenție accesorie, a prescripției și tardivității

acțiunii, a admis acțiunea reclamantei și cererea de

intervenție accesorie, a anulat hotărârile 71, 72 și 73 din 25

noiembrie 2000 a SC S. SA, a anulat actul adițional la actul constitutiv

al SC S. SA și actul constitutiv al SC V. SA, radiind din registrul

comerțului încheierea din 2001 și cea de-a doua , tot din 2001 a

judecătorului delegat la O.R.C., a anulat hotărârea din 14 iunie 2001

a SC V. SA și proiectul de divizare precum și actul constitutiv al SC

R. SRL și a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea

capătului de cerere privind obligarea pârâților la despăgubiri

pentru pagubele produse în urma divizării.

Instanța de fond a

reținut în esență că urmare a eșecului a trei procese

de privatizare desfășurate până în anul 2000, reclamanta, prin

administratori, a solicitat F.P.S. la 7 iunie 2000 să aprobe divizarea

societății prin desprinderea unei părți din patrimoniul acesteia

și înființarea unei noi societăți, aprobare obținută

prin actele din iulie 2000.

Mai reține

instanța de fond că procedura de urmat era aceea prevăzută

de O.U.G. nr. 88/1997 F.P.S. deținând un procent mai mare de 50% din

capitalul social al reclamantei iar administratorii nu au respectat

dispozițiile art. 233 – art. 241 din Legea nr. 31/1990 în sensul că

printr-o informare incorectă a acționarilor, cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică relative la voința socială,

divizarea s-a realizat numai prin preluarea activului și că nici

prevederile art. 236 – art. 239 din Legea nr. 31/1990 referitoare la dezbaterea

proiectului de divizare, nu au fost respectate așa încât divizarea a avut

drept consecință golirea substanței patrimoniului

societății divizate, pentru această operațiune fiind

necesar votul unanimității nu a 84,52% sau 84,07% cum s-a adoptat.

Tribunalul a considerat

că deși Legea nr. 31/1990 nu face distincția între cauzele de

nulitate absolută și cele de nulitate relativă, totuși

normele privitoare la voința socială au caracter de ordine

publică și pot fi invocate de orice persoană interesată,

oricând; calitatea reclamantei este justificată de folosul social pentru

susținerea acțiunii iar revenirea tuturor bunurilor incluse în

capitalul social al SC V. SA este un efect accesoriu al nulității

operațiunii de divizare.

Curtea de Apel Iași,

prin decizia nr. 3/A/com din 15 mai 2006 a respins apelurile ca nefondate

considerând că judecătorul fondului nu era incompatibil să

pronunțe hotărârea atacată, nulitatea ce lovește actul de

divizare este absolută, putând fi invocată de orice persoană

interesată oricând, iar pe fond reținând încheierea actului de

divizare prin dol și fraudarea intereselor reclamantei, cu respectarea

prevederilor privind informarea acționarilor și a cvorumului.

Împotriva deciziei astfel

pronunțate, pârâții SC V. SA și L.V. au declarat recurs, cereri

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 9 și 10 respectiv art.

304 pct. 1, 4, 5, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1003 din 7

martie 2007, instanța de recurs a respins ca nefondate recursurile

pârâților reținând că instanțele de fond au judecat în

compunerea legală a completelor de judecată, art. 24 C. proc. civ.

fiind de strictă interpretare; au motivat aspectele legate de tardivitatea

și prescripția dreptului la acțiune, fără a exista

contradicții sau motive străine de natura pricinii.

În privința temeiului

legal, instanța de recurs a reținut că în cauză nu sunt

aplicabile prevederile art. 56 din Legea nr. 31/1990 întrucât ceea ce s-a

atacat nu a fost constatarea nulității unei societăți

înmatriculate la Registrul Comerțului ci constatarea nulității

absolute a hotărârilor adunării generale care chiar dacă reprezintă

o manifestare unilaterală a acționarilor majoritari, nu se poate

sustrage condițiilor impuse de normele de ordine publică.

Sub aspectul

depășirii limitelor puterii judecătorești, instanța de

recurs a reținut că prevederile art. 2811 C. proc. civ.

îndreptățesc la completarea dispozitivului hotărârii

pronunțate.

În privința

nulității actelor de procedură, s-a reținut că

nulitățile analizate în dezbaterea litigiului erau legate de

încălcarea normelor imperative privind hotărârile A.G.A., adică

acelea de drept substanțial, nu procesual.

Calitatea procesuală

activă a reclamantei a fost confirmată de instanța de recurs,

care a susținut interesul în acțiunea formulată, a

administratorului special al reclamantei.

Prin decizia nr. 356 din 5

februarie 2008, a fost admisă contestația în anulare împotriva

deciziei nr. 1003 din 7 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, considerând că unul dintre motivele de recurs

relativ la tardivitatea acțiunii în anularea hotărârilor A.G.A. în

raport cu prevederile art. 61 și art. 62 din Legea nr. 31/1990 astfel cum

erau reglementate la momentul promovării acțiunii, ambiguu expuse nu

au fost analizate.

Instanța a reținut

că instanța a omis să cerceteze stabilirea aplicării în

timp a legii și implicit a termenului în care hotărârile A.G.A.

puteau fi atacate, având în vedere legislația existentă la momentul

întocmirii actului atacat.

În rejudecarea recursului, acesta

urmează a fi admis pentru considerentele ce se vor expune.

Sediul materiei

exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor A.G.A. unei

societăți comerciale îl constituie prevederile art. 132 din Legea nr.

31/1990 în funcție de motivele care afectează legalitatea

hotărârii.

Prin derogare de la dreptul

comun, textele de lege nu distingeau, la momentul întocmirii actelor (25

noiembrie 2000) asupra naturii nulității, stabilind termenul de 15

zile în care hotărârea A.G.A. poate fi atacată, momentul de început

al curgerii acestuia fiind publicarea în Monitorul Oficial.

Rațiunea legiuitorului

se încadra în aspectele fundamentale, de normalitate socio-culturală,

determinată de principiile generale de comerț bazate pe celeritatea

operațiunilor dar și stabilitatea și siguranța circuitului

comercial. Acestea s-au dovedit însă, ulterior, inaplicabile sistemului,

nevoit fiind să recurgă la înlăturarea prescripțiilor

derogatorii, pentru preîntâmpinarea situațiilor atipice deja apărute.

În acest sens a

pronunțat instanța de fond sentința nr. 1637 din 13 decembrie 2001

– irevocabilă prin respingerea recursului – care, atrăgând

atenția asupra văditei încălcări a conduitei ce

caracterizează normalitatea activității comerciale, dar în

aplicarea legii în vigoare la acel moment, a fost ținută a

pronunța o hotărâre ce consfințește o situație

declarată inechitabilă.

Legiuitorul, la data

divizării SC S. SA, prevedea ca modalitate de anulare a operațiunii,

opoziția, ce putea fi exercitată în termen de 30 de zile de la data

publicării în Monitorul Oficial, dar pe care nici o parte interesată

nu a promovat-o.

Termenele astfel stabilite, aveau

un fundament real pentru o societate echilibrată, un interes de ordine

publică și de stabilitate socială, ca situațiile de fapt

neatacate într-o perioadă determinată de timp să se bucure de

certitudine.

Remarcând gravitatea

limitelor impuse de rigurozitatea unor astfel de termene, în contextul

realității sociale, legiuitorul a impus modificări normative

pentru exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor exprimate

prin voința socială a societăților comerciale prin care

sunt fraudate interesele generale, fără însă ca efectul lor

să poată fi extins retroactiv.

Indiferența în

apărarea intereselor proprii a fost sancționată iar aceasta nu

este de natură a determina repunerea în situația anterioară,

dacă în aplicarea principiului in pari causam turpitudinis cessat

repetitio se stabilește un raport de vinovăție.

Pe de altă parte,

instanțele de fond au lăsat nelămurită o situație

probată parțial și care repune în discuție incidența O.U.G.

nr. 88/1997 și Legea nr. 99/1999.

Printr-un contract de vânzare-cumpărare,

la data de 30 martie 2000 F.P.S. în calitate de vânzător vinde 59,31% din

capitalul social al SC S. SA, cumpărătorului L.V. care la data de 28

iunie 2000 ar fi trebuit să devină proprietarul acestei cote. Cum

înregistrarea în Registrul Comerțului are numai efecte declarative – de

opozabilitate – (art. 5 din Legea nr. 26/1990) se impun verificări care

să clarifice statutul autorității, susținerile

pârâților privind dobândirea acțiunilor nominative de la

acționarii minoritari ai SC S. SA, preocupându-se însă și de

caracterizarea termenului în care acțiunea putea fi promovată, în

raport cu normele imperative în vigoare la data adoptării hotărârilor

atacate.

Așa fiind, în

considerarea art. 313 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și

Justiție va admite recursul, va casa decizia nr. 3/A/com din 15 mai 2006

pronunțată de Curtea de Apel Iași, și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

recurenții-pârâți SC V. SA Iași și L.V. împotriva deciziei nr.

3/A/com din 15 mai 2006 a Curții de Apel Iași, secția

comercială, pe care o casează.

Trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 decembrie 2008.