ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3251/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Bistrița-Năsăud, reclamantul M.B.V. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Tineretului

și Sportului, solicitând anularea în tot a ordinului nr. 1631 din 05 octombrie 2009

emis de pârât prin care s-a dispus în mod unilateral încetarea contractului său

de management din 23 mai 2009, în conformitate cu prev. art. 3 din acest contract

și reintegrarea sa în funcția de director coordonator la D.J.T. Bistrița-Năsăud.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că actele contestate sunt nelegale, întrucât sunt nemotivate,

fiind încălcate și norme imperative de competență, precum și prevederile C.

muncii, referitoare la încetarea contractului din inițiativa angajatorului.

Prin întâmpinare, pârâta

A.N.S.T., care a preluat, urmare a reorganizării ministerului, atribuțiile acestuia

în domeniul sportului, a invocat excepția lipsei competenței materiale a instanței

de a soluționa cererea reclamantului și excepția inadmisibilității acțiunii.

Urmare a admiterii excepției

necompetenței materiale, Tribunalul Bistrița Năsăud a declinat competența în favoarea

Curții de Apel Cluj, cauza fiind înregistrată sub nr. de mai sus, la 9

septembrie 2010.

Prin sentința nr. 381

din 18 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj, a respins excepția inadmisibilității

acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamantul M.B.V., în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului - A.N.S.T.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că excepția inadmisibilității acțiunii,

invocată de către pârâta A.N.S.P. este nefondată, întrucât reclamantul a îndeplinit

procedura prealabilă, dovadă fiind răspunsul la plângerea prealabilă emis de către

minister sub nr. 4255 din 24 noiembrie 2009.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a reținut că reclamantul a deținut funcția publică de director coordonator

al Direcției pentru Tineret a județului Bistrița-Năsăud, în baza ordinului nr.

885 din 22 mai 2009 emis de Ministerul Tineretului și Sportului, în temeiul dispozițiile

O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației

publice.

S-a mai arătat în considerentele

sentinței atacate că, în analiza legalității ordinului contestat, nu pot fi negate

efectele produse de decizia din 7 octombrie 2009 prin care s-a constatat că O.U.G.

nr. 37/2009 este în întregime neconstituțională, prin urmare emiterea actului administrativ

pretins vătămător pentru reclamant s-a făcut în contextul în care actul de numire

nu era conform cu ordinea de drept.

Concluzionând, instanța

de fond a constatat că la momentul la care s-a dispus încetarea contractului de

management și ulterior, la data sesizării instanței, petentul nu poate fi considerat

ca fiind titularul unui drept dobândit în mod legitim, astfel încât, în rațiunea

și contextul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, actul de încetare/revocare

nu-i produce nicio vătămare într-un asemenea drept sau interes, ținând seama că

efectele acesteia se produc după declararea ca neconstituțională a O.U.G. nr. 37/2009.

Împotriva hotărârii instanței

de fond reclamantul M.B.V. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că soluția instanței de fond de respingere a acțiunii, este lipsită de

temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul arată, în esență,

că instanța de fond a reținut, în mod netemeinic și nelegal, că ordinul de numire

a reclamantului în funcție ar fi nelegal, ca urmare a constatării neconstituționalității

actului normativ în temeiul căruia a fost emis, întrucât încheierea contractului

de management s-a făcut cu respectarea condițiilor impuse de dispozițiile legale

existente în vigoare la data emiterii lui.

Mai arată recurentul că

actul administrativ atacat a fost emis în conformitate cu dispozițiile O.U.G.

nr. 37/2009, care a fost declarată neconstituțională, astfel că nu produce efecte

juridice valabile.

Analizând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză,

și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Guvernul României a adoptat

O.U.G. nr. 37/2009 și ulterior O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea

de ocupare a funcțiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate,

mai precis schimbarea denumirii acestor funcții.

O.U.G. nr. 37/2009 a fost

declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată

de Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii

de aprobare a acestei ordonanțe.

În cadrul controlului

a priori realizat pe calea obiecției de neconstituționalitate a legii de aprobare

a ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării

prin lege, care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de

legea de aprobare.

Prin decizia susmenționată

s-a reținut neconstituționalitatea extrinsecă, a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a

emis O.U.G. în domeniul rezervat prin Constituție legii organice.

Așa cum s-a arătat și

în Decizia nr. 1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale,

legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din

ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice.

În ceea ce privește O.U.G.

nr. 105/2009, prin Decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională

și această O.U.G., care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, întrucât conține aceleași

soluții legislative.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant,

Înalta Curte constată că actul administrativ atacat, respectiv ordinul din 05

octombrie 2009 deși, inițial, a fost emis în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009,

prin ordinul din 9 octombrie 2010, s-a completat cu prevederile O.U.G. nr. 105/2009.

Prin urmare, în speță,

reclamantul a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în

baza unei O.U.G. declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt act administrativ

emis în baza unei alte O.U.G. declarată de asemenea neconstituțională.

Înalta Curte precizează

că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeași

forță juridică le-a prevăzut.

Însă, în cauză suntem

în prezența unei situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluțiile

jurisdicției constituționale.

Puterile discreționare

ale autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului,

în condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, însă limitate

de prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat.

În principiu, Parlamentul

ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreționare, însă cu limitările

reglementate în Constituție.

În situația legiferării

prin O.G. sau O.U.G., Guvernul în baza delegării legislative poate interveni în

exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității legiuitoare, dar numai

în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv art. 108 alin.

(3) și art. 115 din Constituția României.

În ceea ce privește O.U.G.

nr. 37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al ordonanței a fost

declarat neconstituțională, reținându-se de Curtea Constituțională că atât modalitatea

de reglementare a funcției publice cât și actul administrativ de numire reprezintă

construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu încălcarea competenței materiale

a Guvernului.

Lipsirea de temei constituțional

al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea

de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ

de numire și a contractului de management.

Pierderea legitimității

constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra

actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului într-o funcție

publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999

reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.

Viciul de neconstituționalitate

al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena și viciul

actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire

pe postul respectiv devine inexistent.

Înalta Curte precizează

că potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională

este garantul supremației Constituției și unica autoritate care se pronunță asupra

constituționalității legilor înainte de promulgare (control à priori) și

asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele.

Judecătorul de drept administrativ

(ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea acestora,

dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituționale,

după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar neconstituțional.

Fenomenul enunțat apare

ca un „ecran” legislativ, în sensul că o lege neconstituțională constituie un „ecran”

între actul administrativ și constituție; dar în momentul în care „ecranul” dispare

din ordinea juridică, actul normativ fiind declarat neconstituțional, nu mai subzistă

nici un temei pentru menținerea actului administrativ, emis în baza actului normativ

declarat neconstituțional.

Viciul de neconstituționalitate

al O.U.G., adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge și actul administrativ,

conferindu-i o existență lipsită de suport legal.

Pentru considerentele

expuse, se constată că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii

atacate și în consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.B.V. împotriva sentinței nr. 381 din 18 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj,

secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 3 iunie 2011.