ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5424/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Prin Sentința nr. 39 din 30 martie 2010 a Curții de Apel Bacău a fost respinsă excepția lipsei de interes invocată de A.N.A.F. și a fost admisă acțiunea reclamantului M.M. în contradictoriu cu A.N.A.F., în sensul că a fost anulat în parte Ordinul nr. 959 din 22 mai 2009 emis de președintele A.N.A.F. și a fost dispusă reintegrarea reclamantului în funcția de director executiv al D.G.F.P. Bacău. De asemenea, instanța a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capetelor de cerere privind plata drepturilor salariale și a daunelor morale. Instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive pe aceste capete de cerere, în care s-a renunțat la judecată, ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că la termenul din 11 martie 2010 reclamantul a renunțat la judecata capetelor de cerere privind drepturile salariale și daunele morale, astfel încât excepția privind lipsa calității procesuale pasive a rămas fără obiect, fiind respinsă ca atare. Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că prin Ordinul nr. 959 din 22 mai 2009 emis de președintele A.N.A.F., în temeiul art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009, dar și a Ordinului președintelui A.N.A.F. nr. 375/2009 privind aprobarea structurii organizatorice a direcțiilor generale a finanțelor publice județene, aparat propriu și unități subordonate, care a stat la baza Ordinului nr. 739 din 24 aprilie 2009 de numire a reclamantului în funcția de conducere, reclamantul a fost eliberat, începând cu data de 25 mai 2009, din funcția publică de conducere de director executiv din cadrul D.G.F.P.

Bacău, conform art. 99 din Legea nr. 188/1999, prin același ordin s-a stabilit ca numirea reclamantului în funcția publică de execuție de consilier clasa I, gradul profesional superior, treapta I la compartimentul de verificare a achizițiilor publice din cadrul D.G.F.P. Bacău să se facă prin decizie a directorului coordonator, conform competențelor. Instanța a constatat că la data eliberării din funcție a reclamantului, acesta îndeplinea toate condițiile specifice reglementate de art. 66 din Legea nr. 188/1999, iar legalitatea actului de eliberare din funcție o examinează în raport de art. 99 și 100 din Legea nr. 188/1999, având în vedere și efectele declarării neconstituționalității actului normativ care a constituit temeiul de drept al actului.

Astfel, instanța de fond a arătat că nu se poate reține lipsa de interes a acțiunii, iar eliberarea reclamantului din funcția deținută s-a făcut încălcarea dispozițiilor legale. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală. Recurenta A.N.A.F. a criticat sentința atacată arătând că instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății și a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor prevăzute în materia funcției publice și a funcționarilor publici. Recurenta a precizat că, având în vedere adresa din data de 18 mai 2009, ca urmare a opțiunii reclamantului de numire în funcția publică de consilier superior treapta I la compartimentul verificarea achizițiilor publice din cadrul D.G.F.P.

Bacău, a avut loc o modificare a raportului de serviciu între reclamant și intimată, iar Ordinul președintelui A.N.A.F. nr. 959 din 22 mai 2009, obiect al acțiunii judiciare, este emis în conformitate cu legea. A arătat că intimatul nu are niciun interes în solicitarea anulării acestuia. Recurenta a arătat că nu se poate reține existența unui prejudiciu produs intimatului-reclamant prin efectul aplicării Ordinului nr. 959/2009, întrucât ordinul contestat a fost emis cu respectarea prevederilor legale. De asemenea, s-a susținut faptul că la data pronunțării sentinței atacate, funcția publică de conducere, ce a fost deținută de reclamant, nu se mai regăsea în categoria funcțiilor publice reglementate de cadrul legal incident în materia funcției publice și funcționarilor publici, nefiind prevăzută nici prin proiectul de lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999.

Referitor la Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009 s-a arătat că această hotărâre produce efecte numai pentru viitor, astfel încât la data emiterii actului atacat au fost respectate condițiile de legalitate prevăzute de lege. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează. Înalta Curte a reținut că, în cauză, ordinul atacat, obiect al acțiunii judiciare, a fost emis în temeiul dispozițiilor art. III alin. (1) și (11) din O.U.G.

nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, potrivit cărora: "(1) Funcțiile publice, funcțiile publice specifice și posturile încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale prevăzute în anexa la prezenta ordonanță de urgență, care face parte integrantă din aceasta, precum și adjuncții acestuia, se desființează în termen de 32 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(11) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, funcționarilor publici și personalului încadrat în regim contractual, care ocupă posturi dintre cele prevăzute la alin. (1), li se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile legale cu privire la încetarea raporturilor de serviciu, respectiv a raporturilor de muncă prevăzute în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv în Legea nr. 53/2003 - C. muncii, cu modificările și completările ulterioare". Înalta Curte a reținut că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, s-a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G.

nr. 37/2009 este neconstituțională, ca urmare a faptului că această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de neconstituționalitate, fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora "Ordonanțele de urgență (…) nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului (…)". Or, a argumentat Curtea Constituțională, prin O.U.G. nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria funcționarilor publici de conducere funcțiile de director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.

Totodată, Înalta Curte reține că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009 publicată în M. Of. nr. 668/6.10.2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată neconstituțională în privința dispozițiilor art. I pct. 1 - 5 și 26, art. II, art. IV, art. V, art. VIII și anexa 1, cu motivarea că acestea conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit obiectul O.U.G. nr. 37/2009 în privința neconstituționalității căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009. În plus, Curtea Constituțională a reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii.

Față de aspectele arătate, Înalta Curte reține că instanța de fond a apreciat corect că actul administrativ atacat este nelegal, întrucât a fost emis în temeiul unei Ordonanțe de urgență în privința căreia Curtea Constituțională a statuat că este neconstituțională. Sunt neîntemeiate susținerile din recurs referitoare la faptul că legalitatea ordinului contestat este validată de faptul că actul a fost emis în executarea prevederilor imperative ale art. III alin. (1) și (11) din O.U.G. nr. 37/2009, întrucât legalitatea actului este afectată tocmai de viciul de constituționalitate al prevederilor în temeiul și în executarea cărora a fost emis. Pentru argumentele anterior arătate, nu pot fi primite susținerile din recurs referitoare la abrogarea O.U.G.

nr. 37/2009, cele referitoare la faptul că prin art. IV alin. (1) a din O.U.G. nr. 105/2009 s-a prevăzut că sunt și rămân desființate funcțiile de genul celei din care a fost eliberat reclamantul ori susținerile referitoare la faptul că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor. Față de aceste susțineri, Înalta Curte reține că desființarea funcției publice deținută de reclamant prin cele două ordonanțe este lipsită de efecte juridice din moment ce aceste reglementări au fost declarate neconstituționale, revenindu-se astfel la forma și structura reglementată de Legea nr. 188/2999, care este lege organică și ale cărei dispoziții sunt de natură să asigure stabilitatea funcției publice, ca element al securității sociale, iar aceste dispoziții este cert stabilit că au fost încălcate în cauză.

Admiterea opiniei contrare a recurentei ar echivala cu lipsirea de orice finalitate a procedurii de exercitare a controlului de constituționalitate reglementată prin Legea nr. 47/1992. Astfel, în conformitate cu art. 8 alin. (1) din legea menționată, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns, poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei și, eventual, reparații pentru daune morale. În cauza dedusă judecății, Înalta Curte a constatat că acțiunea reclamantului are ca obiect anularea ordinului emis de pârât.

Potrivit art. 52 din Constituția României, persoana vătămată într-un drept al ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei. Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de A.N.A.F. împotriva Sentinței nr. 39 din 30 martie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2010.