ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3251/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, reclamantul M.B.V. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Tineretului și Sportului, solicitând anularea în tot a ordinului nr. 1631 din 05 octombrie 2009 emis de pârât prin care s-a dispus în mod unilateral încetarea contractului său de management din 23 mai 2009, în conformitate cu prev. art. 3 din acest contract și reintegrarea sa în funcția de director coordonator la D.J.T. Bistrița-Năsăud. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că actele contestate sunt nelegale, întrucât sunt nemotivate, fiind încălcate și norme imperative de competență, precum și prevederile C. muncii, referitoare la încetarea contractului din inițiativa angajatorului.

Prin întâmpinare, pârâta A.N.S.T., care a preluat, urmare a reorganizării ministerului, atribuțiile acestuia în domeniul sportului, a invocat excepția lipsei competenței materiale a instanței de a soluționa cererea reclamantului și excepția inadmisibilității acțiunii. Urmare a admiterii excepției necompetenței materiale, Tribunalul Bistrița Năsăud a declinat competența în favoarea Curții de Apel Cluj, cauza fiind înregistrată sub nr. de mai sus, la 9 septembrie 2010. Prin sentința nr. 381 din 18 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj, a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamantul M.B.V., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului - A.N.S.T.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de către pârâta A.N.S.P. este nefondată, întrucât reclamantul a îndeplinit procedura prealabilă, dovadă fiind răspunsul la plângerea prealabilă emis de către minister sub nr. 4255 din 24 noiembrie 2009. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că reclamantul a deținut funcția publică de director coordonator al Direcției pentru Tineret a județului Bistrița-Năsăud, în baza ordinului nr. 885 din 22 mai 2009 emis de Ministerul Tineretului și Sportului, în temeiul dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că, în analiza legalității ordinului contestat, nu pot fi negate efectele produse de decizia din 7 octombrie 2009 prin care s-a constatat că O.U.G.

nr. 37/2009 este în întregime neconstituțională, prin urmare emiterea actului administrativ pretins vătămător pentru reclamant s-a făcut în contextul în care actul de numire nu era conform cu ordinea de drept. Concluzionând, instanța de fond a constatat că la momentul la care s-a dispus încetarea contractului de management și ulterior, la data sesizării instanței, petentul nu poate fi considerat ca fiind titularul unui drept dobândit în mod legitim, astfel încât, în rațiunea și contextul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, actul de încetare/revocare nu-i produce nicio vătămare într-un asemenea drept sau interes, ținând seama că efectele acesteia se produc după declararea ca neconstituțională a O.U.G.

nr. 37/2009. Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul M.B.V. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că soluția instanței de fond de respingere a acțiunii, este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul arată, în esență, că instanța de fond a reținut, în mod netemeinic și nelegal, că ordinul de numire a reclamantului în funcție ar fi nelegal, ca urmare a constatării neconstituționalității actului normativ în temeiul căruia a fost emis, întrucât încheierea contractului de management s-a făcut cu respectarea condițiilor impuse de dispozițiile legale existente în vigoare la data emiterii lui.

Mai arată recurentul că actul administrativ atacat a fost emis în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009, care a fost declarată neconstituțională, astfel că nu produce efecte juridice valabile. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 37/2009 și ulterior O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de ocupare a funcțiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai precis schimbarea denumirii acestor funcții. O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii de aprobare a acestei ordonanțe. În cadrul controlului a priori realizat pe calea obiecției de neconstituționalitate a legii de aprobare a ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de legea de aprobare.

Prin decizia susmenționată s-a reținut neconstituționalitatea extrinsecă, a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a emis O.U.G. în domeniul rezervat prin Constituție legii organice. Așa cum s-a arătat și în Decizia nr. 1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice. În ceea ce privește O.U.G. nr. 105/2009, prin Decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională și această O.U.G., care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, întrucât conține aceleași soluții legislative. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că actul administrativ atacat, respectiv ordinul din 05 octombrie 2009 deși, inițial, a fost emis în baza dispozițiilor O.U.G.

nr. 37/2009, prin ordinul din 9 octombrie 2010, s-a completat cu prevederile O.U.G. nr. 105/2009. Prin urmare, în speță, reclamantul a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei O.U.G. declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt act administrativ emis în baza unei alte O.U.G. declarată de asemenea neconstituțională. Înalta Curte precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeași forță juridică le-a prevăzut. Însă, în cauză suntem în prezența unei situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluțiile jurisdicției constituționale. Puterile discreționare ale autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului, în condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, însă limitate de prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat.

În principiu, Parlamentul ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreționare, însă cu limitările reglementate în Constituție. În situația legiferării prin O.G. sau O.U.G., Guvernul în baza delegării legislative poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României. În ceea ce privește O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al ordonanței a fost declarat neconstituțională, reținându-se de Curtea Constituțională că atât modalitatea de reglementare a funcției publice cât și actul administrativ de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu încălcarea competenței materiale a Guvernului.

Lipsirea de temei constituțional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ de numire și a contractului de management. Pierderea legitimității constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului într-o funcție publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat. Viciul de neconstituționalitate al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena și viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire pe postul respectiv devine inexistent.

Înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției și unica autoritate care se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgare (control à priori) și asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele. Judecătorul de drept administrativ (ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituționale, după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar neconstituțional.

Fenomenul enunțat apare ca un „ecran” legislativ, în sensul că o lege neconstituțională constituie un „ecran” între actul administrativ și constituție; dar în momentul în care „ecranul” dispare din ordinea juridică, actul normativ fiind declarat neconstituțional, nu mai subzistă nici un temei pentru menținerea actului administrativ, emis în baza actului normativ declarat neconstituțional. Viciul de neconstituționalitate al O.U.G., adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal. Pentru considerentele expuse, se constată că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate și în consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.B.V. împotriva sentinței nr. 381 din 18 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 iunie 2011.