ÎCCJ, decizie (scj.ro #84051)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84051) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Strămutare.

Efectele strămutării. Art. 3 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Anchetă

efectivă

Cuprins pe

materii:

Drept procesual penal. Partea generală.

Competența. Incompatibilitatea și strămutarea. Strămutarea

Indice

alfabetic:

Drept procesual penal

-

strămutare

- efectele strămutării

-

art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale

-

anchetă efectivă

C. proc. pen.,

art. 55

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale,

art. 3

1.

Strămutarea judecării unei cauze reprezintă o prorogare de

competență teritorială între instanțe de același grad,

vizând exclusiv faza judecății, nu și a celei a urmăririi

penale. În consecință, dacă judecătorul de la instanța

învestită urmare a admiterii unei cereri de strămutare dispune, în

temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen., admiterea

plângerii și desființarea rezoluției sau a ordonanței

atacate, va trimite cauza, în vederea începerii sau redeschiderii

urmăririi penale, parchetului inițial sesizat, și nu parchetului

de pe lângă instanța la care s-a strămutat

cauza.

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la

art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, în cazul plângerii unei persoane

formulată pentru o infracțiune care se circumscrie noțiunii de

tratamente inumane sau degradante în sensul articolului menționat - cum

este infracțiunea de purtare abuzivă prevăzută în art. 250

C. pen. - ancheta trebuie să fie efectivă, iar persoanele care conduc

ancheta și cele care fac cercetările să fie independente de cele

implicate în evenimente, în scopul identificării și

sancționării persoanelor vinovate. Exigențele privind caracterul

efectiv al anchetei nu sunt îndeplinite, dacă persoanele care

desfășoară ancheta și persoanele anchetate fac parte din

aceeași instituție, iar din actele efectuate rezultă, pe de o

parte, contradicții, iar pe de altă parte, și caracterul

insuficient al cercetărilor cu privire la afirmațiile persoanei care

a fost privată de libertate, ce a formulat plângerea.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr.

393 din 31 ianuarie 2008

Prin sentința

nr. 16 din 25 aprilie 2007, Curtea de Apel Suceava, Secția penală, în

temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen., a admis plângerea

formulată de petentul T.M., în contradictoriu cu intimații N.C., B.D.,

V.S. și M.L., agenți de poliție, a desființat

rezoluțiile nr. 187/P/2005 din 26 august 2005 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Alba Iulia și nr. 16677/5513/2005 din 7

octombrie 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție și a trimis cauza Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Alba Iulia în vederea începerii urmăririi penale

față de intimați sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de purtare abuzivă prevăzută în art. 250 C.

pen.

În considerentele

hotărârii, instanța a reținut că, într-un prim ciclu

procesual, cauza s-a aflat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, Secția

penală, care prin sentința nr. 36 din 23 martie 2006 a respins, ca

inadmisibilă, plângerea formulată de petentul T.M. împotriva

rezoluției nr. 187/P/2005 din 26 august 2005 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Alba Iulia, deoarece petentul nu a parcurs etapa

formulării plângerii la procurorul ierarhic superior, adresându-se direct

instanței.

Prin decizia

penală nr. 4377 din 7 iulie 2006 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, a fost admis recursul petentului, s-a casat

sentința penală recurată și s-a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe, respectiv Curtea de Apel Alba Iulia.

Instanța

supremă a reținut că la dosar exista adresa Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Alba Iulia, din care rezultă că petentul

s-a adresat acestei unități cu plângere contra soluției din

dosarul nr. 187/P/2005, care la 20 septembrie 2005 a fost înaintată la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru

competentă soluționare.

În aceste condiții, în mod greșit instanța de fond a

reținut că petentul nu a parcurs etapa plângerii împotriva

rezoluției la organul superior, soluționând cauza prin excepția

inadmisibilității.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia.

Prin sentința penală nr. 123 din 12 decembrie 2006, Curtea de Apel

Alba Iulia a scos cauza de pe rol și a trimis dosarul Curții de Apel

Suceava, spre competentă soluționare, reținând că, în cursul

judecării plângerii de către Curtea de Apel Alba Iulia, după

casare, petentul T.M. a formulat o cerere de strămutare a judecării

cauzei, care a fost admisă prin încheierea nr. 6872 din 23 noiembrie 2006

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

fiind dispusă strămutarea judecării la Curtea de Apel Suceava.

Petentul a

formulat plângere împotriva a patru agenți de poliție pentru

săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă

prevăzută în art. 250 C. pen., constând în aceea că, la 13 mai

2005, cu ocazia efectuării unei percheziții domiciliare și a

reținerii sale, l-au abuzat fizic, cauzându-i leziuni corporale

vindecabile într-un termen de 6-7 zile de îngrijiri medicale.

Prin

rezoluția nr. 187/P/2005 din 26 august 2005 a Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus neînceperea urmăririi penale

față de N.C., B.D., V.S. și M.L. pentru infracțiunea

prevăzută în art. 250 C. pen., în baza art. 228 alin. (4) raportat la

art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Curtea de Apel Suceava a constatat că plângerea este întemeiată,

între altele, pentru următoarele considerente:

După cum a

rezultat din materialul întocmit de organele de urmărire penală, la

13 mai 2005, petentul a fost arestat preventiv, într-o cauză penală

având ca obiect traficul de persoane. În aceleași împrejurări, a fost

supus unei percheziții domiciliare.

Din

conținutul fișei medicale pentru deținuți a reieșit

că, la momentul introducerii sale în Arestul I.P.J. Sibiu, acesta prezenta

contuzii la genunchiul stâng, cot dreapta, deget mâna stângă și

excoriații în regiunea lombară stânga. Reexaminat la 26 mai 2005, a

fost diagnosticat cu tendinită gambă stângă.

În urma

prezentării la Serviciul de Medicină Legală Județean Sibiu,

la 27 mai 2005 petentului i s-a emis certificatul medico-legal în care, între

altele, s-a concluzionat că leziunile acestuia s-au putut produce prin

zgâriere și prin cădere pe un plan dur neregulat, necesitând pentru

vindecare 6-7 zile de îngrijiri medicale.

La dosarul de

urmărire penală au fost depuse copii editate la calculator (nesemnate

și care nu prezintă nicio menține că ar fi în conformitate

cu originalul) ale rapoartelor prezentate de către intimați și

numita D.E. (subinspector), la 27 mai 2005, instituției la care

aceștia își desfășurau activitatea. În aceste înscrisuri

s-a menționat, în sinteză, că petentul, încercând să se

sustragă prin fugă de la reținere, a căzut pe stradă,

lovindu-se.

Din analiza

acestor acte a reieșit că se poate reține o legătură

de cauzalitate între leziunile prezentate de către petent și

acțiunea intimaților de la data respectivă.

Într-o decizie de

speță (Cauza Bursuc contra României), Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut că, pentru ca o anchetă cu privire

la rele tratamente săvârșite de agenți ai statului să fie

considerată efectivă, este necesar ca persoanele care au condus

ancheta și cele care fac cercetările să fie independente de cele

implicate în evenimente. Or, majoritatea probelor ce au fost administrate în

cauză au fost efectuate de către I.P.J. Sibiu (Serviciul

cercetări penale), polițiștii cercetați fiind tot

angajați ai I.P.J. Sibiu.

În plus, din

concluziile certificatului medico-legal nu a rezultat că leziunile s-ar

datora exclusiv căderii, ci și zgârierii. Nici în rapoartele de

eveniment și nici în motivarea rezoluțiilor atacate nu s-a făcut

vorbire despre cauza acestor din urmă leziuni.

Mai mult, deși audiat, petentul nu a fost întrebat dacă dorește

să propună probe în susținerea plângerii formulate și, în

caz afirmativ, să se pronunțe asupra lor.

Din lucrările

dosarului de urmărire penală rezultă că la fața

locului a fost chemat de urgență comisarul F.I., dar și avocatul

petentului, numitul H.S. Deși aceștia ar fi putut furniza

informații pertinente în soluționarea cauzei, ei nu au fost audiați.

După cum a rezultat din adresa nr. 31458 JS din 19 aprilie 2007,

remisă instanței, în cadrul I.P.J. Sibiu a fost efectuată o

anchetă internă, însă actele efectuate cu această ocazie nu

au fost solicitate și depuse la dosar.

Față de toate cele mai sus reținute în cauză, Curtea de

Apel Suceava, în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

alin.

(8) lit. b) C. proc. pen., constatând întemeiată plângerea, a admis-o, au

fost desființate rezoluțiile nr. 187/P/2005 din 26 august 2005 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și nr.

16677/5513/2005 din 7 octombrie 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție și a dispus trimiterea cauzei

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în vederea începerii

urmăririi penale față de intimați sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de purtare abuzivă

prevăzută în art.  250 C. pen.

Împotriva acestei

sentințe au declarat, în termenul legal, recursuri petentul  T.M.,

precum și intimații.

În notele depuse

la dosar, petentul T.M. a solicitat, în temeiul art. 385

15

pct. 2

lit. c) C. proc. pen. raportat la prevederile art. 278

1

alin. (8)

lit. b) din același cod, admiterea recursului, desființarea

hotărârii atacate și trimiterea dosarului de urmărire

penală către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în

vederea începerii urmăririi penale.

Petentul a

apreciat că soluția primei instanțe este greșită, pe

motivul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 1

raportat la prevederile art. 278

1

C. proc. pen., cu referire la prevederile

art. 55 C. proc. pen., deoarece organul de urmărire la care trebuia

să se trimită dosarul de urmărire era Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Suceava, instanța la care fusese strămutată

cauza, și nu la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

Intimații au

solicitat admiterea recursului, în sensul casării sentinței penale

nr. 16 din 25 aprilie 2007 a Curții de Apel Suceava și, pe fond,

respingerea plângerii formulate de petentul T.M.

Examinând

recursurile declarate de petent și intimați, conform art. 278

1

alin.

(10) cu referire la art. 385

1

alin. (1) lit. c) C. proc. pen., atât

în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare

prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., în ceea

ce privește recursul petentului, cât și din oficiu, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., referitor la recursurile petentului și

intimaților, Înalta Curte de Casație și Justiție

apreciază recursurile petentului și intimaților ca fiind

nefondate pentru considerentele ce se vor arăta pentru fiecare.

În ceea ce

privește recursul declarat de petent:

Din analiza cauzei

rezultă că, în mod judicios și temeinic motivat, instanța

de fond a dispus, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc.

pen., admiterea plângerii formulate, desființarea rezoluțiilor nr.

187/P/2005 din 26 august 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Alba Iulia și nr. 16677/5513/2005 din 7 octombrie 2005 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a trimis

cauza Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în vederea

începerii urmăririi penale față de intimați sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de purtare abuzivă

prevăzută în art. 250 C. pen.

Din considerentele

sentinței atacate rezultă că în cursul rejudecării

plângerii de către Curtea de Apel Alba Iulia, după casare, petentul a

formulat o cerere de strămutare a judecății cauzei, care a fost

admisă prin încheierea nr. 6872 din 23 noiembrie 2006 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, fiind dispusă strămutarea

judecării la Curtea de Apel Suceava, care a judecat plângerea,

pronunțând soluția menționată mai sus.

În conținutul

dispozițiilor art. 55 alin. (1) C. proc. pen., așa cum au fost

modificate prin Legea nr. 356/2006, legiuitorul a statuat că „Înalta Curte

de Casație și Justiție strămută judecarea unei cauze

de la instanța competentă la o altă instanță

egală în grad, în cazul în care imparțialitatea judecătorilor ar

putea fi știrbită datorită împrejurărilor cauzei,

dușmăniilor locale sau calității părților, când

există pericolul de tulburare a ordinii publice ori când una dintre

părți are o rudă sau un afin până la gradul al patrulea

inclusiv printre judecători sau procurori, asistenții judiciari sau

grefierii instanței.”

Așadar,

instituția strămutării constituie remediul procesual prin care o

cauză este luată de la instanța competentă să o judece

și dată la o altă instanță egală în grad, dar

dintr-o altă localitate, realizându-se o prorogare de competență

teritorială de la o instanță judecătorească la

altă instanță, însă de același grad, fiind vizate

situațiile care privesc numai faza de judecată.

De altfel, prin modul cum este reglementată procedura de informare

prevăzută în art. 57 C. proc. pen., pentru lămurirea

instanței în verificarea temeiniciei motivelor invocate, președintele

instanței supreme cere informații de la președintele

instanței ierarhic superioare celei la care se află cauza a

cărei strămutare se cere sau, după caz, de la Ministerul

Justiției.

Strămutarea

judecării cauzei produce două efecte, și anume cauza a

cărei judecare a fost strămutată intră în circuitul normal

de judecată la instanțele din circumscripția unde s-a

strămutat, iar instanța învestită inițial cu judecarea

acesteia pierde definitiv competența de a judeca acea cauză.

Așa cum este

reglementată, strămutarea presupune prorogarea de

competență teritorială numai între instanțe de

judecată de același grad și nicidecum între o instanță

și un parchet, acesta din urmă fiind un organ judiciar, însă cu

atribuții specifice privind urmărirea penală, fază

distinctă și diferită decât judecata, aceasta din urmă

fiind de competența exclusivă a instanței.

În situația

în care în cadrul urmăririi penale s-ar ivi cazuri ce ar necesita luarea

unor măsuri similare strămutării judecății, acestea

sunt de competența exclusivă a parchetului în condițiile art.

209 alin. (4

1

) C. proc. pen., așa cum a fost adăugat prin

O.U.G. nr. 60/2006.

În contextul

cauzei, prin încheierea dată de instanța supremă a fost

prorogată competența teritorială a judecării plângerii întemeiată

pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., formulată de

petent, de la Curtea de Apel Alba Iulia la Curtea de Apel Suceava.

Astfel,

instanța competentă, legal învestită ca urmare a admiterii

cererii de strămutare, judecând plângerea, a trimis cauza la parchetul

inițial, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia,

acesta fiind organul judiciar competent să efectueze urmărirea

penală, față de calitatea unuia din intimați, respectiv

M.L. subcomisar de poliție în cadrul Serviciului de Combaterea Crimei

Organizate și Antidrog Sibiu.

În raport cu cele menționate, Înalta Curte de Casație și

Justiție nu poate avea în vedere critica formulată de petent cu

privire la competența parchetului de pe lângă instanța la care

s-a strămutat cauza, deoarece strămutarea, așa cum s-a

arătat, își produce efectele numai între instanțe de

același fel, în faza judecății și nicidecum între

instanță și parchet.

Referitor la recursul declarat de intimați:

Înalta Curte de

Casație și Justiție, în baza propriului examen asupra cauzei,

față de criticile formulate de intimați, constată că

instanța de fond la care s-a strămutat judecarea cauzei, ca urmare a

admiterii cererii de strămutare formulată de petentul T.M., a

pronunțat o soluție legală și temeinică, dând

eficiență dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. b)

C. proc. pen, în sensul că au fost indicate amănunțit motivele

de trimitere la parchet, indicându-se faptele și mijloacele de probă

ce urmează a fi administrate.

Soluția dispusă de instanța de fond s-a fundamentat pe o

examinare riguroasă a actelor premergătoare efectuate,

reținându-se existența unei legături de cauzalitate între

leziunile prezentate de către petiționar și acțiunea intimaților

de la data respectivă.

De asemenea, instanța

de fond a constatat existența unor contradicții în rapoartele de

eveniment, precum și insuficiența cercetărilor cu privire la

afirmațiile petiționarului T.M.

Totodată, în contextul concret al cauzei, a făcut o corectă

aplicare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

respectiv a criteriilor pe care trebuie să le îndeplinească o

anchetă, așa cum a statuat instanța de contencios european

și în cauza Bursuc contra României, respectiv ca ancheta să fie

efectivă, în sensul că persoanele care conduc ancheta și cele

care fac cercetările să fie independente de cele implicate în

evenimente și să fie de natură să conducă la

identificarea și sancționarea persoanelor vinovate.

Or, declarațiile petentului și a mamei acestuia, precum și

rapoartele de eveniment au fost efectuate de către I.P.J. Sibiu (Serviciul

cercetări penale), intimații fiind tot angajați ai I.P.J. Sibiu,

așa încât cercetările efectuate nu s-au conformat exigențelor

unei anchete efective și amănunțite, cu privire la

afirmațiile petentului.

Astfel, prin trimiterea cauzei la parchetul competent, instanța de fond a

indicat procurorului care va efectua cercetări, mijloacele de probă

ce urmează a fi administrate, justificând scopul efectuării lor,

lăsând totodată la aprecierea acestuia, concludența și

utilitatea probelor, potrivit art. 67 C. proc. pen.

Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că sentința

instanței de fond, învestită prin efectul admiterii cererii de

strămutare, este legală și temeinică sub toate aspectele.

Față de aceste considerente, Înalta Curte de

Casație și Justiție, în baza art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, recursurile declarate de petent

și intimați.