ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 393/2008

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 785 din 19 martie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea astfel cum a fost formulată

și precizată, la termenul din 05 februarie 2007, de reclamanții B.C., S.M., S.C.,

V.G., C.S., P.R., C.I., C.M.C., N.L., S.J., L.M., I.I., S.V., R.L., S.L., B.F.,

B.G., T.I., B.O., C.A., M.D., J.M., B.S., B.O.G., S.T.M., M.N., T.M., G.M., B.D.,

P.M., B.A., M.I., D.C., I.A., C.I.R., C.A. și G.L., în contradictoriu cu pârâtele

C.N.A.S. și C.A.S. a Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului,

recunoscând reclamanților dreptul de a beneficia de prima de vacanță pe perioada

anilor 2002-2005, inclusiv, și obligându-le pe pârâte la plata către reclamanți

a drepturilor bănești cuvenite, actualizate în funcție de rata inflației, la data

efectuării plății.

De asemenea, a fost admisă cererea pârâtei C.N.A.S.,

de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, fiind obligată această

din urmă autoritate ca, în calitate de administrator al veniturilor statului, să

aloce în bugetul pârâtei C.N.A.S. sumele bănești necesare efectuării de către pârâta

C.A.S. a Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului a plăților actualizate

către reclamanți.

Prin aceeași sentință, instanța de judecată a

respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.N.A.S. și a prescripției

parțiale a dreptului la acțiune.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de

fond a reținut, în esență, că dreptul reclamanților, de a beneficia de primă de

vacanță, este recunoscut de art. 34 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici.

Instanța de fond a apreciat, de asemenea, ca fiind

întemeiată cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor,

formulată de pârâta C.N.A.S., reținând că autorității chemate în garanție îi incumbă,

în calitate de administrator al veniturilor statului, obligația de a aloca în bugetul

pârâtei C.N.A.S., ca ordonator principal de credite, sumele necesare în scopul efectuării

plăților de către cea de-a doua pârâtă, C.A.S. a Ministerului Transporturilor, Construcțiilor

și Turismului, a plăților actualizate către reclamanți.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei C.N.A.S., instanța de fond a reținut că aceasta nu este întemeiată,

instituția respectivă având legitimitate procesuală față de calitatea sa de ordonator

principal de credite interpus între cea de-a doua pârâtă și chematul în garanție.

Instanța de judecată a respins, totodată, excepția

prescripției parțiale a dreptului la acțiune, reținând că acțiunea nu a putut fi

exercitată pe perioada suspendării prin lege a dreptului la plata primelor de concediu.

Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică

și nelegală, au declarat recurs pârâta C.N.A.S. și chematul în garanție Ministerul

Economiei și Finanțelor.

Recurenta C.N.A.S. a solicitat modificarea în

tot a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca

neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată de

către recurentă că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității

sale procesuale pasive, întrucât aceasta nu s-a aflat în raporturi contractuale

cu intimații-reclamanți și, pe cale de consecință, nu are calitatea de titulară

a obligației în raportul juridic dedus judecății.

Pe de altă parte, recurenta a precizat că dreptul

la acțiune al intimaților-reclamanți era prescris, întrucât acesta a luat naștere

în perioada în care plata drepturilor bănești a fost suspendată prin legi bugetare

anuale. În opinia sa, nu se poate crea o confuzie între dispozițiile acestor legi,

care prevăd suspendarea acordării primelor de vacanță și întreruperea cursului prescripției

dreptului la acțiune al reclamanților, ca urmare a punerii în aplicare a acestor

acte normative. Prescripția dreptului la acțiune constituie o sancțiune procesuală

pentru titularul dreptului de a cere executarea dreptului la acțiune și se justifică

prin intenția legiuitorului de a asigura o clarificare cât mai rapidă a raporturilor

juridice între părți. Legiuitorul a limitat în timp posibilitatea valorificării

de către părți a unor drepturi, cu scopul de a le determina să își valorifice aceste

drepturi fără întârziere. Așadar, nu se poate aprecia faptul că inacțiunea reclamanților

se datorează unor împrejurări mai sus de voința acestora, astfel încât inacțiunea

să nu le poată fi imputată. Prin punerea în aplicare a actelor normative se urmărește

de către legiuitor instituirea unui cadru legal general prin care se reglementează

anumite situații de fapt și drept. Prin similitudine de raționament, nu se poate

crea în mod artificial o echivalență între efectele punerii în aplicare a unor acte

normative și crearea unor împrejurări mai presus de voința reclamanților. Dreptul

la acțiune al reclamanților pentru anul 2002 este prescris, întrucât dreptul acestora

de a cere executarea s-a născut în anul 2002.

Recurenta a precizat că potrivit dispozițiilor

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/199 privind Statutul funcționarilor publici,

republicată, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu,

la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care

se impozitează separat.

Aceste prevederi au fost suspendate în anii 2001,

2002, 2003, 2005 și în anul 2006, prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005,

acestea au fost suspendate până la 31 decembrie 2006.

Recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor

a solicitat, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea sentinței și respingerea acțiunii

reclamanților.

De asemenea, recurentul a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive, în calitate de chemat în garanție.

Se consideră că obligarea Ministerul Economiei

și Finanțelor la alocarea fondurilor pentru plata drepturilor salariale ar duce

la nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară

și, totodată, ar pune instituția în imposibilitatea punerii în executare a acestei

hotărâri.

Pe fondul cauzei, recurentul a precizat că soluția

pronunțată de prima instanță este nelegală, întrucât legiuitorul are posibilitatea

de a suspenda acordarea acestor drepturi pentru o anumită durată determinată, fără

ca prin aceasta să se ajungă la o restrângere a drepturilor și libertăților fundamentale

ce decurg din calitatea de salariat.

Analizând sentința recurată, în raport cu criticile

formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte reține următoarele:

Recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor

este fondat, întrucât prima instanță a soluționat greșit excepția lipsei calității

procesuale pasive a acestei părți, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Potrivit art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 208/2005,

Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului

de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii

de rectificare a bugetului de stat.

Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prevede,

în art. 28, că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea proiectelor

legii bugetului și bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii

principali de credite.

Rectificarea bugetului de stat, care poate modifica

bugetul aprobat, se poate face tot prin lege.

Ministerul Economiei și Finanțelor apare ca un

administrator al bugetului statului, iar în baza legii aprobate a bugetului de stat,

repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea

sunt prevăzute în lege.

În aceste condiții, Ministerul Economiei și Finanțelor

nu are calitate procesuală pasivă, pentru că acesta nu are ca atribuție să vireze

către ordonatorii principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea

bugetului de stat.

Recursul formulat de C.N.A.S. este nefondat.

Astfel, dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/199 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, care confereau

dreptul la prima de concediu au fost în vigoare pe întreaga perioadă aflată în discuție

și au fost conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția

României.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare

succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții

nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la

suspendarea exercițiului acestuia.

Aceasta din urmă, însă, nu echivalează cu însăși

înlăturarea dreptului, atâta timp cât nu există nicio dispoziție legală prin care

să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca

principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment

ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat

în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat, întrucât s-ar încălca atât prevederile art. 53 din Constituția revizuită

(privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept), cât și reglementările

cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de

suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare

la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea

lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial,

a cărui existență este recunoscută, să fie lipsit de conținut și, practic, să fie

lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță

li se cuvine intimaților-reclamanți, iar executivul nu putea suspenda sau abroga

acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un

raport juridic de muncă, odată câștigat, nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul

de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera

lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi împiedicați să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute

de lege.

În plus, instanța de control judiciar apreciază

că nu poate fi reținută critica referitoare la faptul că pentru acordarea primei

de concediu pe anul 2002 acțiunea ar fi prescrisă, având în vedere împrejurarea

că, prin suspendarea succesivă a plății acestor drepturi, termenul general de prescripție

de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, raportat la art. 283

alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei

suspendări, prescripția își reia cursul de 3 ani.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța

de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat

că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanții

au dreptul la prime de concediu.

De altfel, prin O.U.G. nr. 146/2007 s-a aprobat

plata primelor de concediu de odihnă, suspendate în perioada 2001-2006.

În consecință, în raport de considerentele anterior

expuse și de prevederile art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., coroborate cu

art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va admite recursul declarat

de Ministerul Economiei și Finanțelor, va modifica în parte sentința atacată, în

sensul că va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în

garanție și va respinge acțiunea față de aceasta. Totodată, Înalta Curte va respinge

ca nefondat recursul declarat de C.N.A.S.

În temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă C.N.A.S. la 200 RON cheltuieli de

judecată către intimații-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Economiei

și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 785 din 19 martie 2007 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul

că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul

Economiei și Finanțelor și respinge acțiunea reclamanților față de acesta.

Respinge recursul declarat de pârâta C.N.A.S.

împotriva aceleiași sentințe civile, ca nefondat.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile

atacate.

Obligă pe recurenta-pârâtă C.N.A.S. la 200 RON

cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți, cu aplicarea art. 274 alin. (3)

C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie

2008.