ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2197/2014
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2197/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra cauzei penale de față, constată
următoarele:
La data de 02 decembrie 2013, condamnatul
C.C.V., prin intermediul apărătorului ales, avocat C.G.I., a formulat contestație
în anulare împotriva deciziei penale nr. 1757 din 23 mai 2013 pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 5567/271/2004,
întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen. anterior.
În
motivarea contestației în anulare, a arătat că la data la
care s-a soluționat recursul de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul
nr. 5567/271/2004 era încarcerat în Olanda, astfel că procedura de citare pentru
termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită
conform legii și a dovedit că la acel termen a fost în imposibilitate de a se prezenta
și de a încunoștința instanța despre această împiedicare.
Ulterior, condamnatul, prin același apărător,
și-a modificat temeiul în drept al contestației în anulare, în acord cu noile modificări
procedurale, în sensul prevederilor art. 426 lit. a) C. proc. pen.
Prin încheierea din data de 16 mai 2014,
Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu contestația în anulare
formulată de contestatorul C.C.V. și a fixat termen pentru soluționarea acesteia
la data de 27 iunie 2014.
Analizând motivele invocate de către contestator,
Înalta Curte apreciază că acestea sunt neîntemeiate, urmând a respinge, ca nefondată,
contestația în anulare, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 386 C. proc. pen. anterior,
împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în
situațiile în care procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat
cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii [lit. a)],
respectiv când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către
instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința
instanța despre această împiedicare [lit. b)].
Dispozițiile menționate au fost reluate
în C. proc. pen. în vigoare (adaptate căilor de atac prevăzute de noua legislație)
în art. 426 lit. a) C. proc. pen. care prevede posibilitatea exercitării căii extraordinare
de atac a contestației în anulare împotriva hotărârilor penale definitive în situațiile
în care judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși
legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța
despre această imposibilitate.
Analizând actele și lucrările Dosarului
nr. 5567/271/2004, Înalta Curte constată că inculpatul C.C.V. a formulat recurs,
prin apărător ales, avocat C.G.I., la data de 02 martie 2012.
A fost citat la adresele cunoscute din
Oradea, județul Bihor (prin afișare), din Salonta, județul Bihor (destinatar mutat)
și prin afișare la Consiliul Local Oradea, respectiv Consiliul Local al Municipiului
Salonta.
La data de 12 noiembrie 2012, inculpatul
C.C.V., prin apărător ales, avocat C.G.I., a depus la dosar motive de recurs. Totodată,
dl. avocat a depus și împuternicirea avocațială din data de 09 noiembrie 2012 pentru
asigurarea asistenței juridice a inculpaților B.A. și C.C.V.
La termenul de judecată din data de 15
noiembrie 2012, inculpatul C.C.V. a fost reprezentat de apărătorul ales, avocat
C.G.I., care a învederat instanței că inculpatul este arestat preventiv în Italia,
în baza unui mandat european de arestare, urmând a fi extrădat în luna decembrie.
La data de 16 ianuarie 2013, inculpatul
depune, prin fax, o cerere prin care solicită amânarea cauzei în vederea angajării
unui apărător, arătând, totodată, că are reședința în Olanda, indicând adresa.
La data de 27 februarie 2013, apărătorul
ales al inculpatului transmite, prin fax, o cerere instanței de recurs prin care
arată că a reziliat contractul de asistența juridică încheiat cu inculpații B.A.
și C.C.V., învederând faptul că inculpatul este încarcerat în Olanda în Penitenciarul
Inrichtingen.
În
aceeași zi, inculpatul C.C.V. revine cu o cerere de amânare
a cauzei, arătând că este arestat în Penitenciarul Inrichtingen, motiv pentru care
în ședința din 28 februarie 2013, instanța de recurs a dispus citarea acestuia inclusiv
la locul de detenție indicat, cauza fiind amânată la termenul din 11 aprilie 2013.
Inculpatul a primit și a semnat citația trimisă de instanța de recurs.
La data de 10 aprilie 2013, inculpatul
C.C.V. solicită din nou amânarea cauzei, printr-o cerere transmisă prin fax instanței
de recurs, cauza fiind amânată din nou pentru termenul din 23 mai 2013.
Recursul a fost soluționat la data de 23
mai 2013, citația transmisă la locul de detenție în care se afla inculpatul fiind
returnată expeditorului.
În
aceeași modalitate, s-a procedat și cu ocazia judecării apelului.
Astfel, inculpatul C.C.V. a declarat apel prin intermediul apărătorului ales, dl
avocat C.G.I.
Pe parcursul soluționării apelului, apărătorul
inculpatului a depus cereri de amânare pe diverse motive și ulterior a reziliat
unilateral contractul de asistență juridică încheiat cu inculpatul.
Totodată, se constată că inculpatul a fost
prezent la termenele din apel doar atunci când s-a aflat în stare de arest, după
liberarea sa condiționată nu s-a mai prezentat la proces.
Pe de altă parte, inculpatul C.C.V. nu
s-a prezentat la niciun termen în fața instanței de recurs, solicitând amânarea
cauzei pentru diferite motive, astfel cum au fost expuse anterior.
Înalta Curte constată că rațiunea pentru
care legiuitorul a instituit căile extraordinare de atac (inclusiv contestația în
anulare), ca și mijloace procesuale penale de desființare a hotărârilor cu autoritate
de lucru judecat, a reprezentat-o pronunțarea unor hotărâri cu grave erori de fapt
și de drept.
Însă, atingerea adusă autorității de lucru
judecat a unei hotărâri judecătorești definitive nu poate avea loc decât în situațiile
strict prevăzute de lege.
Totodată, exercitarea căilor extraordinare
de atac nu trebuie să se transforme într-o prelungire a procesului penal, ci acestea
trebuie să fie folosite în cazurile în care hotărârile penale definitive cuprind
erori (de fapt și de drept) ce trebuie imperios înlăturate.
Așa cum s-a arătat și în literatura de
specialitate, cazurile de contestație în anulare prev. de art. 386 lit. a) și
b) C. proc. pen. anterior, suplinesc lipsa opoziției împotriva deciziei date de
instanța de recurs cu încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului
la apărare, o parte din proces fiind judecată în recurs fără ca procedura de citare
să fi fost îndeplinită potrivit legii sau partea s-a aflat în imposibilitate de
a se prezenta la ședința de judecată din recurs și, totodată, în imposibilitate
de a încunoștiința instanța de recurs despre această imposibilitate.
Rațiunea reglementării acestui caz de contestație
în anulare este respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la
apărare al contestatorului, acestea neputând fi realizate din împrejurări independente
de voința părții absente.
În
altă ordine de idei, contestația în anulare are caracterul
unei căi de atac de anulare, căci se mărginește a anula hotărârea penală definitivă
atacată, pe considerente procedurale, dar și caracterul de cale de atac de retractare,
instanța competentă să judece revenind asupra propriei hotărâri.
Odată exercitată, se promovează o etapă
procesuală distinctă a judecății, care este în afara ciclului procesual ordinar
al procesului penal, care are ca efect, în cazul admiterii, de a readuce cauza în
ciclul ordinar, respectiv judecata în recurs.
Față de cele arătate și având în vedere
că se contestă o hotărâre pronunțată în calea de atac a recursului, Înalta
Curte va avea în vedere dispozițiile C. proc. pen. anterior cu privire la cazurile
de contestație în anulare, în condițiile în care dispozițiile procedurale prezente
privesc decizia pronunțată de instanța de apel, prevederi care nu pot fi aplicate
în prezenta cauză. Mai mult, cazurile de contestație în anulare invocate de către
contestator sunt reluate în noile dispoziții procedurale fără modificări, așa încât
analiza acestora presupune evaluarea acelorași criterii prevăzute de lege.
Analizând actele dosarului prin prisma
motivelor invocate de către contestator, Înalta Curte constată că acestea nu se
încadrează în cazurile invocate de contestație în anulare.
Referitor la pretinsa lipsă de procedură
invocată de către contestator, se constată că acesta a fost reprezentat pe parcursul
soluționării recursului de către apărător ales și a avut cunoștință de termenele
fixate de către instanță, formulând personal mai multe cereri de amânare a cauzei,
cerereri admise de către instanța de judecată. Faptul că recurentul nu s-a prezentat
în fața instanței de recurs și a părăsit teritoriul țării este o opțiune personală
a acestuia, care și-a asumat, în acest fel, consecințele neprezentării în fața organelor
judiciare, respectiv judecarea căii de atac ordinare în lipsa sa. De asemenea, faptul
că ulterior, pe parcursul soluționării recursului, acesta a fost încarcerat în străinătate
este o împrejurare ce cade în culpa exclusivă a contestatorului, care și-a continuat
prezumtiva activitate infracțională și pe teritoriul altor țări. Instanța de recurs
și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege, dispunând citarea contestatorului
la locul de detenție din străinătate, mai mult a amânat cauza de fiecare dată când
acesta a cerut-o.
În
consecință, faptul că citația pentru termenul de judecată
la care s-a soluționat cauza în recurs nu a fost primită de către contestator -
în condițiile în care acesta avea cunoștință despre termenul acordat și primise
termen în cunoștință, în condițiile legii, prin prezența apărătorului ales, dar
și prin semnarea personal de către acesta a citației emise anterior - față și de
considerentele expuse anterior, nu poate echivala cu lipsa de procedură reclamată
de către contestator, motivul invocat fiind formal.
Faptul că apărătorul ales a reziliat contractul
de asistență juridică a determinat instanța de recurs să ia măsuri pentru desemnarea
unui apărător din oficiu, dezbaterile având loc în prezența acestuia din urmă, care
a și formulat concluzii, așa încât dreptul la apărare al contestatorului în fața
instanței de recurs a fost respectat. De altfel, unul din motivele pentru care contestatorul
a solicitat amânarea judecării cauzei în recurs a fost angajarea unui alt apărător
ales, cererea fiind formulată, așa cum s-a constatat ulterior, doar în scopul tergiversării
judecării cauzei, în condițiile în care contestatorul nu a procedat la angajarea
unui alt avocat ales.
Pe de altă parte și modalitatea în care
apărarea a înțeles să participe la desfășurarea întregului proces penal denotă intenția
de tergiversare nejustificată a procedurilor judiciare. Astfel, contestatorul a
fost asistat/reprezentat de
același
apărător ales (dl avocat C.G.I.) care, ulterior formulării mai multor cereri de
amânare în cauză, a reziliat contractul de asistență juridică cu contestatorul,
pentru ca ulterior căile de atac ordinare, respectiv extraordinare să fie formulate
și motivate de același apărător ales. Se constată astfel că și prezenta contestație
în anulare a fost formulată, depusă și motivată de același apărător ales - dl avocat
C.G.I., care nu s-a prezentat pentru a formula concluzii în dezbateri, contestatorul
fiind asistat de apărător din oficiu, modalitate de asigurare a apărării cu care
acesta a fost de acord.
Față de cele arătate, Înalta Curte constată
că dreptul la apărare al contestatorului cu ocazia soluționării recursului a fost
respectat de către instanța de judecată.
Nici cel de al doilea motiv invocat de
către contestator, respectiv imposibilitatea de prezentare și de încunoștiințare
a instanței de recurs, nu este incident în cauză.
În
primul rând se constată că cele două cazuri de contestație
în anulare prev. la lit. a) și b) a art. 386 C. proc. pen. anterior nu pot fi invocate
simultan, situațiile avute în vedere de legiuitor excluzându-se reciproc. Astfel,
dacă în prima situație se are în vedere nelegala citare a părții lipsă la judecarea
cauzei în recurs, în cea de a doua situație se pornește de la premisa că procedura
a fost legal îndeplinită, însă lipsa părții s-a datorat unei împrejurări care a
determinat imposibilitatea sa de prezentare, pe de o parte, dar și imposibilitatea
de a încunoștiința instanța de recurs despre această împiedicare, pe de altă parte.
Totodată, cerințele art. 386 lit. b)
C. proc. pen. anterior sunt, de asemenea, cumulative, astfel că pentru admiterea
contestației în anulare nu este suficient să se facă dovada imposibilității de prezentare,
ci contestatorul trebuie să dovedească și imposibilitatea de a încunoștiința instanța
de recurs despre împiedicarea de a se prezenta.
Ori, așa cum s-a arătat anterior, instanța
de recurs avea cunoștință de stare de detenție a contestatorului, mai mult a dispus
citarea acestuia la penitenciarul din străinătate. Contestatorul a purtat o corespondență
cu instanța de recurs și a solicitat amânarea cauzei, cereri admise care au condus
la acordarea mai multor termene în recurs.
În
același sens, se constată că inculpatul C.C.V. a fost prezent
în fața instanțelor de judecată doar atunci când a fost prezentat de locul de detenție
la proces, fiind încarcerat pe teritoriul României.
Față de cele arătate, Înalta Curte apreciază
că nu se impune admiterea contestației în anulare, nefiind îndeplinite condițiile
prevăzute de lege, analizate
detaliat
anterior și niciuna din finalitatea căii de atac extraordinare instituită de către
legiuitor nefiind incidență în cauză, motivele fiind invocate în mod formal de către
contestator.
În
consecință, urmează a fi respinsă ca nefondată, contestația
în anulare formulată de contestatorul C.C.V. împotriva deciziei penale nr. 1757
din 23 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
penală, în Dosarul nr. 5567/271/2004.
Văzând și dispozițiile art. 275 alin.
(2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestația în
anulare formulată de contestatorul C.C.V. împotriva deciziei penale nr. 1757 din
23 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în
Dosarul nr. 5567/271/2004.
Obligă contestatorul la plata sumei de
300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând
onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului
Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27
iunie 2014
.