ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4620/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a VIII-a civilă, la data de 7 decembrie 2006, reclamanții, funcționari

publici în cadrul M.A.D.R., au solicitat obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând

prima de concediu aferentă anilor 2001 – 2006, actualizată cu indicele de

inflație de la data nașterii dreptului, până la data plății efective.

Tribunalul București, prin

ședința civilă nr. 955 din 7 februarie 2007, a admis excepția de necompetență

materială, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Curții de Apel București cu motivarea că potrivit art. 91

2

din Legea nr. 188/1999 cauzele având ca obiect raporturi de serviciu ale

funcționarilor publici sunt de competența instanței de contencios

administrativ, iar în conformitate cu art. 10 alin. (1) teza II din Legea nr. 554/2004,

litigiile având ca obiect acte administrative emise de autorități publice

centrale sunt de competența secțiilor de contencios administrativ ale curților

de apel.

Soluționând cauza pe fond

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

prin sentința civilă nr. 1322 din 22 mai 2007 a admis acțiunea reclamantelor,

ca și cererile de intervenție formulate în cauză și a obligat pârâtul la plata sumelor

reprezentând contravaloarea primei de vacanță aferentă perioadei 2001 - 2006,

actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, până la data

plății efective.

Pentru a hotărî astfel

instanța a reținut că dreptul funcționarilor publici la primă de vacanță este

reglementat de dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, a cărei

aplicare a fost suspendată prin O.U.G. nr. 33/2001, suspendare prelungită

succesiv, prin legile bugetului, până la 31 decembrie 2006.

A mai reținut instanța că

măsura suspendării are ca efect amânarea punerii în aplicare a legii, iar odată

cu expirarea duratei de suspendare a aplicării prevederilor legale obligațiile

pârâtului, corelative dreptului reclamanților, devin executorii.

S-a invocat în acest sens

decizia nr. 23 din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

potrivit căreia contestarea existenței dreptului pe perioada în care a fost

suspendată aplicarea lui încalcă dispozițiile art. 53 din Constituție și ale art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Pe cale de consecință,

instanța a apreciat că obligația de plată a primelor de vacanță a devenit

executorie la data încetării suspendării, respectiv la 31 decembrie 2006,

moment de la care pârâtul datorează sumele solicitate de reclamanți,

actualizate cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului, până la

data plății efective.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a declarat recurs pârâtul M

.

A.D.R., invocând nelegalitatea

prevăzută de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. precum și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul a susținut, în

esență, că instanța de fond nu a ținut seama de împrejurarea că, prin O.U.G. nr.

33/2001, precum și prin legi succesive ale bugetului de stat, au fost suspendate

dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, fiind totodată întrerupt

dreptul la acțiune pentru beneficiarii prevederilor legale susmenționate.

S-au invocat de asemenea

dispozițiile art. 64 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă, potrivit cărora, în cazuri speciale, aplicarea unui act normativ

poate fi suspendată printr-un act normativ de același nivel sau de nivel

superior cu indicarea expresă a duratei suspendării, menționându-se totodată că

prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate, prin

legi succesive ale bugetului, până la 31 decembrie 2006.

Recursul este nefondat și,

urmează a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente.

Prin Legea nr. 188/1999 s-a

instituit dreptul funcționarilor publici de a primi, pe lângă indemnizația de

concediu și o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu.

Este adevărat că acordarea

primei de vacanță, instituită, prin prevederile legale susmenționate, a fost

suspendată în anii 2001 - 2006 prin dispoziții normative succesive însă, așa

cum corect a reținut instanța de fond, suspendarea nu echivalează cu eliminarea

dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi

fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la primă de

concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999) a fost menținut prin art. 34

alin. (2) din aceeași lege în forma republicată (M. Of. nr. 251 din 22 martie

2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma

republicată pentru a doua oară, M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007.

Nu se poate considera deci

că, suspendarea dreptului în perioada respectivă, echivalează cu inexistența

lui în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar încălca principiul

constituțional ce garantează realizarea  drepturilor acordate.

De asemenea, neprevederea în

continuare a acestui drept recunoscut și garantat, nu poate înlătura existența

lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României,

privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor

art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Un astfel de drept nu poate

fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost

suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un

drept prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă

a exercitării lui.

Față de aceste motive,

constatând că nu există, potrivit art. 304

1

, motive de casare sau

modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Curtea va respinge, ca

nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.A.D.R. împotriva sentinței civile nr. 1322 din 22 mai 2007 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 noiembrie 2007.