ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 393/2008

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 785 din 19 martie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată, la termenul din 05 februarie 2007, de reclamanții B.C., S.M., S.C., V.G., C.S., P.R., C.I., C.M.C., N.L., S.J., L.M., I.I., S.V., R.L., S.L., B.F., B.G., T.I., B.O., C.A., M.D., J.M., B.S., B.O.G., S.T.M., M.N., T.M., G.M., B.D., P.M., B.A., M.I., D.C., I.A., C.I.R., C.A. și G.L., în contradictoriu cu pârâtele C.N.A.S. și C.A.S. a Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, recunoscând reclamanților dreptul de a beneficia de prima de vacanță pe perioada anilor 2002-2005, inclusiv, și obligându-le pe pârâte la plata către reclamanți a drepturilor bănești cuvenite, actualizate în funcție de rata inflației, la data efectuării plății.

De asemenea, a fost admisă cererea pârâtei C.N.A.S., de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, fiind obligată această din urmă autoritate ca, în calitate de administrator al veniturilor statului, să aloce în bugetul pârâtei C.N.A.S. sumele bănești necesare efectuării de către pârâta C.A.S. a Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului a plăților actualizate către reclamanți. Prin aceeași sentință, instanța de judecată a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.N.A.S. și a prescripției parțiale a dreptului la acțiune. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că dreptul reclamanților, de a beneficia de primă de vacanță, este recunoscut de art. 34 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Instanța de fond a apreciat, de asemenea, ca fiind întemeiată cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de pârâta C.N.A.S., reținând că autorității chemate în garanție îi incumbă, în calitate de administrator al veniturilor statului, obligația de a aloca în bugetul pârâtei C.N.A.S., ca ordonator principal de credite, sumele necesare în scopul efectuării plăților de către cea de-a doua pârâtă, C.A.S. a Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, a plăților actualizate către reclamanți. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.N.A.S., instanța de fond a reținut că aceasta nu este întemeiată, instituția respectivă având legitimitate procesuală față de calitatea sa de ordonator principal de credite interpus între cea de-a doua pârâtă și chematul în garanție.

Instanța de judecată a respins, totodată, excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune, reținând că acțiunea nu a putut fi exercitată pe perioada suspendării prin lege a dreptului la plata primelor de concediu. Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâta C.N.A.S. și chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor. Recurenta C.N.A.S. a solicitat modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată de către recurentă că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât aceasta nu s-a aflat în raporturi contractuale cu intimații-reclamanți și, pe cale de consecință, nu are calitatea de titulară a obligației în raportul juridic dedus judecății.

Pe de altă parte, recurenta a precizat că dreptul la acțiune al intimaților-reclamanți era prescris, întrucât acesta a luat naștere în perioada în care plata drepturilor bănești a fost suspendată prin legi bugetare anuale. În opinia sa, nu se poate crea o confuzie între dispozițiile acestor legi, care prevăd suspendarea acordării primelor de vacanță și întreruperea cursului prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, ca urmare a punerii în aplicare a acestor acte normative. Prescripția dreptului la acțiune constituie o sancțiune procesuală pentru titularul dreptului de a cere executarea dreptului la acțiune și se justifică prin intenția legiuitorului de a asigura o clarificare cât mai rapidă a raporturilor juridice între părți.

Legiuitorul a limitat în timp posibilitatea valorificării de către părți a unor drepturi, cu scopul de a le determina să își valorifice aceste drepturi fără întârziere. Așadar, nu se poate aprecia faptul că inacțiunea reclamanților se datorează unor împrejurări mai sus de voința acestora, astfel încât inacțiunea să nu le poată fi imputată. Prin punerea în aplicare a actelor normative se urmărește de către legiuitor instituirea unui cadru legal general prin care se reglementează anumite situații de fapt și drept. Prin similitudine de raționament, nu se poate crea în mod artificial o echivalență între efectele punerii în aplicare a unor acte normative și crearea unor împrejurări mai presus de voința reclamanților.

Dreptul la acțiune al reclamanților pentru anul 2002 este prescris, întrucât dreptul acestora de a cere executarea s-a născut în anul 2002. Recurenta a precizat că potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/199 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat. Aceste prevederi au fost suspendate în anii 2001, 2002, 2003, 2005 și în anul 2006, prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005, acestea au fost suspendate până la 31 decembrie 2006. Recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., admiterea recursului, modificarea sentinței și respingerea acțiunii reclamanților. De asemenea, recurentul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în calitate de chemat în garanție. Se consideră că obligarea Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor pentru plata drepturilor salariale ar duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și, totodată, ar pune instituția în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri. Pe fondul cauzei, recurentul a precizat că soluția pronunțată de prima instanță este nelegală, întrucât legiuitorul are posibilitatea de a suspenda acordarea acestor drepturi pentru o anumită durată determinată, fără ca prin aceasta să se ajungă la o restrângere a drepturilor și libertăților fundamentale ce decurg din calitatea de salariat.

Analizând sentința recurată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor este fondat, întrucât prima instanță a soluționat greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Potrivit art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 208/2005, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat. Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prevede, în art. 28, că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea proiectelor legii bugetului și bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite.

Rectificarea bugetului de stat, care poate modifica bugetul aprobat, se poate face tot prin lege. Ministerul Economiei și Finanțelor apare ca un administrator al bugetului statului, iar în baza legii aprobate a bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în lege. În aceste condiții, Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă, pentru că acesta nu are ca atribuție să vireze către ordonatorii principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat. Recursul formulat de C.N.A.S. este nefondat. Astfel, dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/199 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, care confereau dreptul la prima de concediu au fost în vigoare pe întreaga perioadă aflată în discuție și au fost conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Aceasta din urmă, însă, nu echivalează cu însăși înlăturarea dreptului, atâta timp cât nu există nicio dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar încălca atât prevederile art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept), cât și reglementările cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie lipsit de conținut și, practic, să fie lipsit de orice valoare. Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță li se cuvine intimaților-reclamanți, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă, odată câștigat, nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

În plus, instanța de control judiciar apreciază că nu poate fi reținută critica referitoare la faptul că pentru acordarea primei de concediu pe anul 2002 acțiunea ar fi prescrisă, având în vedere împrejurarea că, prin suspendarea succesivă a plății acestor drepturi, termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, prescripția își reia cursul de 3 ani. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanții au dreptul la prime de concediu.

De altfel, prin O.U.G. nr. 146/2007 s-a aprobat plata primelor de concediu de odihnă, suspendate în perioada 2001-2006. În consecință, în raport de considerentele anterior expuse și de prevederile art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va admite recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție și va respinge acțiunea față de aceasta. Totodată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de C.N.A.S. În temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă C.N.A.S.

la 200 RON cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 785 din 19 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor și respinge acțiunea reclamanților față de acesta. Respinge recursul declarat de pârâta C.N.A.S. împotriva aceleiași sentințe civile, ca nefondat. Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile atacate. Obligă pe recurenta-pârâtă C.N.A.S. la 200 RON cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2008.