ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 160/2012

Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 635 din 29 iunie 2009, Tribunalul Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta SC D. SRL Bacău. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că între părți a intervenit contractul de atribuire în folosință gratuită a construcțiilor zootehnice dezafectate, încheiat în baza O.U.G. nr. 168/2001 și H.G. nr. 216/2002.

S-a mai reținut că potrivit art. 3 .1 din contract, părțile au convenit să încheie contractul de atribuire în folosință pe o perioadă de 5 ani, spațiul s-a atribuit împreună cu suprafața de teren de sub clădire și cea din incinta aferentă, cu posibilitatea de a fi vândute beneficiarului la un preț echivalent cu 10 % din valoarea acestora de la momentul atribuirii în folosință gratuită, pe baza opțiunii acestuia, formulată în scris de către beneficiar cu cel puțin 60 de zile înainte de expirarea valabilității prezentului contract. Cu privire la terenul aferent construcțiilor care face obiectul contractului de atribuire în folosință, valoarea acestuia s-a stabilit la suma de 12.287,44 lei. S-a reținut că legea lasă la îndemâna atribuitorului potrivit art. 7 alin. (1), posibilitatea de a încheia contractul de vânzare cumpărare, iar susținerile privind obligația intimatului să dea curs opțiunii de cumpărare a bunului imobil de către reclamantă, potrivit pct. 4.1.

lit. b) și d) din contract, și-ar fi produs efecte în condițiile îndeplinirii obligației prevăzută de art. 3.1 din contract, aceea ca opțiunea contestatorului să fie formulată în scris de către beneficiar cu cel puțin 60 de zile înainte de expirarea valabilității contractului. A constatat prima instanță că opțiunea de cumpărare a construcțiilor dezafectate a fost notificată intimatului prin cererea nr. 144 din 12 iunie 2007 înregistrată la Primăria Găiceana cu nr. 1647 din 14 iulie 2007, deci cu încălcarea termenului de 60 de zile stabilit de comun acord de părți prin contract. Prin decizia civilă nr. 68 din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul formulat de reclamanta SC D. SRL Bacău, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să încheie contract de vânzare-cumpărare conform O.U.G.

nr. 168/2001. Prin aceeași hotărâre s-a respins capătul de cerere privind daunele cominatorii. Pentru a pronunța această soluție, văzând inexistența prejudiciului produs de către reclamantă prin exercitarea dreptului de opțiune înăuntrul termenului legal de 5 ani, dar nu și al celui convențional de 60 de zile, instanța de apel a apreciat atitudinea pârâtului ca abuzivă și neconformă cu obligațiile legale și contractuale ce îi revin. Susținerile referitoare la natura modalității ce a afectat contractul de atribuire în folosință gratuită ca fiind o condiție suspensivă, iar nu un termen suspensiv, au fost considerate ca neîntemeiate, distincția între cele două modalități constând atât în certitudinea cu care intervin, cât și a efectelor pe care le produc, potrivit dispozițiilor art. 1022 – art. 1025, art. 1004 – art. 1007 C. civ.

Împotriva deciziei sus menționate, a declarat recurs pârâtul C.L. Găiceana - Bacău, iar prin decizia nr. 1707 din 4 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul, a modificat decizia atacată, în sensul respingerii apelului reclamantei, cu consecința menținerii sentinței primei instanțe. În motivarea soluției pronunțate, s-a reținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății atunci când a considerat că singurul motiv pentru care nu s-a încheiat contractul dintre părți l-a reprezentat nerespectarea de către reclamantă a termenului convenit, motiv apreciat ca nerelevant, întrucât se impunea să observe că pârâtul nu s-a obligat în mod neechivoc să vândă bunul și nimeni nu îl putea obliga la aceasta decât cu încălcarea dreptului de proprietate și interpretarea eronată a prevederilor legale și contractuale.

Au fost avute în vedere deciziile Curții Constituționale nr. 870 din 9 octombrie 2007 și nr. 570 din 29 aprilie 2010, prin care s-a constatat că a fost adusă atingere dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 44 alin. (l) și (3), precum și dispozițiilor art. l din Primul Protocol adițional la C.A.D.O.L.F. fundamentale, pentru identitate de rațiuni, cele statuate prin deciziile amintite, considerându-se că sunt valabile și în cauza de a făcut obiectul deciziei nr. 984 din 8 iulie 2010. S-a mai reținut că O.U.G. nr. 168/2001 a fost abrogată prin Legea nr. 281/2010, cu mențiunea că măsurile adoptate în baza acestui act normativ, aflate în derulare la data intrării în vigoare a legii, vor fi finalizate conform dispozițiilor în vigoare la data inițierii acestora.

S-a constatat și că decizia recurată a fost pronunțată cu neobservarea faptului că prevederea legală invocată pe care și-a bazat soluția instanța, respectiv art. 7 alin. (l) din O.U.G. nr. 168/2001 a fost calificată de Curtea Constituțională ca fiind neconstituțională prin decizia nr. 984 din 8 iulie 2010, anterioară acesteia. Împotriva deciziei nr. 1707 din 4 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, a formulat contestație în anulare, contestatoarea SC D. SRL BACĂU, pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 317 alin. (2) și art. 318 C. proc. civ. În argumentarea motivelor invocate, contestatoarea a reiterat istoricul cauzei și a criticat soluția pronunțată, susținând că este rezultatul unei erori materiale, în sensul că instanța de recurs nu a avut în vedere dispozițiile art. 7 din O.U.G.

nr. 168/2001 și Legea nr. 387/2002. În continuare, a susținut contestatoarea că și-a exprimat intenția de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare la data de 15 martie 2007, potrivit adresei depuse în dosarul nr. 140 din 14 martie 2007, notificare adusă la cunoștința intimatei prin afișare de către B.E.J. D.D. Cu privire la voința tară echivoc de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare, instanța de recurs trebuia să analizeze prevederile art. 4.1 lit. d) din contractul nr. 1359 din 3 iulie 2002, care menționează voința ambelor părți de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare. A mai susținut contestatoarea că printr-o gravă eroare materială rezultată din analizarea probelor, instanța de recurs nu a observat că voința de a decide asupra vânzării bunurilor intimatului este o obligație legală ce se materializează potrivit dispozițiilor O.U.G.

nr. 168/2001, art. 1073 – art. 1077 C. civ., fără a fi în contradicție cu deciziile Curții Constituționale. Examinând motivele contestației în anulare, Înalta Curte reține următoarele: Contestația în anulare, cale extraordinară de atac de retractare, este deschisă exclusiv pentru situațiile limitativ prevăzute de art. 317 C. proc. civ., respectiv vicii vizând procedura de citare sau necompetența instanței și art. 318 același cod, ce se referă la greșeala materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs. Față de aceste precizări prealabile, este de observat că, deși a invocat dispozițiile legale sus menționate, contestatoarea nu-și motivează cererea în sensul prevederilor art. 317 C. proc.

civ., nici sub aspectul vreunui viciu de procedură și nici al necompetenței instanței. În ceea ce privește dispozițiile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile contestatoarei sintetizate anterior nu se încadrează în noțiunea de greșeală materială pentru ca instanța să procedeze la retractarea soluției atacate. Astfel, analiza susținerilor privind existența unei erori materiale presupune o interpretare restrictivă, în sensul că trebuie avute în vedere numai acele greșeli materiale care au caracter procedural și care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, or din motivele redate mai sus rezultă că s-au formulat critici pe alte chestiuni decât cele procedurale, tinzând la o reformare a soluției printr-o rediscutare a probelor.

Cea de-a doua ipoteză a art. 318 C. proc. civ., are în vedere omisiunea instanței de a examina unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte, instanța neavând obligația de a analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs, ci de a analiza fiecare motiv de nelegalitate. Mai mult decât atât, calea de atac a recursului a fost promovată de către intimat, astfel încât acesta era îndreptățit de a critica o eventuală nepronunțare asupra tuturor motivelor de nelegalitate invocate și nu contestatoarea.

De altfel, așa cum s-a arătat anterior, toate motivele contestatoarei sunt în realitate critici aduse soluției din recurs care nu se încadrează în dispozițiile legale ce reglementează calea extraordinară de atac a contestației în anulare, ci constituie un veritabil recurs la recurs, scopul evident fiind acela de a provoca o nouă judecată a recursului prin reconsiderarea probatoriului și reinterpretarea dispozițiilor legale aplicabile în speță. Pe cale de consecință, față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 318 – art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC D. SRL BACĂU.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC D. SRL BACĂU împotriva deciziei nr. 1707 din 4 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2012.