ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5314/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5314/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul I.S. a chemat

în judecată Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale București și

Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură solicitând anularea Ordinului

nr. 2213 din 09 octombrie 2009 emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării

Rurale; reintegrarea în funcția deținută anterior și obligarea pârâtului la plata

drepturilor salariale cuvenite până la reintegrarea efectivă în funcție, indexate,

majorate și recalculate de la data revocării, precum și anularea concursului pentru

ocuparea postului de director coordonator din cadrul Centrului Județean A.P.I.A.

Dolj organizat pentru data de 21 octombrie 2009, precum și la plata cheltuielilor

de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. 1091 din 28 mai 2009 al Ministrului Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale a fost numit în funcția de director coordonator

din cadrul Centrului Județean Dolj al A.P.I.A., exercitându-și atribuțiile în baza

contractului de management din 15 august 2009.

A mai arătat reclamantul,

că ordinul nr. 2213 din 09 octombrie 2009, prin care a fost revocat din funcție,

este nelegal întrucât nu conține niciun temei justificativ cu privire la cauza de

revocare.

A mai susținut reclamantul

că întrucât procedura de evaluare nu a fost parcursă, deși era obligatorie conform

art. 9 alin. (1) lit. c) din contractul de management din 15 august 2009, ordinul

contestat este lovit de nulitate absolută, în condițiile art. 78 alin. (1) C. muncii.

Prin aceeași cerere, reclamantul

a solicitat și suspendarea executării ordinului nr. 2213 din 09 octombrie 2009 pe

cale de ordonanță președințială.

La data de 26

noiembrie 2009, reclamantul a depus o precizare la acțiune prin care a arătat că

solicită anularea Ordinului nr. 2213/2009 emis de

Ministrul

Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale

prin care a fost revocat din funcția de

director coordonator al Centrului Județean A.P.I.A. Dolj, reintegrarea în funcția

deținută anterior cu plata tuturor drepturilor salariale și a celor de asigurări

sociale cuvenite până la reintegrarea efectivă în funcție, indexate și recalculate

de la data revocării și anularea concursului privind evaluarea din perioada 19

octombrie 2009-27 octombrie 2009 pentru ocuparea funcției de director coordonator

din cadrul Centrului Județean A.P.I.A. Dolj și, pe cale de consecință, anularea

ordinului nr. 2662 din 02 noiembrie 2009 privind numirea doamnei C.V.L. în funcția

de director coordonator din cadrul Centrului Județean A.P.I.A. Dolj.

Referitor la cererea reclamantului

vizând anularea concursului organizat de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale, pârâtul a invocat excepția lipsei de obiect, având în vedere

că termenul pentru organizarea concursului a expirat.

La termenul de judecată

din data de 11 februarie 2010, reclamantul a precizat că renunță la judecata capătului

de cerere privind anularea concursului pentru ocuparea postului de director coordonator

al A.P.I.A. Dolj din 21 octombrie 2009, depunând o cerere scrisă în acest sens.

La dosarul cauzei a fost

depusă întâmpinare și din partea pârâtei A.P.I.A. prin care s-a invocat excepția

lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin sentința civilă

nr. 67 din 11 februarie 2010 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis în parte acțiunea așa cum a fost precizată de reclamantul I.S.,

a anulat Ordinul nr. 2213 emis de pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale, a obligat pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale la reintegrarea reclamantului pe funcția deținută anterior și

la plata către acesta a drepturilor salariale neîncasate de la data emiterii ordinului

și până la reintegrarea efectivă, actualizate la data plății a luat act de renunțarea

reclamantului la judecata capătului de cerere privind anularea concursului, a respins

acțiunea față de pârâta A.P.I.A., a obligat pârâtul Ministerul Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale la 2.700 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta A.P.I.A. Dolj, s-a reținut

că emitent al actului administrativ supus controlului de legalitate al instanței

de contencios administrativ este Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării,

pârâta A.P.I.A. Dolj neavând legitimare procesuală în raportul juridic dedus judecății.

Pe fondul cauzei, s-au

reținut următoarele:

Din cuprinsul ordinului

contestat rezultă că acesta a fost emis în aplicarea prevederilor art. 4 și

art. 14 din O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice,

precum și pentru întărirea capacității manageriale la nivelul serviciilor publice

ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale.

În exercitarea controlului

legalității Ordinului nr. 2213 din 09 octombrie 2009 emis de Ministrul Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării, Curtea a constatat că dispozițiile actului normativ în

aplicarea căruia acesta a fost emis, au fost declarate neconstituționale.

Astfel, prin Decizia

nr. 1629 din 03 decembrie 2009, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile

art. 1 pct. 1-5 și 26, art. 3, art. 4 și Anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009 sunt

neconstituționale, reținând că prin procesul legislativ utilizat, Guvernul a determinat

ca prevederile actului normativ abrogate și declarate neconstituționale – O.U.G.

nr. 37/2009 să producă în continuare efecte juridice sub forma unui act nou – O.U.G.

nr. 105/2009 care a preluat în integralitate, cu unele modificări nesemnificative

dispozițiile inițiale în materia respectivă.

Prin Decizia nr. 1257

din 07 octombrie 2009, Curtea Constituțională a constatat că prin O.U.G. nr. 37/2009,

aprobată prin lege de către Parlament, a fost afectat regimul juridic al serviciilor

publice deconcentrate, în sensul încălcării prevederilor art. 115 alin. (6) din

Constituție.

Curtea Constituțională

a mai reținut că dispozițiile legale determinate în cuprinsul O.U.G. nr. 105/2009,

conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ale O.U.G.

nr. 37/2009, cu încălcarea acelorași prevederi constituționale, respectiv art. 115

alin. (6) din Constituție.

Decizia Curții Constituționale

nr. 1629 din 03 decembrie 2009 a fost publicată în M. Of. nr. 28/14.01.2010.

Potrivit dispozițiilor

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi

sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă

și obligatorie.

Efectele deciziei Curții

Constituționale se răsfrâng, pe de o parte, direct și nemijlocit chiar în cauza

în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, iar pe de altă parte

prin intermediul mecanismelor juridice prevăzute de art. 147 alin. (1) și (4) din

Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și în alte cauze.

În conformitate cu prevederile

art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, ceea ce presupune că după publicarea în M. Of., acestea nu

au efect asupra unei cauze definitiv soluționate, intrate sub autoritatea lucrului

judecat, ci numai în cauzele aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa

în viitor.

Declararea, prin intermediul

excepției de neconstituționalitate, a neconstituționalității unei dispoziții legale

conduce la suspendarea de drept și respectiv la încetarea efectelor sale juridice.

Față de cele arătate,

Curtea a constatat nelegalitatea ordinului nr. 2213 din 09 octombrie 2009, fiind

emis în aplicarea unor dispoziții legale declarate neconstituționale.

Consecința anulării ordinului

menționat este repunerea părților în situația avută anterior emiterii acestui act

administrativ.

Împotriva hotărârii instanței

de fond, pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a declarat recurs,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că una din condițiile intrinseci de admisibilitate a unei cereri de anulare

este aceea a existenței unui obiect ca protecție a unui drept ori a unui interes

legitim pentru realizarea cărora calea justiției este obligatorie.

Întrucât interesul trebuie

sa fie actual, instanța de fond trebuia să rețină, în fapt, că pretenția dedusă

judecății este lipsită de obiect atât timp cât actul de eliberare din funcție a

ajuns la termen anterior pronunțării și chiar introducerii acțiunii.

Recurentul mai susține

că în mod netemeinic și nelegal instanța de fond a admis cererea de anulare a Ordinului

nr. 2213 din 09 octombrie 2009 emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării

Rurale ca urmare a constatării neconstituționalității actului normativ în temeiul

căruia a fost emis.

Ordinul nr. 2213 din 09

octombrie 2009 a fost emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale

în aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1), (4) și dispozițiilor art. 5 din O.U.G.

nr. 105/2009.

Prin

urmare, Ministerul Agriculturii

și Dezvoltării Rurale, prin conducătorul său, este o instituție care pune în executare

și execută în concret legea, fiind ținut de aplicarea imediată a acesteia, iar la

emiterea ordinului nr. 2213 din 09 octombrie 2009 s-a avut în vedere O.U.G. nr.

105/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice,

respectiv punerea în aplicare a acestei ordonanțe, nemaifiind necesară emiterea

altor acte cu caracter administrativ care să stea la baza emiterii ordinului.

Totodată, fiind vorba

de o situație juridică obiectivă, avându-și originea în lege, iar nu de o situație

juridică subiectivă, constituită prin manifestarea de voință a unui sau a unor obiecte

de drept, legea nouă o poate reglementa în termenii care îi sunt proprii, aducându-i

modificări sau chiar punându-i capăt, în cadrul domeniului său temporal legitim

de acțiune.

Așa fiind, recurentul

consideră că legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor

constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum

și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii

vechi.

S-a mai arătat de către

recurent că, în mod netemeinic și nelegal, instanța de fond a dispus obligarea pârâtului

Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale la plata către reclamant

a sumei de 2.700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, întrucât acestea sunt

exagerate în raport de valoarea pricinii, dar și în raport de complexitatea muncii

depusă de avocat, dosarul rămânând în pronunțare la cel de al doilea termen de judecată.

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente în cauză, precum și cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte reține următoarele:

Prin ordinul nr. 1091

din 25 mai 2009, intimatul-reclamant I.S. a fost numit în funcția de Director Coordonator

în cadrul Centrului Județean de Plăți și Intervenție pentru Agricultură Dolj, ordin

emis în temeiul prevederilor art. 3 alin. (3), (4), (5), (6)-(10) și (12) din O.U.G.

nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice.

Prin ordinul nr. 2213

din 09 octombrie 2009, emis în temeiul dispozițiilor art. 4 și 14 din O.U.G.

nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, precum și pentru

întărirea capacității manageriale la nivelul serviciilor publice ale ministerelor

și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale, s-a dispus revocarea

din funcție a intimatului-reclamant.

O.U.G. nr. 37/2009 a fost

declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009 pronunțată

de Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii

de aprobare a acestei ordonanțe.

În cadrul controlului

a priori realizat pe calea obiecției de neconstituționalitate a legii de aprobare

a ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării

prin lege, care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de

legea de aprobare.

Prin decizia sus-menționată

s-a reținut neconstituționalitatea extrinsecă a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a

emis de către Guvern o ordonanță de urgență în domeniul rezervat prin Constituție

legii organice.

Așa cum s-a arătat și

în Decizia nr. 1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale,

legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din

ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice.

În ceea ce privește O.U.G.

nr. 105/2009, prin Decizia nr. 1629/2009, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională

și această ordonanță de urgență, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, întrucât conține

aceleași soluții legislative.

În speță, reclamantul

a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanțe

de urgență declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt act administrativ

emis în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată, de asemenea, neconstituțională.

Înalta Curte precizează

că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeași

forță juridică le-a prevăzut.

Însă, în cauză suntem

în prezența unei situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluțiile

jurisdicției constituționale.

Puterile discreționare

ale autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului,

în condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, sunt însă

limitate de prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat.

În principiu, Parlamentul

ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreționare, însă cu limitările

reglementate în Constituție.

În situația legiferării

prin ordonanță sau ordonanță de urgență, Guvernul, în baza delegării legislative,

poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității

legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv

art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României.

În ceea ce privește O.U.G.

nr. 37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al ordonanței a fost

declarat neconstituțională, reținându-se de Curtea Constituțională că atât modalitatea

de reglementare a funcției publice, cât și actul administrativ de numire reprezintă

construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu încălcarea competenței materiale

a Guvernului.

Lipsirea de temei constituțional

al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009, are ca efect încetarea

de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ

de numire și a contractului de management.

Pierderea legitimității

constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra

actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului într-o funcție

publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999

reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.

Viciul de neconstituționalitate

al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009, este de natură a antrena și viciul

actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire

pe postul respectiv devine inexistent.

Înalta Curte precizează

că, potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea

Constituțională este garantul supremației Constituției și unica autoritate care

se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgare (control à

priori) și asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele.

Judecătorul de drept administrativ

(ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea acestora,

dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituționale,

după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar neconstituțional.

Viciul de neconstituționalitate

al ordonanței de urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge

și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal.

În același sens s-a pronunțat

și Curtea Constituțională, iar în Decizia nr. 414/2010 referitoare la neconstituționalitatea

modificărilor aduse Legii nr. 188/1999, atunci când se face o analiză a efectelor

Deciziilor nr. 1257 din 07 octombrie 2009 și nr. 1629 din 03 noiembrie 2009, s-a

precizat că „lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are drept

efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele

de management, actele administrative date în aplicarea celor două ordonanțe de urgență).

Cu privire la reintegrarea

în funcție:

La termenul de judecată

din data de 30 noiembrie 2010, intimatul-reclamant a învederat instanței că înțelege

să renunțe la judecarea capătului de cerere privind reintegrarea în funcția deținut

anterior.

Manifestarea de voință

în sensul de a se renunța la judecată, reprezintă o desistare, care nu este supusă

cenzurii Înaltei Curți, conform principiului disponibilității care guvernează procesul

civil.

Văzând dispozițiile prevăzute

de art. 246 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care se poate renunța oricând

la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă și având în vedere dispozițiile

art. 129 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunțarea la judecata

capătului de cerere privind

reintegrarea în funcția deținut anterior de către intimatul-reclamant.

Cu privire la obligarea

pârâtului Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale la plata către

reclamant a sumei de 2.700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, instanța reține

incidența în cauză a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Aplicarea de principiu

a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a fost dezlegată de Curtea Constituțională

prin mai multe decizii cu trimitere și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, statuându-se că rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse

și onorariile avocațiale, se recuperează numai în măsura în care au fost în mod

real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat

cu art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica,

în parte, sentința recurată în sensul celor reținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Admite recursul declarat

de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva sentinței nr. 67 din

11 februarie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că respinge capetele de cerere privind anularea Ordinului nr.

2213 din 09 octombrie 2009 emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării

Rurale, acordarea drepturilor salariale și a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.

Ia act de renunțarea reclamantului

la judecata capătului de cerere privind reintegrarea în funcție.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 noiembrie 2010.