ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 160/2012

Asupra

contestației în anulare de față:

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 635 din 29 iunie 2009, Tribunalul Bacău, secția comercială și de

contencios administrativ, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de

reclamanta SC D. SRL Bacău.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut că între părți a intervenit

contractul de atribuire în folosință gratuită a construcțiilor zootehnice

dezafectate, încheiat în baza O.U.G. nr. 168/2001 și H.G. nr. 216/2002.

S-a mai reținut

că potrivit art. 3 .1 din contract, părțile au convenit să încheie contractul

de atribuire în folosință pe o perioadă de 5 ani, spațiul s-a atribuit împreună

cu suprafața de teren de sub clădire și cea din incinta aferentă, cu

posibilitatea de a fi vândute beneficiarului la un preț echivalent cu 10 % din

valoarea acestora de la momentul atribuirii în folosință gratuită, pe baza

opțiunii acestuia, formulată în scris de către beneficiar cu cel puțin 60 de

zile înainte de expirarea valabilității prezentului contract. Cu privire la

terenul aferent construcțiilor care face obiectul contractului de atribuire în

folosință, valoarea acestuia s-a stabilit la suma de 12.287,44 lei.

S-a reținut că

legea lasă la îndemâna atribuitorului potrivit art. 7 alin. (1), posibilitatea

de a încheia contractul de vânzare cumpărare, iar susținerile privind obligația

intimatului să dea curs opțiunii de cumpărare a bunului imobil de către

reclamantă, potrivit pct. 4.1. lit. b) și d) din contract, și-ar fi produs efecte

în condițiile îndeplinirii obligației prevăzută de art. 3.1 din contract, aceea

ca opțiunea contestatorului să fie formulată în scris de către beneficiar cu

cel puțin 60 de zile înainte de expirarea valabilității contractului.

A constatat

prima instanță că opțiunea de cumpărare a construcțiilor dezafectate a fost

notificată intimatului prin cererea nr. 144 din 12 iunie 2007 înregistrată la

Primăria Găiceana cu nr. 1647 din 14 iulie 2007, deci cu încălcarea termenului

de 60 de zile stabilit de comun acord de părți prin contract.

Prin decizia

civilă nr. 68 din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Bacău, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul formulat de reclamanta SC

D. SRL Bacău, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis în parte

acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să încheie contract de vânzare-cumpărare

conform O.U.G. nr. 168/2001. Prin aceeași hotărâre s-a respins capătul de

cerere privind daunele cominatorii.

Pentru a

pronunța această soluție, văzând inexistența prejudiciului produs de către

reclamantă prin exercitarea dreptului de opțiune înăuntrul termenului legal de

5 ani, dar nu și al celui convențional de 60 de zile, instanța de apel a

apreciat atitudinea pârâtului ca abuzivă și neconformă cu obligațiile legale și

contractuale ce îi revin. Susținerile referitoare la natura modalității ce a

afectat contractul de atribuire în folosință gratuită ca fiind o condiție

suspensivă, iar nu un termen suspensiv, au fost considerate ca neîntemeiate,

distincția între cele două modalități constând atât în certitudinea cu care

intervin, cât și a efectelor pe care le produc, potrivit dispozițiilor art. 1022

– art. 1025, art. 1004 – art. 1007 C. civ.

Împotriva

deciziei sus menționate, a declarat recurs pârâtul C.L. Găiceana - Bacău, iar

prin decizia nr. 1707 din 4 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, a admis recursul, a modificat decizia atacată, în sensul

respingerii apelului reclamantei, cu consecința menținerii sentinței primei

instanțe.

În motivarea

soluției pronunțate, s-a reținut că instanța de apel a interpretat greșit actul

juridic dedus judecății atunci când a considerat că singurul motiv pentru care

nu s-a încheiat contractul dintre părți l-a reprezentat nerespectarea de către

reclamantă a termenului convenit, motiv apreciat ca nerelevant, întrucât se

impunea să observe că pârâtul nu s-a obligat în mod neechivoc să vândă bunul și

nimeni nu îl putea obliga la aceasta decât cu încălcarea dreptului de

proprietate și interpretarea eronată a prevederilor legale și contractuale.

Au fost avute

în vedere deciziile Curții Constituționale nr. 870 din 9 octombrie 2007 și nr. 570

din 29 aprilie 2010, prin care s-a constatat că a fost adusă atingere

dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 44 alin. (l) și (3), precum și

dispozițiilor art. l din Primul Protocol adițional la C.A.D.O.L.F.

fundamentale, pentru identitate de rațiuni, cele statuate prin deciziile

amintite, considerându-se că sunt valabile și în cauza de a făcut obiectul

deciziei nr. 984 din 8 iulie 2010.

S-a mai reținut

că O.U.G. nr. 168/2001 a fost abrogată prin Legea nr. 281/2010, cu mențiunea că

măsurile adoptate în baza acestui act normativ, aflate în derulare la data

intrării în vigoare a legii, vor fi finalizate conform dispozițiilor în vigoare

la data inițierii acestora.

S-a constatat

și că decizia recurată a fost pronunțată cu neobservarea faptului că prevederea

legală invocată pe care și-a bazat soluția instanța, respectiv art. 7 alin. (l)

din O.U.G. nr. 168/2001 a fost calificată de Curtea Constituțională ca fiind

neconstituțională prin decizia nr. 984 din 8 iulie 2010, anterioară acesteia.

Împotriva

deciziei nr. 1707 din 4 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

comercială, a formulat contestație în anulare, contestatoarea SC D. SRL BACĂU,

pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 317 alin. (2) și art. 318 C.

proc. civ.

În argumentarea

motivelor invocate, contestatoarea a reiterat istoricul cauzei și a criticat

soluția pronunțată, susținând că este rezultatul unei erori materiale, în

sensul că instanța de recurs nu a avut în vedere dispozițiile art. 7 din O.U.G.

nr. 168/2001 și Legea nr. 387/2002.

În continuare,

a susținut contestatoarea că și-a exprimat intenția de perfectare a

contractului de vânzare-cumpărare la data de 15 martie 2007, potrivit adresei

depuse în dosarul nr. 140 din 14 martie 2007, notificare adusă la cunoștința

intimatei prin afișare de către B.E.J. D.D. Cu privire la voința tară echivoc

de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare, instanța de recurs trebuia

să analizeze prevederile art. 4.1 lit. d) din contractul nr. 1359 din 3 iulie 2002,

care menționează voința ambelor părți de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare.

A mai susținut

contestatoarea că printr-o gravă eroare materială rezultată din analizarea

probelor, instanța de recurs nu a observat că voința de a decide asupra

vânzării bunurilor intimatului este o obligație legală ce se materializează potrivit

dispozițiilor O.U.G. nr. 168/2001, art. 1073 – art. 1077 C. civ., fără a fi în

contradicție cu deciziile Curții Constituționale.

Examinând motivele

contestației în anulare, Înalta Curte reține următoarele:

Contestația în

anulare, cale extraordinară de atac de retractare, este deschisă exclusiv

pentru situațiile limitativ prevăzute de art. 317 C. proc. civ., respectiv

vicii vizând procedura de citare sau necompetența instanței și art. 318 același

cod, ce se referă la greșeala materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de

recurs.

Față de aceste

precizări prealabile, este de observat că, deși a invocat dispozițiile legale

sus menționate, contestatoarea nu-și motivează cererea în sensul prevederilor art.

317 C. proc. civ., nici sub aspectul vreunui viciu de procedură și nici al

necompetenței instanței.

În ceea ce

privește dispozițiile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

susținerile contestatoarei sintetizate anterior nu se încadrează în noțiunea de

greșeală materială pentru ca instanța să procedeze la retractarea soluției

atacate. Astfel, analiza susținerilor privind existența unei erori materiale

presupune o interpretare restrictivă, în sensul că trebuie avute în vedere

numai acele greșeli materiale care au caracter procedural și care au dus la

pronunțarea unei soluții eronate, or din motivele redate mai sus rezultă că

s-au formulat critici pe alte chestiuni decât cele procedurale, tinzând la o

reformare a soluției printr-o rediscutare a probelor.

Cea de-a doua

ipoteză a art. 318 C. proc. civ., are în vedere omisiunea instanței de a

examina unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu

argumentele de fapt și de drept invocate de parte, instanța neavând obligația

de a analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs, ci de a analiza

fiecare motiv de nelegalitate. Mai mult decât atât, calea de atac a recursului

a fost promovată de către intimat, astfel încât acesta era îndreptățit de a

critica o eventuală nepronunțare asupra tuturor motivelor de nelegalitate

invocate și nu contestatoarea.

De altfel, așa

cum s-a arătat anterior, toate motivele contestatoarei sunt în realitate

critici aduse soluției din recurs care nu se încadrează în dispozițiile legale

ce reglementează calea extraordinară de atac a contestației în anulare, ci

constituie un veritabil recurs la recurs, scopul evident fiind acela de a

provoca o nouă judecată a recursului prin reconsiderarea probatoriului și

reinterpretarea dispozițiilor legale aplicabile în speță.

Pe cale de

consecință, față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 318 – art. 320

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de

contestatoarea SC D. SRL BACĂU.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare formulată de contestatoarea SC D. SRL BACĂU împotriva

deciziei nr. 1707 din

4 mai 2011 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie

2012.