ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2635/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2635/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 1 aprilie 2008 pe rolul Tribunalului București,

reclamanta M.G. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria comunei Balotești și

Primarul comunei Balotești, ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună

obligarea pârâților la restituirea, pe vechiul amplasament, a terenului

proprietatea reclamantei, fostul lot 76, în suprafață de 5.000 mp, din fosta

moșie Preoțești - Petrești, situat pe raza comunei Balotești, iar în situația

în care se va constata că nu se poate dispune retrocedarea pe vechiul

amplasament, să se dispună retrocedarea pe un alt amplasament, de aceeași

categorie și valoare.

La data de 19 iunie

2008 reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că solicită restituirea

fostului lot 92, că cererea introductivă este o acțiune în revendicare, că

evaluează ( provizoriu ) terenul la suma de 1 milion de Euro și că solicită

introducerea în cauză și a Consiliului local al comunei Balotești.

Prin sentința nr.

1503 din 9 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca

inadmisibilă.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că acțiunea reclamantei, prin care se solicită

restituirea unui teren extravilan, este inadmisibilă, întrucât procedura de

restituire a acestor terenuri este prevăzută de o lege specială, respectiv

Legea nr. 18/1991, care are prioritate față de dispozițiile generale de drept

comun care reglementează acțiunea în revendicare, iar procedura prevăzută de

Legea nr. 18/1991 a fost urmată integral de către reclamantă și s-a finalizat

prin respingerea irevocabilă de către o instanță judecătorească a pretențiilor

acesteia.

A mai reținut

tribunalul că, în speță, obiectul litigiului fiind o acțiune în revendicare

formulată după epuizarea tuturor procedurilor prevăzute de Legea nr. 18/1991,

împotriva unor persoane care nu dețin bunul, este evident că acțiunea formulată

este inadmisibilă, iar faptul că reclamanta nu a avut câștig de cauză în

litigiul având ca obiect plângerea împotriva hotărârii emisă de Comisia

Județeană Ilfov nu înseamnă că aceasta are la dispoziție posibilitatea

introducerii unei alte acțiuni pe dreptul comun, întrucât ceea ce nu se poate

obține direct, pe calea legii speciale, nu se poate obține nici indirect.

Prin decizia nr.

217/A din 7 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, arătând că terenul în

litigiu a intrat în patrimoniul statului prin expropriere, ca urmare a Deciziei

nr. 26 din 22 decembrie 1943 a Curții de Apel București și a Decretului-lege

nr. 1952/1943.

Nefiind folosit

pentru realizarea aeroportului ce urma să se construiască, acest imobil a fost

utilizat în agricultură, Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar găsindu-l în

administrarea unor institute de cercetare.

S-a reținut că

reclamanta a formulat în baza Legii nr. 18/1991 cerere de reconstituire a

dreptului de proprietate pentru terenul revendicat în cauza pendinte, cerere ce

a fost respinsă în considerarea faptului că aceasta nu a făcut dovada dreptului

său de proprietate.

În consecință,

rezultă că este vorba de un teren situat în extravilan, pentru care se aplică

dispozițiile legii speciale în materia fondului funciar.

Instanța de apel a

mai reținut că formularea unei acțiuni de drept comun este inadmisibilă, atâta

timp cât statul a înțeles ca prin Legea nr. 18/1991 să reglementeze toate

situațiile juridice în legătură cu regimul juridic al terenurilor extravilane

astfel că, după anul 1991, persoanele ce ar fi fost îndreptățite la

retrocedarea lor erau obligate să se conformeze procedurilor instituite de

norma specială.

Atâta timp cât reclamanta

beneficia de o procedură specială pentru recunoașterea dreptului său de

proprietate, pe care, de altfel, a și urmat-o, această împrejurare exclude

posibilitatea acesteia de a introduce o nouă acțiune pe dreptul comun, prin

care să solicite același lucru.

În ceea ce privește

dreptul de acces la justiție, curtea de apel a arătat că acesta nu este un

drept absolut, ci poate permite restricții admise implicit, având în vedere că

Statul Român se bucură de o anumită marjă de apreciere în elaborarea unor astfel

de acte normative, doar restricțiile aplicate neputând limita accesul persoanei

într-o asemenea manieră încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, în termenul legal, invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta a criticat hotărârea instanței de apel întrucât

încalcă principiul dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar invocarea Legilor nr. 10/2001 și

nr. 18/1991 este neavenită, în raport de reglementările internaționale, care

prevalează în raport cu legile interne, fie acestea și speciale.

Instanța de apel a

interpretat greșit și conceptul de liber acces la justiție, recurenta susținând

că acest drept nu poate fi restricționat, iar în ceea ce privește concursul

dintre legea generală și legea specială, arată că instanța supremă, prin

decizia pronunțată în urma promovării recursului în interesul legii, a stabilit

că legea specială este aplicabilă în raport cu legea generală numai în măsura

în care nu este încălcată Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A mai susținut

recurenta că, instanța de apel a interpretat greșit decizia nr. 26/1943 a

Curții de Apel București, dând o forță de opozabilitate acestei hotărâri, deși

aceasta a făcut dovada că exproprierea nu a operat niciodată și că titlul său

nu a fost anulat.

De asemenea, s-a

susținut că cele două legi speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr.

18/1991 nu prevăd excluderea persoanei îndreptățite de la formularea de acțiuni

în justiție întemeiate pe dreptul comun, că prin modificările aduse prin Legea

nr. 247/2005 s-a stabilit că prin confiscarea abuzivă proprietarul nu a pierdut

decât posesia asupra bunului și nu însăși calitatea sa de proprietar, iar prin

Legea nr. 213/1998 s-a stabilit dreptul și obligația instanțelor de judecată de

a analiza titlul în baza căruia statul deține terenuri incidente.

Or, în speță, statul

nu a deținut niciodată vreun titlu pentru terenul revendicat, acesta fiind

confiscat de facto, fără titlu, deposedarea producându-se prin forță.

A mai susținut

recurenta că terenul revendicat este agricol extravilan și nu a intrat

niciodată sub incidența Legii nr. 10/2001, astfel că raportarea instanțelor la

acest act normativ este inoportună.

Analizând hotărârea

atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

În cauza de față,

obiectul litigiului este o acțiune în revendicare privind un teren agricol

extravilan.

Legea nr. 18/1991

reglementează regimul juridic al terenurilor extravilane astfel că, după

apariția acestei legi, persoanele îndreptățite la retrocedarea unor astfel de

imobile au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor

stabilite prin acest act normativ.

Recurenta reclamantă,

anterior promovării prezentei acțiuni, a urmat procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 18/1991, în cadrul căreia cererea sa prin care solicita

retrocedarea în natură a aceluiași teren a fost respinsă de către Comisia

locală Balotești, iar prin hotărârea nr. 2187/2006 a Comisiei județene Ilfov a

fost respinsă și contestația formulată împotriva propunerii comisiei locale.

În cadrul procedurii

judiciare, prin sentința civilă nr. 1466 din 26 martie 2007 pronunțată de

Judecătoria Buftea în dosarul nr. 6275/94/2006, rămasă irevocabilă prin decizia

civilă nr. 919/R din 7 iunie 2007 a Tribunalului București, a fost respinsă

plângerea formulată de reclamantă împotriva hotărârii comisiei județene, cu

motivarea că nu se poate trece peste chestiunile dezlegate irevocabil de Curtea

Supremă de Justiție prin decizia nr. 816/1995.

Astfel, s-a arătat că

instanța supremă a analizat legalitatea actului pe care reclamanta își

întemeiază pretențiile, statuând în mod irevocabil că titlul de care aceasta se

prevalează nu poate avea caracter constitutiv ori translativ de drepturi reale,

fiind dezvoltate în acest sens motivele pentru care terenul nu putea intra legal

în proprietatea autorilor reclamantei.

Se constată așadar că

legea în discuție prevede o anumită procedură pentru a se putea obține

restituirea terenurilor extravilane, ce are caracter special în raport de

dispozițiile de drept comun.

Prin raportare la

situația de fapt existentă în speța dedusă judecății, în prezenta cauză sunt

incidente prevederile Legii nr. 18/1991, astfel încât în mod corect instanțele

de fond și de apel au apreciat că cererea de chemare în judecată este

inadmisibilă, întrucât dispozițiile actului normativ menționat mai sus

instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie care este supusă

controlului instanțelor de judecată pe calea plângerii, conform dispozițiilor

art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar.

Prin admiterea

excepției de inadmisibilitate nu este îngrădită exercitarea dreptului privind

accesul liber la justiție, reglementat de art. 21 din Constituția României,

astfel cum susține recurenta, întrucât, așa cum s-a arătat, în cazul în care

prin lege este instituită o procedură administrativă prealabilă obligatorie,

hotărârea comisiei județene prin care s-a soluționat contestația împotriva

măsurilor dispuse de comisia locală poate fi supusă controlului instanței de

judecată, în temeiul Legii nr. 18/1991.

Potrivit deciziei nr.

33 pronunțată asupra recursului în interesul legii la data de 9 iunie 2008 de

către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secții Unite, concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant.

Or, obiectul de

reglementare al Legii nr. 18/1991 face din acest act normativ o lege specială

față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare.

Singura premisă care

interesează aplicarea principiului de drept ce guvernează concursul dintre legea

specială și legea generală este existența unei norme speciale și a unei norme

generale cu același domeniu de reglementare. Dacă această premisă există, aplicarea

normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl

determină.

În consecință, de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile unei legi

speciale, cum este și Legea nr. 18/1991, nu au posibilitatea de a opta între

calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult,

persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 18/1991 nu mai pot exercita,

ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și

principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO.

Nici critica vizând

încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu

poate fi primită.

Art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la un

tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice

contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Împrejurarea că Legea

nr. 18/1991 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva hotărârii emise

în procedura administrativă legea prevede calea plângerii în instanță (art.

53), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină, în concordanță cu

decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite.

În consecință, așa

cum s-a arătat și în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09

iunie 2008, întrucât persoana care se consideră îndreptățită are posibilitatea

de a supune controlului judecătoresc toate măsurile adoptate în cadrul

procedurii prevăzute de legea specială, este evident că are pe deplin asigurat

accesul la justiție.

Este adevărat că prin

decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 s-a stabilit că, în cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Însă, atât Convenția,

cât și Curtea europeană, lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției

adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru

restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în cauza

Păduraru împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu

impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și

coerență rezonabile, pentru evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și

incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare

a acestei soluții.

Incertitudinea – fie

legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități

- este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia

poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat

și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această

materie, statul a decis că restituirea are loc în condițiile impuse de Legea

nr. 18/1991 și Legea nr. 247/2005.

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea europeană în

jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru

bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor

judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau

aplicarea de măsuri reparatorii.

Așadar, reglementarea

unei proceduri speciale de restituire nu vine în conflict cu norma europeană și

se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.

În ceea ce privește

susținerile din recurs care vizează aprecierea probelor, acestea

nu reprezintă o critică de legalitate și nu pot face

obiect de analiză în recurs.

De asemenea, având în

vedere că atât de instanța de apel, cât și de prima instanță, au soluționat

cauza pe excepția inadmisibilității acțiunii, nu vor putea fi examinate nici

criticile care se referă la fondul cauzei.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta M.G. împotriva deciziei nr. 217/A din 7 aprilie

2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.