ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1965/2012

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată sub nr. 6688/288/2007 la Judecătoria Râmnicu Vâlcea reclamanta SC O.C. SA a chemat în judecată pe pârâta comuna Galicea județul Vâlcea solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să constate că este proprietară a unui nr. de 11 construcții aflată în ferma zootehnică situată pe teritoriul comunei Galicea, dar pe terenul proprietatea reclamantei. La data de 15 octombrie 2007 pârâta a formulat cerere reconvențională solicitând constatarea actului juridic intitulat „minută” încheiat la data de 28 iunie 1991 între CAP Galicea și SC C.B. SA Băbeni (preluată ulterior de către reclamantă) precum și a procesului-verbal din 8 noiembrie 1991 în ce privește individualizarea bunurilor ce a făcut obiectul vânzării.

Prin sentința civilă nr. 7558 din 29 decembrie 2008, a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamantă, a admisă, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâtă, s-a constatat nulitatea absolută a înscrisului intitulat „minută” încheiat la data de 28 iunie 1991 și s-a constatat nulitatea absolută parțială a procesului verbal din 8 noiembrie 1991 în ce privește individualizarea bunurilor. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC O.C. SA Râmnicu Vâlcea, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția civilă, sub același număr. Prin încheierea nr. 4 din 25 iunie 2009 a Tribunalului Vâlcea, secția civilă, cauza a fost scoasă de pe rol și a fost înaintată la Secția Comercială și de Contencios Administrativ.

Cauza a fost înregistrată la această secție sub nr. 2495/90/2009. Prin decizia nr. 1 din 18 martie 2010 a Tribunalului Vâlcea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul, a fost desființată sentința apelată și a fost reținută cauza spre soluționare în primă instanță, la Tribunalul Vâlcea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal. Împotriva încheierii nr. 41 din 25 iunie 2009 a Tribunalului Vâlcea, secția civilă, și a deciziei nr. 1 din 18 martie 2010 a Tribunalului Vâlcea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta. Prin decizia nr. 1003/R- CONT din 28 iulie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, recursul.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 3194/90/2010, la acest dosar fiind conexat și dosarul nr. 1612/90/2010, prin încheierea din 14 februarie 2011 a Tribunalului Vâlcea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, (dosar ce s-a înregistrat, în mod greșit, prin repartizarea aleatorie a dosarului în care s-a pronunțat decizia nr. 1 din 18 martie 2010, înainte de expirarea termenului de declarare a recursului împotriva acestei decizii).

Prin sentința nr. 1372 din 14 iunie 2011 a Tribunalului Vâlcea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea formulată de reclamantă și s-a constatat că reclamanta este proprietara următoarelor construcții situate pe terenul în suprafață de 63137,45 mp, din comuna Galicea județul Vâlcea: C2- centrală termică; C4- grajd; C5 – grajd,; C6 – grajd; C8 – grajd fermă; C10 – cabină cântar; C13 – grajd; C18 – bucătărie furajeră; C21 – fânar, toate situate în corpul de proprietate C1 precum și construcțiile C1 – cabină poartă și C3 – casă pompe situate în corpul de proprietate C2. S-a precizat faptul că respectivele construcții sunt identificate în schița anexă la raportul de expertiză întocmit de expert F.O.

aflată la fila 165 din dosar. A fost respinsă cerere reconvențională formulată de comuna Galicea. Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut următoarele: P rin înscrisul sub semnătură privată intitulat „minută” din 28 iunie 1991 (fila 91 dosar), comisia de lichidare a CAP Galicea a vândut fostei INC Băbeni – SC C.B. SA (care a fuzionat prin absorbție cu reclamanta), Complexul Zootehnic Galicea cu tot inventarul, conform listelor anexe, cu prețul de 13.750.000 lei . Anterior acestei vânzări, la data de 4 iunie 1991, reclamanta a cumpărat întregul efectiv de animale al complexului zootehnic și prin protocolul încheiat în aceeași zi a preluat personalul muncitor și a închiriat complexul zootehnic până la data de 31 decembrie 1991, dată până la care urma să se perfecteze vânzarea complexului zootehnic.

La data de 8 noiembrie 1991, s-a încheiat un proces verbal de licitație în care se menționează vânzarea la licitație, în acea zi, a complexului zootehnic Galicea către SC C.B. SA Băbeni cu suma de 13.750.000 lei, cu mențiunea că anunțul de licitație a fost publicat în ziarul „Evenimentul” din 24 octombrie 1991. S-a mai reținut că prin sentința civilă nr. 2580 din 5 aprilie 1999 pronunțată de Judecătoria Rm. Vâlcea în dosarul nr. 954/1999 a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC O.C. SA (succesoare în drepturi a SC C.B. SA Băbeni) și s-a constatat că reclamanta este proprietara complexului Zootehnic Galicea compus din teren în suprafață de 63.137, 43 mp precum și din următoarele construcții: bucătărie furajeră, clădire îngrijitori, grajd animale, magazie scânduri, copertină, maternitate pentru porci, fânar fân, grajd din scândură pentru animale, gard împrejmuitor precum și alte bunuri mobile.

Între aceste bunuri nu se regăsesc cele ce fac obiectul prezentei cauze. Pârâta a susținut că din moment ce aceste bunuri nu figurează în lista anexă la convenția din 28 iunie 1991, înseamnă că nu au fost vândute; pe de altă parte dacă au fost vândute, acțiunea în constatare este inadmisibilă. Prima instanță a constatat însă că obiectul vânzării menționat în înscrisurile sub semnătură privată întocmite în anul 1991 îl constituie complexul zootehnic în întregul său și nu elemente disparate ale acestui activ. Această vânzare întrunește toate caracteristicile înstrăinării unui fond de comerț întrucât cumpărătoarea a preluat activele imobilizate și mijloacele circulante precum și personalul angajat , ceea ce înseamnă că a continuat activitatea specifică de fermă zootehnică în aceleași condiții anterioare preluării.

Prin expertiza tehnică efectuată în cauză s-au evidențiat pe schița de la fila 165 clădirile ce fac obiectul prezentei acțiuni; s-a observat că acestea sunt intercalate între cele menționate în sentința nr. 2580 din 5 aprilie 1999 și care au fost evidențiat și în lista anexă la minuta din 28 iunie 1991, fără o anumită ordine. Pe de altă parte, s-a concluzionat că dacă pârâta și-ar fi rezervat o parte din construcții, ar fi trebuit să facă o mențiune în acest sens, dar nu s-a dovedit; de asemenea, nu s-a putut stabili o modalitate de folosință comună și nici de delimitare a servituților necesare; după cum nu s-a putut face dovada că pârâta ar fi folosit în această perioadă bunurile omise sau că ar fi încercat vânzarea lor către alte persoane.

În altă ordine de idei, s-a susținut că dacă reclamanta ar fi cumpărat numai o parte din construcții nu se mai justifica cumpărarea întregului teren pe care este situat complexul zootehnic; în egală măsură pârâta era datoare să prezerve terenul pe care erau situate construcțiile rămase nevândute. S-a mai constatat și faptul că în procesul verbal de adjudecare la licitație din 8 noiembrie 1991 se menționează că reclamanta a depus taxa de înscriere la licitație, de 10% din „valoarea totală a obiectivelor din incinta complexului zootehnic”, fără ca aceste obiective să fie identificate, ceea ce a dus la concluzia că vânzându-se întregul complex zootehnic, nu s-a mai considerat necesară detalierea tuturor elementelor componente ale acestui activ.

În ce privește cererea reconvențională prima instanță a constatat că aceasta este nefondată. Proprietatea reclamantei asupra complexului zootehnic compus din teren, construcții și mijloace circulante a fost statuată cu autoritate de lucru judecată prin sentința civilă nr. 2580 din 5 aprilie 1999 pronunțată de Judecătoria Rm. Vâlcea în dosarul nr. 954/1999; prin această sentință s-a statuat și asupra validității actelor de vânzare cumpărare prin care reclamanta a dobândit proprietatea acestui activ. În mod nereal pârâta a susținut că nu s-ar fi organizat o licitație publică din moment ce în procesul verbal din 8 noiembrie 1999 se menționează că anunțul licitației a fost publicat în ziarul „Evenimentul” din 24 octombrie 1991. Împotriva acestei hotărâri s-a formulat apel, în termen legal, de către pârâta-reclamantă comuna Galicea.

Prin decizia nr. 61/A-C din 7 octombrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Referitor la critica vizând inadmisibilitatea acțiunii, în raport cu temeiul de drept invocat, instanța de apel a găsit-o nefondată. Conform art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate face cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, cererea neputând fi primită în ipoteza în care partea poate cere realizarea dreptului. Din conținutul prevederilor menționate rezultă că pentru exercitarea acțiunii în constatare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții și anume, partea să nu poată cere realizarea dreptului, să fie justificat un interes, iar prin acțiune să nu urmărească constatarea existenței sau inexistenței unei stări de fapt.

În cauză, reclamanta –posesoare în fapt a bunurilor în discuție, a solicitat constatarea existenței dreptului, întrucât partea împotriva căreia ar fi trebuit îndreptată acțiunea în realizare nu mai există ca persoană juridică, precum și pentru faptul că transmiterea obligației născută din actul de licitație a operat în sarcina unității administrativ - teritoriale, respectiv comuna Galicea, aceasta fiind singura cale prin care vânzarea este perfectată de la data încheierii actului juridic, circumscriindu-se condițiilor de exercitare a unui asemenea gen de acțiune, cu caracter declarator. Pe fondul cauzei s-a reținut că, în vederea punerii în aplicare a dispozițiilor Legii nr. 18/1991, prin Protocolul perfectat la data de 04 iunie 1991, înregistrat la CAP Galicea sub nr. 440, iar la SC C.B.

Băbeni SA sub nr. 569, ce a avut la bază procesul verbal din 27 mai 1991 semnat de Comisia de lichidare a CAP Galicea și Comisia de inventariere, s-a convenit asupra modalității de lichidare a patrimoniului CAP Galicea, atât cu privire la animale, bunuri, personal angajat, potrivit anexelor ce fac parte integrantă a acestui Protocol. Ulterior, a fost anunțată prin ziarul „Evenimentul” din 24 octombrie 1991, vânzarea la licitație, organizată în data de 08 noiembrie 1991, a Complexului zootehnic Galicea, unde reprezentantul SC C.B. a depus taxa de înscriere de 10% din valoarea imobilului licitat, respectiv de 1.375.000 lei, imobil adjudecat la prețul total de 13.750.000 lei.

Din conținutul acestui înscris aflat la fila 9 (dosar 9302/1997), rezultă fără echivoc că obiectul licitației l-a reprezentat „Complexul zootehnic Galicea, cu toate obiectivele din incinta sa, la care s-a adăugat instalația de apă și podul basculă, conform Hotărârii Comisiei de lichidare”, astfel că față de această formulare, susținerile apelantei - pârâte nu au putut fi reținute. În altă ordine de idei, dacă licitația nu ar fi privit mijloacele fixe și obiectele de inventar precizate în anexa la procesul verbal de adjudecare din 08 noiembrie 1991 al Comisiei de lichidare al CAP Galicea, desigur că acestea trebuiau să se regăsească înscrise în evidențele apelantei, deci în posesia acesteia.

Modalitatea aleasă pentru lichidarea patrimoniului CAP, nu a fost contestată, astfel că, prin „Minuta” din 28 iunie 1991 s-a consfințit vânzarea - cumpărarea Complexului zootehnic cu tot inventarul conform listelor anexate (anexa nr. 2), în valoarea stabilită ca preț final al adjudecării (f. 91-96), precum și că înscrisurile respective nu au fost defăimate ca false, cu toate că s-a susținut includerea în conținutul acestora a unor date false. S-a concluzionat că între părți s-a încheiat o convenție valabilă, prin care s-a urmărit transmiterea proprietății atât asupra terenului aferent investiției agroindustriale, cât și a mijloacelor fixe aflate pe teren, ele fiind determinate prin anexa la actul de vânzare-cumpărare, cu toate că se susține inexistența nominalizării lor; or, această nominalizare, în contextul prezentat, nu era necesară.

Intimata-reclamantă justifică interes în promovarea acțiunii, în vederea regularizării situației de carte funciară, ca urmare a refuzului de a se intabula toate activele dobândite, prin lipsa identificării scriptice a acestora în actele primare. De la data perfectării acestui înscris, care are natura unei ordonanțe de adjudecare, deci a unui titlu valabil în dovedirea transmiterii proprietății, apelanta-pârâtă nu a făcut nici un demers în contra celor afirmate prin calea de atac a apelului, ci dimpotrivă, plățile la care au fost supuse aceste bunuri au fost efectuate de intimata-reclamantă, care s-a considerat proprietară a lor, așa cum indică chiar evidențele primăriei, nefiind tulburată sub acest aspect de vreun terț.

Potrivit celor relevate anterior, textul art. 29 [art. 28 alin. (4) în vigoare la data dobândirii bunurilor] din Legea nr. 18/1991, corect aplicabil situației de drept existente în speță, dispune că bunurile trec, la data desființării CAP, în proprietatea privată sau în regim de drept public la unitatea administrativ - teritorială, însă trecerea operează numai în condițiile alin. (1)-(9) ale aceluiași articol, ceea ce apelanta nu a dovedit. Alin. (4) al art. 29 din Legea nr. 18/1991, având prevederea expresă că în ipoteza în care nu se înființează asociații, bunurile se vor vinde la licitație, precum și că cele ce nu se vor vinde, vor trece în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale [alin. (7)] trecere despre care apelanta-pârâtă nu a produs dovezi, cu toate că de la data licitației, respectiv a perfectării Minutei a trecut un termen mai mult decât rezonabil.

Vânzarea imobilelor este un act solemn, în raport de dispozițiile art. 46 (devenit art. 67) Legea 18/1991, dar nu și cea vizând bunurile mobile, situație tranșată, irevocabil, în alt stadiu procesual. S-a mai reținut că, prin sentința nr. 2580 din 05 aprilie 1999 pronunțată de Judecătoria Rm.Vâlcea s-a statuat că reclamanta SC O.C. (succesoare a FNC Băbeni, f.13-14, dosar nr. 6688/288/2007) este proprietara Complexului zootehnic Galicea, compus din teren și mijloace fixe, precum și asupra valabilității actelor de vânzare-cumpărare, astfel că există autoritate de lucru judecat sub acest aspect, fără a se mai putea relua judecata asupra acestuia. În baza acestui titlu, prin Încheierea OCPI Vâlcea nr. 28366 din 16 octombrie 2006 s-a dispus înscrierea în C.F.

nr. 530 a Comunei Galicea, fiind întocmită documentația cadastrală nr. 4924 din 05 iunie 2000 (f.9 -10, dosar nr. 6688/288/2007)). Împotriva acestei decizii a declarat recurs Comuna Galicea prin Primar, aducându-i următoarele critici: 1. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Astfel, au fost încălcate prevederile art. 28 și ale art. 46 din Legea nr. 18/1991, în redactarea lor originală. Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (4), construcțiile agrozootehnice și terenurile aferente acestora puteau fi vândute numai prin licitație publică, în speță, vânzarea-cumpărarea făcându-se prin negociere directă între fosta CAP Galicea și fostul INC Băbeni, înscrisul constatator al vânzării fiind încheiat la 28 iunie 1991, intitulându-se Minuta și cuprinzând toate mențiunile necesare unei vânzări cumpărări, precum prețul și obiectul vânzării.

Recurenta a mai apreciat că minuta respectivă este nulă, deoarece au fost încălcate prevederile art. 46 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora terenurile pot fi înstrăinate prin acte juridice între vii, încheiate numai în formă autentică, însă minuta respectivă este doar un înscris sub semnătură privată. S-a mai apreciat de către recurentă că din aceeași minută ar mai rezulta că așa zisa licitație din 8 noiembrie 1991 a fost una fictivă, acest lucru rezultând și din împrejurarea că prețul de pornire a fost cel stabilit prin minuta încheiată la data de 28 iunie 1991, iar singurul participant a fost cumpărătorul inițial căruia i s-au și adjudecat bunurile. S-a mai susținut de către recurentă că licitația nu a fost adusă la cunoștința publicului, simpla mențiune făcută în cuprinsul procesului-verbal de licitație cu privire la anunțul publicat în ziarul Evenimentul din 24 octombrie 1991 neputând face dovada publicității.

Recurenta a mai arătat că procesul verbal de licitație este nul deoarece el nu a fost semnat de către toți membrii comisiei de licitație, chestiune neanalizată de către instanța de apel. Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată șu cu încălcarea prevederilor art. 1201 C. civ., cu referire la sentința civilă nr. 2850 din 5 aprilie 1999 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, în cauză neexistând autoritate de lucru judecat. Recurenta a arătat că instanța care a pronunțat sentința civilă nr. 2850 din 5 aprilie 1999 nu a fost sesizată cu judecarea unei cereri referitoare la nulitatea actelor de înstrăinare, iar în cauza de față, prima instanță a reținut că s-ar fi înstrăinat un fond de comerț, însă, chiar dacă s-ar accepta această idee, vânzarea unui fond de comerț care cuprinde și terenuri trebuie să se facă printr-un act solemn și nu printr-un act sub semnătură privată.

Recurenta a mai susținut că prin sentința civilă nr. 2850 din 5 aprilie 1999 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, acțiunea a fost admisă pentru mai multe imobile, dar nu și pentru cele 11 imobile prevăzute în cauza de față. 2. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motive pe care se sprijină, dar conține și motive contradictorii și străine de natura pricinii. Astfel, recurenta a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pentru care s-a apreciat, ca nefondat, motivul de apel privind nulitatea înscrisului intitulat Minută, încheiat la data de 28 iunie 1991, susținând totodată că sunt străine de natura pricinii considerentele prin care instanța de apel a reținut că atât cererea reconvențională cât și apelul sunt nefondate pentru că pârâta nu ar fi contestat modalitatea aleasă pentru lichidarea patrimoniului CAP și nu s-a înscris în fals împotriva înscrisurilor care consemnează rezultatul licitației.

Recurenta susține că nu a contestat modalitatea aleasă pentru lichidarea patrimoniului fostului CAP, ci nerespectarea acestei modalități de lichidare și încălcarea normelor juridice imperative cu privire la lichidare. S-a susținut că admisibilitatea unei acțiuni în constatarea nulității absolute nu este condiționată de defăimarea, ca false, a înscrisurilor care constată actele juridice nule. S-a mai arătat de către recurentă că motivarea prin care s-a reținut că minuta din 28 iunie 1991 reprezintă actul de vânzare-cumpărare a complexului zootehnic, este în contradicție cu motivarea prin care s-a reținut că vânzarea-cumpărarea s-a realizat prin licitație publică. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Prima critică nu poate fi reținută, hotărârea instanței de apel fiind dată cu aplicarea corectă a legii.

Este greșită susținerea recurentei-pârâte în sensul că vânzarea-cumpărarea complexului zootehnic Galicea s-ar fi făcut prin negociere directă între fosta CAP Galicea și fostul INC Băbeni, și nu prin licitație, sub acest aspect, atât instanța de apel cât și prima instanță, reținând că vânzarea s-a făcut prin licitație, anunțată în ziarul Evenimentul din 24 octombrie 1991, licitația fiind organizată la data de 8 noiembrie 1991. Prin urmare, aceasta este starea de fapt reținută de către instanța de apel, recurenta-pârâtă criticând, sub masca unei încălcări a dispozițiilor legale din Legea nr. 18/1991, cu privire la lichidarea fostelor CAP-uri, greșita reținere a stării de fapt și deci, netemeinicia deciziei recurate, or, sub acest aspect, instanța de recurs nu mai poate analiza hotărârea instanței de apel, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc.

civ. fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. Recurenta a mai arătat că vânzarea terenurilor nu putea fi făcută prin acte sub semnătură privată ci prin acte încheiate în formă autentică, însă, așa după cum a reținut și instanța de apel, prin sentința nr. 2580 din 5 aprilie 1999 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, s-a statuat că reclamanta SC O.C. SA este proprietara Complexului Zootehnic Galicea, compus din teren și mijloace fixe, astfel că sub acest aspect există autoritate de lucru judecat. Criticile vizând fictivitatea licitației din 8 noiembrie 1991, nepublicitatea acestei licitații și nulitatea procesului verbal de licitație, sub aspectul nesemnării lui de către toți membrii comisiei, vizează starea de fapt și nu nelegalitatea deciziei recurate, or, așa după cum s-a arătat mai sus, hotărârea instanței de apel nu mai poate fi analizată sub acest aspect, în calea de atac, extraordinară, a recursului.

Nici critica cu privire la inexistența autorității de lucru judecat, cu referire la sentința civilă nr. 2850 din 5 aprilie 1999 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, nu poate fi reținută, deoarece autoritatea de lucru judecat nu vizează cererea referitoare la nulitatea actelor de înstrăinare, ci cererea vizând constatarea dreptului de proprietatea asupra terenului în suprafață de 63.137, 45 mp, și a construcțiilor aferente. Chiar dacă s-ar accepta ideea că nu există autoritate de lucru judecat, oricum, în ce privește dreptul de proprietate asupra terenului, sentința civilă nr. 2850/1999 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, are putere de lucru judecat, aceasta statuând, în mod irevocabil, că reclamanta este proprietara terenului aferent Complexului Zootehnic Galicea.

Nu este total adevărată susținerea recurentei, în sensul că prin sentința civilă nr. 2850/1999 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, acțiunea nu ar fi fost admisă și pentru cele 11 construcții ce fac obiectul cauzei de față, deoarece, acțiunea civilă de față a fost introdusă dintr-un alt motiv și anume, din cauza imposibilității identificării tuturor construcțiilor aflate pe terenul respectiv și refuzul OCPI Vâlcea de a întabula și aceste 11 construcții ce fac obiectul cauzei de față, datorită imposibilității identificării lor din dispozitivul sentinței civile nr. 2850/1999, deci nu pentru motivul că nu ar fi făcut obiectul vânzării la licitație din anul 1991. 2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută.

În primul rând, în cuprinsul motivelor de apel formulate de către pârâtă nu există un motiv de apel care să vizeze nulitatea înscrisului intitulat „Minută”, încheiat la data de 28 iunie 1991. Nici susținerea recurentei cu privire la faptul că ar fi străine de natura pricinii considerentele vizând respingerea cererii reconvenționale și a apelului nu pot fi reținute, instanța de apel nefăcând altceva decât să argumenteze de ce a reținut această situație de fapt, arătând că pârâta-recurentă a încercat să mistifice realitatea tocmai pe considerentul că dacă ar fi considerat, cu adevărat, că modalitatea aleasă pentru lichidarea fostului CAP Galicea ar fi fost una nelegală, ar fi contestat această modalitate de lichidare la momentul respectiv, iar dacă ar fi considerat că înscrisurile care consemnează rezultatul licitației ar fi fost false, ar fi procedat în consecință.

Dacă recurenta ar fi înțeles să conteste nerespectarea modalității de lichidare a patrimoniului fostului CAP Galicea și încălcarea normelor juridice imperative privind această lichidare, ar fi procedat în consecință, în cererea formulată în dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 2850/1999 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea și nu în cauza de față, în care reclamanta a dorit doar să concretizeze și să expliciteze numărul construcțiilor ce au fost vizate de dispozitivul sentinței civile nr. 2850/1999 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea. Este adevărat că admisibilitatea unei acțiuni în constatarea nulității absolute nu este condiționată de defăimarea, ca false, a înscrisurilor care constată actele juridice nule, însă, cererea reconvențională formulată de către pârâtă nu a fost respinsă, ca inadmisibilă, ci ca nefondată, pe motiv că recurenta-pârâtă nu a făcut dovada celor susținute în respectiva cerere.

Din analiza considerentelor deciziei recurate nu rezultă că instanța de apel ar fi reținut că Minuta din 28 iunie 1991, ar reprezenta actul de vânzare-cumpărare a Complexului Zootehnic Galicea, ci doar că din cuprinsul acestui act ar rezulta faptul că fostul CAP Galicea a dorit să vândă întregul patrimoniu aflat în interiorul complexului, inclusiv bunurile ce fac obiectul cauzei de față, reținându-se că vânzarea s-a făcut prin licitație publică. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta COMUNA GALICEA PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 61/A-C din data de 7 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 5 aprilie 2012.