ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1558/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1558/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta S.M., a chemat în

judecată Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale,

solicitând anularea Ordinului nr. 385 din 21 aprilie 2009 emis de Președintele

C.N.P.A.S. în temeiul O.U.G. nr. 37/2009, anularea Ordinului nr. 965 din 13

octombrie 2009 emis de Președintele C.N.P.A.S., repunerea sa în situația

anterioară emiterii celor două ordine, precum și obligarea pârâtei la plata

unei despăgubiri, reprezentând suma drepturilor salariale-indexate, majorate și

reactualizate, de la momentul eliberării nelegale din funcțiile deținute

anterior și până la reintegrarea sa efectivă.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că, în urma concursului susținut la data de 17 ianuarie 2003, a fost

numită în funcția publică de director în cadrul Casei de Pensii Dâmbovița, prin

Dispoziția nr. 22 din 08 februarie 2003, ulterior, tot prin concurs, a fost

numită în funcția publică de conducere de director executiv adjunct -

consilier, clasa I, gradul profesional superior, treapta de salarizare I, în

baza Deciziei nr. 336 din 14 iulie 2003 a Președintelui C.N.P.A.S., funcție

deținută până în luna aprilie 2009.

Reclamanta a mai susținut că, în

temeiul O.U.G. nr. 37/2009, prin care s-a desființat funcția publică de

conducere de director executiv adjunct, Președintele C.N.P.A.S. a emis Ordinul

nr. 385 din 21 aprilie 2009, prin care a dispus încetarea raportului de

serviciu al acesteia, prin eliberarea din funcția publică deținută, iar

potrivit art. 3 alin. (3) din același act normativ, s-au înființat funcțiile de

director coordonator și directori coordonatori adjuncți, pentru ocuparea cărora

s-a organizat concurs chiar în perioada de preaviz, acestea nefiind însă

funcții publice, ci funcții contractuale care presupuneau încheierea unui

contract de management. Ulterior, reclamanta precizează că, urmare a emiterii

de către M.M.F.P.S. a Ordinului nr. 1200 din 25 mai 2009, a fost numită în

funcția de director coordonator adjunct, funcție pe care a deținut-o până la

data de 14 octombrie 2009, când, prin Ordinul nr. 965 din 13 octombrie 2009,

s-a dispus încetarea contractului de management al acesteia.

A mai susținut

că față de măsura desființării funcției publice de director executiv

adjunct,

precum și față de faptul că nu i-a fost păstrată funcția de execuție -

consilier,

clasa I,

grad profesional superior, treapta de salarizare I și nici numirea sa într-o

funcție de conducere inferioară funcției deținute până la data de 23 aprilie

2009, au fost

încălcate dispozițiile Legii

nr. 188/1999, întrucât nu a existat niciunul dintre motivele de eliberare din

funcție prevăzute la art. 99 și nici motive care să țină de interesul public,

de

pregătirea profesională, etc. care să justifice eliberarea din funcție. Mai

mult, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională a

constatat că atât legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009, cât și ordonanța

sunt neconstituționale. Ordinul nr. 956/2009 a fost emis în temeiul O.U.G. nr.

105/2009, care, la rândul său, a fost declarată neconstituțională, prin Decizia

nr. 1629 din 3 decembrie 2009.

Prin întâmpinare, Casa Națională de

Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale a invocat excepția tardivității

acțiunii, în ceea ce privește solicitarea de anulare a Ordinului nr. 385 din 21

aprilie 2009, motivat de faptul că reclamanta nu a respectat dispozițiile

imperative ale art. 103 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 7 alin. (3)

și (7) din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel Ploiești - secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 160

din 21 iunie 2010 a admis acțiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea

Ordinului nr. 385 din 21 aprilie 2009 și a Ordinului nr. 965 din 13 octombrie

2009 emise de pârâtă.

De asemenea a dispus reintegrarea

reclamantei în funcția de director executiv adjunct al Casei Județene de Pensii

Dâmbovița, obligând pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale

cuvenite de la momentul emiterii Ordinului nr. 385/2009 și până la momentul

reintegrării, urmând ca aceste drepturi să fie actualizate cu indicele de

inflație.

Totodată, a obligat pârâta la plata

către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei, cu titlu

de onorariu de avocat.

Pentru a decide astfel, instanța a

reținut că Ordinul nr. 385 din 23 aprilie 2009 emis de Casa Națională de Pensii

și alte Drepturi de Asigurări Sociale, contestat de către reclamantă, a fost

emis în baza prevederilor art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009 și nu

cuprinde o reală motivare a emiterii sale, limitându-se doar la a stipula faptul

că funcția avută în vedere se desființează, astfel că raportul de serviciu al

reclamantei încetează prin eliberarea din funcția publică de conducere la data

expirării termenului de preaviz, fără a se indica motivele desființării

funcției ori caracterul, eventual imputabil reclamantei, al măsuri dispuse.

În cazul Ordinului nr. 965 din 13

octombrie 2009, instanța a reținut că, singura motivare a actului administrativ

este O.U.G. nr. 105/2009, care nu are dispoziții exprese în sensul schimbării

directorilor coordonatori numiți în baza O.U.G. nr. 37/2009, fiind reluate

dispozițiile acestui din urmă act normativ cu referire la directorii adjuncți

fapt ce rezultă din exprimarea „sunt și rămân desființate”.

Instanța de fond a mai reținut că

motivarea constituie una dintre condițiile de legalitate și validitate a

actului administrativ și reprezintă o garanție împotriva arbitrariului și

excesului de putere al autorităților administrației publice, fiind impusă mai

ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situații juridice

individuale. Sunt nelegale și se sancționează cu anularea, actele

administrative prin care se suprimă drepturi sau situații juridice individuale.

S-a mai reținut că dispozițiile art.

IV alin. (11) din O.U.G. nr. 105/2009 prevăd că funcționarilor publici și

personalului încadrat în regim contractual, care ocupă posturi dintre cele

prevăzute la alin. (1), li se aplică în mod corespunzător dispozițiile legale

cu privire la încetarea raporturilor de serviciu,

respectiv a raporturilor de muncă prevăzute în Legea nr. 188/1999 privind

Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, respectiv în Legea nr. 53/2003 - Codul muncii cu modificările și

completările ulterioare.

Or, potrivit dispozițiilor art. 62

alin. (1) și (2) C. muncii, în cazul în care concedierea intervine pentru unul

dintre motivele prevăzute la art. 61 lit. b) - d), angajatorul are obligația de

a emite decizia de concediere în termen de 30 de zile calendaristice de la data

constatării cauzei concedierii. Decizia se emite în scris și, sub sancțiunea

nulității absolute, trebuie să fie motivată în fapt și în drept și să cuprindă

precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată și instanța

judecătorească la care se contestă.

Concluzionând, instanța de fond

reține că potrivit art. IV alin. (7) din O.U.G. nr. 105/2009, contractul de

management este asimilat contractului individual de muncă, astfel că se impunea

ca actul administrativ de eliberare din funcție să cuprindă, pe lângă motivarea

în fapt și în drept, termenul în care poate fi contestat și instanța

judecătorească la care se contestă.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Casa Națională de Pensii

și alte Drepturi de Asigurări Sociale.

Recurenta a susținut următoarele

critici:

În mod eronat instanța de fond a

admis acțiunea reclamantei, întrucât Ordinul nr. 385 din 21 aprilie 2009 este

un act administrativ individual care a fost emis cu respectarea dispozițiilor

legale în vigoare, respectiv O.U.G. nr. 37/2009.

Eliberarea reclamantei din funcția

publică de conducere ocupată, susține recurenta, nu este rezultatul voinței

arbitrare a recurentei ci consecința desființării acestei funcții prin efectul

art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009.

De asemenea, eliberarea din funcția

publică de conducere, s-a făcut și cu respectarea dispozițiilor art. 97 lit. c)

și ale art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999.

În ceea ce privește capătul de

cerere privind temeinicia și legalitatea Ordinului nr. 965 din 13 octombrie

2009, emis de Casa Națională de Pensii și Asigurări Sociale, recurenta susține

că, de asemenea a fost emis cu respectarea normelor în vigoare, respectiv

O.U.G. nr. 105/2009.

Referitor la capătul de cerere

privind repunerea reclamantului în funcția deținută anterior emiterii celor

două ordine, în mod eronat, instanța a admis această cerere, întrucât potrivit

art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009, funcția publică la care face

referire reclamanta a fost desființată prin act normativ.

De altfel, susține recurenta dreptul

funcționarilor publici la carieră și la stabilirea în funcție nu reprezintă

drepturi fundamentale garantate prin Constituția României, ci presupune

garantarea prin lege a vocației funcționarului publici la avansare, promovare

și stabilitate, însă, nu poate fi un drept absolut imposibil de modificat prin

intervenții legislative ulterioare.

Nici critica privind acordarea unei

despăgubiri reprezentând suma drepturilor salariale ce s-ar fi cuvenit

reclamantei, nu este întemeiată, întrucât lipsa de plata acestor drepturi este

consecința emiterii Ordinului nr. 965 din 13 octombrie 2009 emis de

Președintele Casei Naționale de Pensii și Asigurări Sociale, potrivit

dispozițiilor legale în vigoare, respectiv O.U.G. nr. 105/2009.

Prevederile O.U.G. nr. 37/2009 erau

în vigoare la data emiterii ordinului contestat.

Decizia nr. 1257 din 7 octombrie

2009 pronunțată de Curtea Constituțională se aplică pentru viitor, ceea ce

presupune că legea în raport cu care se apreciază existența cauzei de nulitate

este cea în vigoare la momentul emiterii actului administrativ nelegal,

potrivit regulii „tempus regit actum”.

Conform art. III alin. (1) din

O.U.G. nr. 37/2009, funcțiile publice de natura celei deținute de

intimata-reclamantă au fost eliminate din categoria funcțiilor publice,

reglementate de Legea nr. 188/1999.

De la momentul eliberării

intimatei-reclamante din funcția deținută și până la pronunțarea sentinței

atacate, au fost organizate evaluări finalizate cu emiterea unui act

administrativ de numire în funcție.

În plus, arată recurenta, măsurile

dispuse prin O.U.G. nr. 37/2009 vizau interesul public și constituiau situații

de urgență, extraordinare, a căror reglementare nu putea fi amânată, motiv

pentru care autoritatea recurentă era ținută de punerea lor imediată în

aplicare, astfel încât orice pretenție îndreptată împotriva acesteia este

nejustificată.

Examinând sentința atacată, în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va

arăta în continuare:

Astfel, prin Ordinul nr. 385 din 23

aprilie 2009 emis de Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări

Sociale, intimata-reclamantă, a fost eliberată din funcția publică de conducere

de director executiv adjunct al Casei Județene de Pensii Dâmbovița, întrucât

această funcție se desființează după expirarea termenului de preaviz de 30 de

zile calendaristice.

Temeiul juridic al acestei măsuri

administrative îl constituie art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009, privind

unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice locale.

Ulterior, în urma promovării

concursului, reclamanta a fost numită în funcția de director coordonator

adjunct al aceleiași instituții, până la data de 14 octombrie 2009, când prin

Ordinul nr. 965 din 13 octombrie 2009, s-a dispus încetarea contractului de

management în baza căruia reclamanta a exercitat această funcție de conducere.

Înalta Curte apreciază că pentru

argumentarea soluției adoptate în legătură cu problema de drept dedusă

judecății se impune prezentarea unor scurte considerații cu privire la excepția

de neconstituționalitate și efectele acesteia.

Astfel, controlul de

constituționalitate exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate este

un control de conformitate și conformare a legii sau ordonanțelor

guvernamentale cu dispozițiile Constituției, în cadrul căruia prevalează

garantarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum

și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Conform alin. (4) din

articolul aflat în discuție, deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor.

Ca atare, deciziile

Curții Constituționale privind admiterea unei excepții de neconstituționalitate

sunt de imediată aplicare, cu consecința înlăturării normei declarate

neconstituționale din sistemul normativ.

Cu alte cuvinte, în

situația în care soluția Curții Constituționale nu ar avea aplicare directă și

imediată, întreaga procedură de control a constituționalității legilor și

ordonanțelor ar fi lipsită de finalitate.

În legătură cu acest

aspect, poate fi amintită și decizia Curții Constituționale nr. 186/1999 în

care s-a statuat că instanțele judecătorești trebuie să facă aplicarea directă

a dispozițiilor constituționale relevante, în sensul de a înlătura prevederile

neconstituționale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea

acestora.

Plenul Curții

Constituționale, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție și art. 15 și urm.

din Legea nr. 47/1992, a exercitat controlul de constituționalitate a priori

asupra legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 și, totodată, asupra ordonanței

respective, care constituie conținutul normativ al legii.

Prin decizia nr. 1257

din 7 octombrie 2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională

Legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, iar din analiza considerentelor

deciziei rezultă că viciul neconstituționalității afectează însuși actul

normativ aprobat prin această lege.

De asemenea, prin

decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanța constituțională a declarat

neconstituțională și O.U.G. nr. 105/2009.

În considerentele

deciziilor anterior enunțate, Curtea Constituțională a arătat, în esență, că

modalitatea de reglementare a funcției publice, respectiv „actul administrativ”

de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze care ridică

problema statutului juridic al directorului coordonator și a naturii juridice a

contractului de management.

În plus, instanța

constituțională a precizat că, prin adoptarea O.U.G. nr. 37/2009, au fost

încălcate prevederile art. 15 din Constituție, statutul juridic al funcției

publice de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a

intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competență materială.

Potrivit art. 9 alin.

(1) și (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un drept

al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe

poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, acțiune care

poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste

ordonanțe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și,

după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ

sau la realizarea unei operațiuni administrative.

Același text de lege

reglementează, în alin. (4), situația acțiunilor formulate de o persoană

vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituțională ordonanța prin

admiterea unei excepții într-o altă cauză.

Din analiza acestor

dispoziții legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut faptul că,

în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate a ordonanței într-o

altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepției, și în cauze

similare, care au ca temei juridic aceleași prevederi declarate

neconstituționale.

În speța de față,

intimata-reclamantă a solicitat anularea Ordinului de eliberare din funcție nr.

385 din 23 aprilie 2009 precum și a Ordinului nr. 965 din 13 octombrie 2009

prin care s-a dispus încetarea contractului de management al acestuia.

Ordinul nr. 385 din 23 aprilie

2009 contestat de către reclamantă a fost emis, în baza art. III alin. (1) din

O.U.G. nr. 37/2009 și nu cuprinde o reală motivare a emiterii sale or, una din

condițiile de legalitate a actului administrativ o constituie motivarea

acestuia mai ales în cazul în care se suprimă drepturi sau situații juridice

individuale.

Nici în cazul Ordinului

nr. 965 din 13 octombrie 2009 nu se poate vorbi de o motivare temeinică a

acestuia, singura motivare a acestuia este O.U.G. nr. 105/2009, care nu are

dispoziții exprese în sensul schimbării directorilor coordonatori numiți în

baza O.U.G. nr. 37/2009, fiind reluate dispozițiile acestui act normativ cu

referire la directorii adjuncți.

În plus, dispozițiile

art. IV alin. (11) din O.U.G. nr. 105/2009, prevăd că personalului încadrat în

regim contractual și funcționarilor publici, care ocupă posturi dintre cele

prevăzute la alin. (1) li se aplică în mod corespunzător dispozițiile cu

privire la încetarea raporturilor de serviciu prevăzute în Legea nr. 188/1999,

respectiv cele C. muncii.

Cum potrivit art. 62

alin. (1) și (2) C. muncii decizia de concediere se emite în termen de 30 de

zile de la constatarea cauzei de concediere și trebuie să fie motivată în

scris, în fapt și în drept, sub sancțiunea nulității și cum contractul de

management este asimilat contractului individual de muncă (art. IV alin. (7)

din O.U.G. nr. 105/2009), în mod corect instanța de fond a apreciat că se

impunea motivarea în fapt și în drept a actului administrativ de eliberare din

funcție precum și precizarea termenului în care acesta poate fi contestat ca și

indicarea instanței judecătorești competente la care acesta se atacă.

Pe de altă parte, Înalta

Curte reține că eliberarea intimatei-reclamante din funcția publică pe care o

deținea, în alte situații decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999,

reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea

raporturilor de funcție, care se circumscrie noțiunii de securitate socială,

protejată prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și actele comunitare,

precum și prin alte tratate internaționale la care România este parte și a

căror îndeplinire este obligată să o asigure, potrivit art. 11 și 20 din

Constituția României.

Înalta Curte arată că

actele și măsura adoptată în baza acestei ordonanțe sunt afectate de viciul de

neconstituționalitate al ordonanței și, în consecință, în mod corect au fost

anulate de instanța de fond.

În cauză nu sunt incidente nici

prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 105/2009, întrucât aceasta

preia în integritate și cu modificări nesemnificative conținutul dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009; or, reținând că O.U.G. nr.

37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 conțin aceleași reglementări și aceleași soluții

legislative, care au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1257 din

7 octombrie 2009, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie

2009, a constatat că sunt neconstituționale și prevederile celui din urmă act

normativ.

Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins

ca nefondat, menținându-se sentința atacată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Națională de Pensii și

alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva sentinței civile nr. 160 din 21

iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești - secția de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 16 martie 2011