ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 263/2008

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamanții S.

I.C. și P.S.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A.,

I.G.P.R.,

I.P.J.P. și D.G.

P., obligarea acestora să plătească primele de

concediu

pe anii 2004, 2005 și 2006,

actualizate cu indicele de inflație la data

plății efective.

La data de 26

martie 2007 a formulat cerere de intervenție în interes propriu M.R., admisă în

principiu prin încheierea din 27 martie 2007.

Prin întâmpinările depuse la dosar, pârâții au invocat excepția

necompetenței materiale

a Curții de Apel București, secția a VIII-

a contencios administrativ și

fiscal, respinsă prin încheierea din 27

martie 2008, iar M.I.R.A. a formulat cerere de chemare

în garanție a M.E.

F.

Prin sentința civilă nr. 1220 din 8 mai 2007, Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a

admis acțiunea

formulată de reclamanții S.I.C. și

P.S.G.,

precum și cererea de intervenție în interes

propriu formulată de M.R., în contradictoriu cu pârâții

M.I.R.A., I.G.P.R., I.P.J.

P. și D.G.P. și a obligat pârâții la

plata către reclamanți a sumelor reprezentând

primele de vacanță

pe perioada 2004 -

2006, actualizate cu indicele de inflație la data

plății.

Totodată a respins

cererea de chemare în garanție a

M.E.F. ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, Instanța de Fond a reținut că reclamanții

în calitate de ofițeri

de poliție, au dreptul potrivit art. 28 lit. e) din

Legea 360/2002, pe lângă

indemnizația de concediu, la o primă

egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu.

A mai reținut

că deși această dispoziție legală a fost

suspendată

succesiv, până în anul 2006, suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu stingerea acestuia,

având ca efect doar

imposibilitatea temporară a realizării lui.

A mai constatat prima Instanță că normele de suspendare

contravin dispozițiilor art. 41 și ale art.

53 din Constituția României, întrucât dreptul la remunerarea muncii nu poate fi

restrâns în mod discriminatoriu și nici suspendat retroactiv, fiind

un drept câștigat în temeiul Legii 360/2002 și al

O.G. 38/2003.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta D.

G.P., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, prin prisma a două motive și anume:

greșit Instanța de Fond a respins excepția

necompetenței

materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-

a contencios

administrativ și fiscal, întrucât litigiul nu se

încadrează în prevederile art. 3 C. proc. civ.

Instanța de Fond a admis acțiunea

reclamanților,

atâta vreme cât actele normative prin care a fost

suspendat dreptul la prima de vacanță nu au fost

abrogate printr-un

alt act normativ,

astfel încât ele își produc efectele juridice în

continuare pentru perioada

2004 - 2006.

Recursul este nefondat.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările

dosarului, cu criticile formulate de

recurentă, precum și cu

dispozițiile legale

incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ.

, Curtea constată

că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

1.

În ceea ce privește

motivul de recurs referitor la

necompetența

materială a Instanței de Fond în soluționarea cauzei,

acesta este nefondat, față de dispozițiile art. 91

ind. 1 din Legea

188/1999 privind Statutul Funcționarilor Publici

raportate la

dispozițiile art. 10 alin. (1)

din Legea 554/2004 a contenciosului

administrativ.

Astfel potrivit dispozițiilor art. 91 ind. 1 din Legea 188/1999

republicată, cu

modificările ulterioare, „cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al

funcționarului public sunt de competența

instanței de contencios administrativ, cu excepția

situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor

Instanțe".

Pentru determinarea concretă a gradului Instanței competente

să judece fondul unui

astfel de litigiu, trebuie să ne raportăm la

poziția autorității pârâte în

cadrul sistemului administrației publice,

aplicând dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea

554/2004 care stabilește că „litigiile privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice locale și județene (...) se

soluționează în fond de către tribunalele

administrativ - fiscale, iar

cele privind actele administrative sau

încheiate de autoritățile publice centrale (...) se soluționează în fond de

secțiile de

contencios administrativ și

fiscal ale Curților de Apel…".

Cum în cauză reclamanții au calitatea de funcționari publici

cu statut special, iar

două dintre autoritățile pârâte sunt organe ale

administrației publice centrale, conform Legii

188/1999

republicată, sunt aplicabile

dispozițiile art. 91 ind. 1 din Legea

188/1999

raportate la cele ale art. 10 alin. (1) teza a II-a din legea 554/2004,

potrivit cărora competența materială în soluționarea

fondului prezentei cauze revine Curții de Apel

București, secția

contencios administrativ și fiscal.

2.

Al

doilea motiv de recurs invocat de recurenta - pârâtă,

referitor la fondul cauzei, nu

este susținut de actele normative

incidente

și nici de principiile constituționale la care trebuie

raportate aplicarea și interpretarea acestora. În mod corect Instanța

de Fond a analizat speța dedusă judecății și prin

prisma principiilor

constituționale, aceasta nepresupunând verificarea

propriu-zisă a

constituționalității legilor

prin care s-a suspendat plata primelor de

concediu.

Analizând lucrările dosarului Înalta Curte constată că

suspendarea dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui cât

timp nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată

existenta acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu a fost stabilit inițial prin

art. 28 lit. e) din

Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului și

ulterior prin art. 37 alin. (2)

din O.G. nr. 38/2003 emisă în aplicarea

legii mai susmenționate, fiind suspendat succesiv prin legile

bugetului de stat adoptate pentru anii 2004, 2005

și 2006.

Prin

suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada

respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează

realizarea drepturilor

acordate precum și

dispozițiile art. 53 din Constituția României

revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când

se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și

reglementărilor art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o

obligație lipsită de conținut, redusă la nudum

jus, ceea ce ar

constitui o îngrădire

nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a

existat în perioada anilor, pentru care

exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge

la

situația ca un drept patrimonial,

a cărui existență este recunoscută,

să fie vidat de substanța sa și,

practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea

principiului încrederii în statul de

drept,

care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și

litera

lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de

reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca

titularii

drepturilor recunoscute să

nu poată fi obstaculati de a se bucura

efectiv

de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

În sensul

celor expuse anterior s-a pronunțat și Înalta Curte

de Casație și Justiție, secțiile unite, prin Decizia nr. 12/2007,

publicată în M. Of. al României nr. 733 din 30

octombrie 2007.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și

temeinică, se va respinge recursul declarat

în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu

cele ale art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat D.G.P.,

împotriva sentinței civile nr.

1220 din 8 mai 2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2008.