Decizia nr. 6656/2013 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 2396/112/2009 — recurs

Contextul procesual în care a fost pronunțată decizia atacată Prin acțiunea înregistrată la data de 18 martie 2011 la Curtea de Apel Cluj, reclamantul C.F. a chemat în judecată pe pârâții R.Ș.Z., în calitate de director executiv și Ministerul Tineretului și Sportului, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se aplice pârâtului R.Ș.Z. în calitate de conducător al Direcției Județene pentru Sport și Tineret Bistrița-Năsăud, o amendă în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 25 decembrie 2010, data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești și până la executarea integrală și efectivă a acesteia, precum și să fie obligat pârâtul Ministerul Tineretului și Sportului la plata sumei de 3.000 RON reprezentând despăgubiri pentru întârziere, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că prin Sentința civilă nr. 101 din 3 martie 2010 pronunțata de către Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 2396/112/2009, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5228 din 25 noiembrie 2010 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție a fost anulat Ordinul nr. 517 din 23 aprilie 2009 emis de către Ministerul Tineretului și Sportului, s-a dispus reintegrarea sa în funcția deținută și a fost obligat Ministerul Tineretului și Sportului la plata drepturilor salariale, începând cu data de 23 aprilie 2009 și până la data reintegrării în funcție. A mai arătat reclamantul că la data de 17 martie 2010, prin Cererea nr. 685/2010, a solicitat executarea obligațiilor stabilite prin hotărârile judecătorești anterior menționate, motiv pentru care s-a emis Ordinul nr. 2456 din 28 decembrie 2010 prin care a fost reintegrat în funcția de director executiv, pentru ca, la aceeași dată, prin Ordinul nr. 2457 din 28 decembrie 2010, să fie destituit din aceeași funcție. În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, a considerat reclamantul că și acesta este admisibil prin prisma tezei finale a alin. (2) din art. 24 al Legii nr. 554/2004. Prin precizarea la acțiune formulată în cauză, reclamantul, în temeiul principiului disponibilității, a înțeles să cheme în judecată și conducătorul Autoritarii Naționale pentru Sport și Tineret exclusiv pentru soluționarea primului capăt de cerere din acțiunea introductivă. Prin Sentința nr. 319 din 26 aprilie 2012 Curtea de Apel Cluj a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului R.Ș.Z. și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.F., a respins excepțiile invocate de pârâtele Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret și D.O.M., a admis cererea reclamantului, formulată împotriva pârâtelor Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret și D.O.M., a aplicat pârâtei D.O.M., în calitate de președinte al Autorității Naționale pentru Sport și Tineret, amenda în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 28 decembrie 2010 și până la executarea integrală și efectivă a Sentinței civile nr. 101 din 3 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 2396/112/2009 definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 5228 din 25 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Sentința nr. 101/2010 Curtea de Apel Cluj a anulat Ordinul nr. 517 din 23 aprilie 2009 emis de pârâtul Ministerul Tineretului și Sportului și a fost obligat acesta din urmă la reintegrarea în funcție a reclamantului, cu plata drepturilor salariale începând din data de 23 aprilie 2009 și până la reîncadrarea în funcție. Prin Ordinul nr. 2456 din 28 decembrie 2010 emis de pârâta Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret (ANST) semnat de pârâta D.O.M. a fost executată sentința mai sus menționată în sensul reintegrării reclamantului în funcția publică de director executiv la Direcția pentru Sport a județului Bistrița-Năsăud. La aceeași dată prin Ordinul nr. 2457 din 28 decembrie 2010, pârâtele au emis al doilea ordin prin care reclamantului îi încetează raportul de serviciu din funcția de director executiv ca urmare a desființării serviciului public deconcentrat, respectiv Direcția pentru Sport a Județului Bistrița-Năsăud, conform O.G. nr. 15/2010. Astfel, a reținut Curtea că pârâtul R.Ș.Z. în calitate de director executiv în funcție al Direcției Județene pentru Sport și Tineret nu are calitatea și capacitatea de drept administrativ de a pune în executare sentința invocată, această prerogativă revenind pârâtelor prin conducătorul D.O.M. Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Sport și Tineret invocată prin întâmpinare, Curtea a reținut că această autoritate publică este succesoare în drepturi în urma reorganizării Ministerului Tineretului și Sportului fiind obligată la executarea sentinței. Cu privire la excepția tardivității introducerii acțiunii și a precizărilor reclamantului, Curtea a reținut că atragerea pârâtelor în proces s-a făcut nu prin cererea introductivă de instanță, ci ulterior, prin mai multe precizări orale și scrise care au configurat și completat cadrul procesual al litigiului generat în bună măsură de reorganizarea activității de sport atât la nivel național, cât și prin structurile deconcentrate. Modificarea substanțială a cadrului organizatoric într-o unitate de timp relativ mică, în opinia instanței de fond, nu poate fi imputată reclamantului. Pe fond, Curtea de apel a reținut că cererea reclamantului este întemeiată, deoarece prin modalitatea de punere în executare a sentinței, pârâtele au golit-o de conținut și au nesocotit dreptul recunoscut în favoarea acestuia, paralizând efectivitatea dreptului de acces la justiție ce implică în mod necesar și dreptul de a obține executarea silită a hotărârilor unei instanțe, conduită ce nu concordă cu ordinea de drept într-un stat democratic european. Cele două ordine emise la data de 28 decembrie 2010 de către conducătorul A.N.S.T. nu reprezintă altceva decât un simulacru și o aparență a executării obligațiilor impuse printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pronunțată de instanța de contencios administrativ, fiind ignorate flagrant dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004. Curtea a arătat că Ordinul nr. 2457 din 28 decembrie 2010 a fost integral anulat prin Sentința nr. 336 din 3 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. 545/33/2011. Prin emiterea Ordinului nr. 2456/2010 autoritatea publică nu a urmărit să pună efectiv în executare Sentința civilă nr. 101/2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj și astfel să procedeze la o reîncadrare efectivă a reclamantului în funcția deținută anterior, executarea fiind evident una formală. În ceea ce privește executarea creanțelor restante la plată cu titlu de salarii și indemnizații, deși pârâtele au încercat să producă probe din care rezultă efectuarea unor astfel de demersuri, s-a constatat că acestea au fost demarate după intentarea cererii de chemare în judecată și oricum, mult după data rămânerii definitive și irevocabile a Sentinței nr. 101 din 3 martie 2010. Din această perspectivă, s-a reținut, aplicând principiile echității, că prejudiciul în sumă de 3.000 RON încercat de reclamant ca urmare a neexecutării sentinței, este justificat. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs D.O.M. în nume propriu și în reprezentarea Autorității Naționale pentru Sport și Tineret. În motivele de recurs pârâtele au arătat că în mod greșit și cu nerespectarea termenelor procedurale au fost introduse în cauză în calitate de pârâte D.O.M. și Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret. Au arătat recurentele că nu au fost obligate prin sentința de fond să plătească reclamantului daune, această obligație revenind Ministerului Tineretului și Sportului. S-a mai precizat că sentința a fost executată, că s-a suplimentat bugetul Autorității Naționale pentru Sport și Tineret, astfel că s-au efectuat plățile datorate în baza Sentinței nr. 101/2010 a Curții de Apel Cluj, depunând în acest sens ordinele de plată, că greșit s-au acordat daune morale S-a depus Ordinul nr. 559 din 16 mai 2012 și Ordinul nr. 557 din 16 mai 2012, concluzionându-se că în raport de această situație este greșită obligarea la plata amenzii.

Decizia nr. 5195/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Prin Decizia nr. 5195 din 6 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de D.O.M. în nume propriu și în reprezentarea Autorității Naționale pentru Sport și Tineret, împotriva Sentinței nr. 319 din 26 aprilie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal. A modificat în parte sentința atacată, în sensul că a înlăturat obligarea pârâtelor Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret și D.O.M. la plata în solidar către reclamantul C.F. a sumei de 3.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru întârzierea executării Sentinței nr. 101 din 3 martie 2010 a Curții de Apel Cluj. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut următoarele: Prin Sentința nr. 101/2010, irevocabilă prin Decizia nr. 5228 din 25 noiembrie 2010 s-a dispus reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior, fiind obligat pârâtul Ministerul Tineretului și Sportului să-i plătească drepturile salariale începând cu 23 aprilie 2009 și până la reintegrarea efectivă. Prin Ordinul nr. 2456 din 28 decembrie 2010 a fost reintegrat reclamantul în funcția de director executiv, iar prin Ordinul nr. 2457 din 28 decembrie 2010 i-a încetat raportul de serviciu pentru funcția de director executiv al Direcției pentru Sport a județului Bihor, ca urmare a desființării respectivei autorități, ordin care a fost anulat prin Sentința nr. 336 din 3 iunie 2011, irevocabilă prin respingerea recursului. În speță, obligația de reintegrare s-a transferat ca urmare a desființării Ministerului Transportului și Sportului către Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret și președintele acestei autorități, astfel că lărgirea cadrului procesual este justificată de evoluția entităților pârâte, de modificările de competență și preluare de atribuții. Pe fond, în mod corect, prima instanță a aplicat amenda de 20% din salariul minim brut pe economie începând cu 28 decembrie 2010 și până la executarea efectivă a Sentinței nr. 101/2010. În consecință, numai reintegrarea dispusă ulterior, prin Ordinul nr. 557/2012 este corespunzătoare dispozitivului Sentinței nr. 101/2012, astfel că până la această dată autoritățile pârâte trebuie să suporte consecințele neexecutării hotărârii irevocabile. Înalta Curte a apreciat însă că sunt fondate criticile privind acordarea daunelor morale, reținând că acestea constituie o categorie juridică a răspunderii civile delictuale, căreia îi sunt aplicabile regulile stabilite în art. 998 - 999 C. civ. (vechi), potrivit cărora pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală, trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții, primordială fiind aceea a existenței unui prejudiciu. Numai dovedirea unui prejudiciu justifică acordarea daunelor morale, ca modalitate de apărare a demnității, onoarei sau prestigiului profesional. A mai reținut Înalta Curte că potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale aparține reclamantului, conform principiului actori incumbit onus probandi, ceea ce înseamnă că daunele morale nu se acordă în mod automat, ca efect al admiterii cererii de anulare a unui act administrativ, ci trebuie administrate probe care să justifice producerea unor suferințe morale. În sensul considerentelor menționate, Înalta Curte a reținut și faptul că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Mazăre contra României) s-a arătat că emiterea actului solicitat de reclamant poate constitui în sine o reparație echitabilă suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu moral suferit de acesta, iar Curtea de Justiție a Comunităților Europene (a se vedea Hotărârea nr. 17 decembrie 2009 în cauza C-197/09 RX-II, Mc/Agenției Europene pentru Medicamente - EMEA), a arătat că anularea unui act poate constitui în sine repararea adecvată a prejudiciului moral menționat de reclamant.

Decizia nr. 3103/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Prin această decizie, instanța a respins ca nefondat recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret împotriva Sentinței nr. 336 din 3 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal prin care a fost admisă în parte acțiunea reclamantului C.F. și a fost anulat Ordinul nr. 2457 din 28 decembrie 2010, respingându-se celelalte capete de cerere. În motivare, instanța de control judiciar a reținut că toate motivele de nelegalitate identificate de instanța de fond subzistă, în condițiile în care ordinul de eliberare din funcție a fost emis cu exces de putere, în aceeași zi cu cel de reintegrare, în ideea executării pur formale a sentinței irevocabile nr. 101/2010. S-a mai arătat că nu se poate reține motivul potrivit căruia funcția pe care trebuia să fie reintegrat reclamantul ar fi fost desființată, câtă vreme cel puțin pentru o zi reintegrarea a fost posibilă.

Cererea de revizuire La data de 8 ianuarie 2013 s-a înregistrat cererea de revizuire formulată de D.O.M. împotriva Deciziei nr. 5195 din 6 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, fiind invocate motivele prevăzute de art. 322 pct. 7 și pct. 2. În motivare, revizuenta a arătat că există contrarietate între decizia atacată și Decizia nr. 3103 din 19 iunie 2012 a aceleiași instanțe, în sensul că „a fost sancționată pentru întârzierea executării unor obligații găsite deja imposibil de executat de către aceleași instanțe de judecată prin hotărâri definitive și irevocabile anterioare”. Cât privește cele de-al doilea motiv, revizuenta a susținut că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a ANST și a președintei D.O.M., asupra cererii incidentale prin care solicitaseră să se constate buna lor credință și nici nu a pus în dezbatere excepția de neconstituționalitate a art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004. Prin cererea precizatoare formulată la data de 21 iunie 2013, revizuenta a indicat Ministerul Tineretului și Sportului ca fiind continuatorul fostei ANST, desființată prin art. 6 din O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative. Totodată, referitor la cazul al doilea de revizuire, a arătat că a fost menționat din eroare în cerere, impunându-se judecarea separată pentru că reprezintă un motiv de contestație în anulare conform art. 318 C. proc. civ.

Apărările intimaților Prin întâmpinările formulate, intimații C.F. și Ministerul Tineretului și Sportului au solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă. Dacă intimatul C.F. nu a făcut decât să reia istoricul raporturilor litigioase dintre părți, insistând asupra legalității deciziei atacate cu revizuire, Ministerul Tineretului și Sportului a arătat că în cauză nu există contrarietate de hotărâri, câtă vreme cele două cauze au obiect diferit și nu există identitate de părți, revizuenta neavând nicio calitate în Dosarul nr. 545/33/2011.

Considerentele asupra cererii de revizuire Verificând mai întâi limitele învestirii sale, prin prisma cererii de disjungere formulată de revizuentă în privința celui de-al doilea motiv al cererii, Înalta Curte observă că aceasta este lipsită de suport legal. „Precizarea” referitoare la cel de-al doilea motiv de revizuire este în fapt o veritabilă modificare a cauzei căii extraordinare de atac, făcută în scopul eludării dispozițiilor procedurale imperative referitoare la termenul în interiorul căruia poate fi introdusă contestația în anulare (art. 319 alin. (2) C. proc. civ.). Prin urmare, solicitarea de judecare separată nu poate fi primită. Examinând cererea de revizuire întemeiată pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere că legiuitorul a instituit prin art. 327 alin. (1) teza finală obligația anulării celei „din urmă” hotărâri, „dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. Aceste dispoziții se aplică și în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs”. Cele două hotărâri despre care revizuenta afirmă că ar fi potrivnice sunt pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca instanță de recurs, în două cauze al căror obiect este diferit, nefiind îndeplinite elementele lucrului judecat. Astfel, prin Decizia nr. 3103 din 19 iunie 2012 s-a finalizat litigiul având ca obiect anularea Ordinului ANST nr. 2457 din 28 decembrie 2010, în timp ce prin Decizia nr. 5195 din 6 decembrie 2012 s-a soluționat irevocabil cererea aceluiași reclamant de aplicare a unei amenzi, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, pentru neexecutarea Sentinței civile nr. 101 din 3 martie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă, prin care fusese anulat un ordin anterior al aceleiași autorități și se dispusese reintegrarea în funcție, cu plata drepturilor salariale aferente. Nefiind îndeplinită condiția identității de pricini nu mai este necesară analiza celorlalte cerute cumulativ, revizuirea fiind inadmisibilă. Distinct de considerentul prezentat anterior, Înalta Curte observă că aspectul învederat de revizuentă în susținerea acestui motiv ar putea prefigura o altă situație care excede motivului de revizuire invocat, intrând în sfera efectului pozitiv al puterii de lucru judecat. În esență, teza revizuentei pornește de la caracterul aparent ireconciliabil a două considerente din hotărârile judecătorești vizate, aceasta susținând că ar fi fost sancționată pentru întârzierea executării unor obligații găsite deja imposibil de executat. Or, din prezentarea de la pct. 3 al acestor considerente rezultă cu claritate că în Decizia nr. 3103/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal nu s-a făcut o atare constatare, ci, dimpotrivă, s-a reținut că nu există impedimente pentru reintegrarea reclamantului „pe aceeași funcție”. În fine, nici motivul întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. - instanța „nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut”, nu poate fi primit. În cuprinsul Deciziei nr. 5195 din 6 decembrie 2012 s-a răspuns detaliat la motivul referitor la calitatea procesuală a ANST și a președintei acesteia (de la epoca respectivă), explicându-se că „lărgirea cadrului procesual a fost justificată de evoluția entităților pârâte, de modificările de competență și preluarea de atribuții”; s-a mai arătat și că dispozițiile art. 16 1 din Legea nr. 554/2004 permit instanței de contencios administrativ să introducă din oficiu în cauză alte subiecte de drept. Cât privește susținerea că instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat asupra „cererii incidentale de constatare a bunei-credințe” a recurentei ori că nu s-ar fi pus în dezbatere o excepție de neconstituționalitate pe care recurenta nu a ridicat-o, ci doar a sugerat instanței ca în virtutea rolului activ să aprecieze asupra acesteia, Înalta Curte remarcă imposibilitatea circumscrierii acestora în motivul de revizuire invocat. Ca urmare, pentru considerentele expuse anterior, constatând că revizuirea de față nu a trecut filtrul de admisibilitate, în temeiul art. 326 alin. (3) C. proc. civ. urmează să fie respinsă.