ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5247/2010

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

23 aprilie  2008, reclamantul I.N.G. a solicitat instanței să dispună, prin

hotărârea ce se va pronunța, obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, Primăria comunei Balotești și Primarul comunei Balotești la

restituirea, pe vechiul amplasament, a terenului în suprafață de 5.000 m.p.,

fostul lot nr. 161 din fosta moșie P.P., situat pe raza comunei Balotești; în

situația în care se constată că nu se poate dispune retrocedarea pe vechiul

amplasament să se dispună retrocedarea pe un alt amplasament, de aceeași

categorie și valoare (terenul fiind estimat la peste 5 miliarde lei vechi).

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că terenul în litigiu a trecut în proprietatea Statului

fără titlu, iar cererile de reconstituire a dreptului de proprietate formulate

în baza Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 și Legii nr. 247/2005 i-au fost

respinse, prezenta cerere întemeindu-se în drept pe dispozițiile art. 480 C.

civ., art. 44 alin. (2) din Constituția României, Declarația Universală a

Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 256 din 25 februarie 2009, a respins

ca inadmisibilă cererea reclamantului, reținând, în esență, că multiplele cereri

similare ale reclamantului formulate în baza legilor speciale au fost respinse,

iar reclamantul a epuizat în mod efectiv vocația sa la reconstituirea dreptului

de proprietate prin exercitarea căilor speciale deschise de lege pentru

retrocedarea bunurilor trecute în proprietatea statului.

Împotriva acestei

hotărâri, a declarat apel reclamantul susținând că i s-a încălcat dreptul de

acces la instanță.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 60 A din 26 ianuarie 2010, a

admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la

instanța de fond.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut aplicabilitatea art. 21, art. 53 din

Constituția României și a art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului,

precum și faptul că prima instanță a constatat inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare deși nici o lege în vigoare nu prevede expres aplicarea unei astfel

de limitări în cazul cererilor în revendicare indiferent de bunurile care sunt

reclamate.

Argumentele prezentate

de instanța fondului nu sunt suficiente pentru a refuza reclamantului accesul

la justiție, pe calea dreptului comun, pentru o soluționare pe fondul cauzei,

prin compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, conform

practicii judiciare constante a instanțelor române, instanța de apel apreciind

că limitarea accesului la justiție trebuie prevăzută de lege și nu dedusă pe

calea interpretării principiilor de drept.

Împotriva acestei din

urmă decizii, a exercitat calea de atac a recursului pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. București, invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând respingerea

apelului formulat de reclamant și menținerea sentinței tribunalului, ca fiind temeinică

și legală.

În motivarea

recursului, pârâtul a arătat că, la pronunțarea hotărârii, Curtea de Apel nu a

avut în vedere faptul că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile

dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., în condițiile în care, în speță,

sunt aplicabile prevederile legilor speciale, respectiv Legea nr. 18/1991.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 18/1991, acțiunile în revendicare având ca obiect imobilele

ce fac obiectul acestei legi, sunt inadmisibile, în acest sens fiind și dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Recurentul a criticat

decizia atacată și pentru faptul că instanța nu a avut în vedere la pronunțare,

Decizia nr. 373/2006 a Curții Constituționale, precum și Deciziile nr. IX/2006

și nr. 53/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite.

Prin motivele de

recurs, s-a arătat că accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil

este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de

Capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de

legea specială și că, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate în

mod abuziv în perioada 1945-1989 numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act

normativ cu caracter special, ce se aplică cu prioritate față de prevederile

art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

Analizând recursul,

Înalta Curte constată criticile ca fiind nefondate pentru considerentele ce

succed:

Instanța fondului,

Tribunalul București în mod greșit a concluzionat că acțiunea reclamantului

Ilie N. Gheorghe este inadmisibilă de plano, fără a analiza condițiile

specifice ale prezentei spețe.

În acest sens, din

verificarea actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că, în cauza de față nu a

fost stabilită situația de fapt, respectiv nu a fost stabilit regimul juridic

al imobilului litigios, modalitatea de preluare a acestuia (expropriere,

preluare de facto, fără niciun titlu, etc.), identificarea terenului și

implicit legea aplicabilă, aspecte lămuritoare, în raport de care prima

instanță ar fi putut aprecia dacă se impune judecarea pe fond a acțiunii în

revendicare prin comparare de titluri.

De altfel, din

această perspectivă, susținerile părților în proces fiind contradictorii cu

privire la toate aspectele enunțate, era necesar a se administra toate probele

pertinente și utile dezlegării cauzei, care să facă posibilă soluționarea

legală a acesteia.

Și în conformitate cu

prevederile art. 129 C. proc. civ., instanța era ținută să stăruie, prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în

scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Așadar, sunt fondate

susținerile reclamantului I.N.G. potrivit cărora fiind împiedicat să-și

valorifice drepturile în justiție, această conduită ar avea drept consecință

îngrădirea accesului la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție.

De asemenea, a refuza

acestuia calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna a

consacra cu caracter definitiv ingerința în dreptul său, pe care reclamantul o

invocă în prezentul litigiu, cu consecința evidentă a încălcării art. 1 din

Primul Protocol Adițional al Convenției europene a drepturilor omului.

Pe de altă parte,

recurentul-pârât, prin criticile formulate, face trimitere atât la

aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 18/1991, cât și ale prevederilor Legii

nr. 10/2001 cu privire la terenul în discuție.

Or, acest aspect, al

dispozițiilor legale aplicabile imobilului, a rămas nelămurit, deși are

relevanță în soluționarea pricinii, ca și regimul juridic al bunului, față de

obiectul prezentei acțiuni în justiție.

Astfel, față de

considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți nu se poate aprecia că

existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol Adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Totodată, este însă

necesar a se analiza, în funcție de condițiile specifice ale fiecărei spețe, în

ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor

omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor

juridice.

Așadar, nu pot fi

reținute considerentele privitoare la inadmisibilitatea de plano a acțiunii în

revendicare în temeiul dreptului comun, ca urmare a regimului juridic creat

prin legi speciale și aplicabil tuturor imobilelor preluate abuziv de stat.

Ca urmare, în mod

corect instanța de apel a statuat faptul că acțiunea în revendicare nu este

inadmisibilă, recursul urmând a fi respins, în baza dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

În același timp,

constatând că prin această soluție recurentul-pârât Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice este, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

partea “căzută în pretenții”, se va dispune obligarea acestuia la plata sumei

de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant

I.N.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de D.G.F.P. București împotriva Deciziei nr. 60 A din 26 ianuarie

2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă

recurentul-pârât la 500 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant

I.N.G.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 octombrie 2010.

Procesat de GGC - DG