ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2355/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 10 octombrie 2006,

reclamantul Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile a solicitat obligarea pârâtului

B.I. la plata sumei de 9.532 lei, reprezentând despăgubiri civile plătite de

minister pentru G.I. în baza sentinței civile nr. 346 din 28 februarie 2005 a

Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia nr. 5875 din 9 decembrie 2005

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a susținut că se impune angajarea răspunderii civile a pârâtului,

în calitate de funcționar public, pentru daunele plătite de autoritate, în

calitate de comitent, unor terțe persoane în temeiul unei hotărâri definitive

și irevocabile, conform dispozițiilor art. 72 lit. c) și art. 73 alin. (1) teza

a II-a din Legea nr. 188/1999, republicată.

Reclamantul a

învederat că, pârâtul este vinovat de semnarea notei nr. 1087/S.M.I. din 28 iunie

2004 prin care s-a propus eliberarea din funcție a directorului general al Administrației

Fondului pentru Mediu G.I. și ca urmare a solicitării acestuia de executare a

sentinței civile nr. 346 din 28 februarie 2005 privind reintegrarea sa în

funcția publică de conducere și plata drepturilor salariale aferente, s-a

propus prin raportul nr. 4339/S.B. din 22 august 2006 să fie recuperat

prejudiciul creat de la persoanele vinovate prin întocmirea documentației avută

în vedere la emiterea actului de eliberare din funcție.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea

reclamantului ca inadmisibilă prin sentința civilă nr. 1878 din 17 iunie 2008,

reținând că, pentru recuperarea prejudiciului trebuia urmată procedura administrativă

prevăzută de art. 72 și 73 din Legea nr. 188/1999, republicată, prin emiterea ordinului/dispoziției

de imputare sau prin angajament de plată.

Recursul declarat de

ministerul recurent împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr.

825 din 13 februarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal.

Instanța de recurs a

casat sentința civilă nr. 1878 din 17 iunie 2008 și a dispus trimiterea spre

rejudecare la aceiași instanță, cu motivarea că, față de dispozițiile art. 72 lit.

c) și art. 73 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 care reglementează modalitatea de

recuperare a daunelor plătite de autoritatea sau instituția publică, în

calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, este admisibilă cererea de chemare în judecată

pentru angajarea răspunderii civile a funcționarului public în condițiile prevăzute

de art. 998 și următoarele C. civ.

În fond după casare,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

pronunțat sentința civilă nr. 1570 din 30 martie 2010, prin care a respins acțiunea

ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a constatat că, prejudiciul produs prin obligarea ministerului

reclamant la plata de despăgubiri pentru măsura de eliberare din funcție a directorului

general al Administrației Fondului pentru Mediu, anulată irevocabil prin

sentința civilă nr. 346 din 28 februarie 2005 nu poate fi imputat pârâtului

B.I. care, în calitate de consilier principal, a făcut parte din comisia corpului

de control al Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor și a întocmit nota

de control nr. 1087 din 28 iunie 2004 cu privire la rezultatele verificărilor efectuate

la administrația susmenționată.

Împrejurarea că, prin

nota de control semnată și de pârât s-a propus eliberarea din funcție a

conducătorului administrației controlate, a fost considerată de instanța de fond

ca nefiind de natură să atragă răspunderea funcționarului public, în condițiile

în care evaluarea gravității faptelor constatate, stabilirea și aplicarea sancțiunii

sunt de competența organului de decizie.

De asemenea, s-a

apreciat că, dacă funcționarul investit cu atribuții de control ar răspunde

pentru culpa cea mai ușoară, activitatea acestuia ar fi supusă unor presiuni nejustificate,

în condițiile în care nu numai interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale

pot genera soluții diferite, dar și situațiile de fapt, circumstanțele și

consecințele acestora sunt supuse aprecierilor subiective ale persoanei

respective.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamantul Ministerul Mediului și Pădurilor, succesor în

drepturi și obligații al Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile,

solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii

și obligării pârâtului B.I. la plata de despăgubiri civile în sumă de 9532 lei

și la plata cheltuielilor de judecată.

În primul motiv de

recurs, s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu se

impune atragerea răspunderii civile a intimatului - pârât, deși a fost dovedită

îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de lege cu privire la calitatea de

funcționar public a persoanei care a produs prejudiciul, la fapta ilicită a

acesteia săvârșită cu vinovăție în legătură cu munca sa, la prejudiciul material

cauzat angajatorului și la raportul de cauzalitate între fapta ilicită și

prejudiciu.

Recurentul a

considerat că sunt întrunite în cauză aceste cerințe, întrucât intimatul are calitatea

de funcționar public în cadrul ministerului și este vinovat pentru prejudiciul produs

prin întocmirea notei nr. 1087/S.M.I. din 28 iunie 2004, în baza căreia a fost

emis ordinul de eliberare din funcție anulat prin sentința civilă nr. 346 din 28

februarie 2005 a Curții de Apel București.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs, s-a învederat că instanța de fond nu a avut în vedere hotărârea

judecătorească irevocabilă prin care a fost anulat ordinul de eliberare din

funcție a directorului general al Administrației Fondului pentru Mediu,

reintegrarea acestuia în funcția publică de conducere și plata de despăgubiri,

reprezentând drepturile salariale aferente funcției din care a fost revocat în

mod nelegal.

Faptul că intimatul a

semnat nota de control prin care s-a propus întocmirea actului de eliberare din

funcție este de natură să infirme această concluzie a instanței de fond,

întrucât în opinia recurentului, argumentată prin considerentele sentinței

civile nr. 346 din 28 februarie 2005, deficiențele constatate de Comisia

Corpului de Control al Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor și de Curtea

de Conturi erau minore.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru

următoarele considerente:

În cazul angajării

răspunderii civile a funcționarului public pentru daunele plătite de

autoritatea sau instituția publică, în calitate de emitent, unor terțe persoane

în temeiul unei hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, recuperarea prejudiciului

este condiționată de îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 998 și

următoarele C. civ.

Recurentul a dovedit în

cauză numai condiția de admisibilitate a cererii sale de chemare în judecată

impusă de prevederile art. 72 lit. c) din Legea nr. 188/1999, republicată și

anume, existența obligației sale de a plăti daune, în calitate de comitent,

unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile.

Prin sentința civilă nr.

346 din 28 februarie 2005 a Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia

nr. 5875 din 9 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, a fost anulat Ordinul nr. 208 din

5 iulie 2004 emis de Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor pentru eliberarea

din funcție a directorului general al Administrației Fondului pentru Mediu și

s-a dispus reintegrarea acestuia în funcție, cu obligarea ministerului la plata

drepturilor salariale cuvenite începând cu data revocării din funcție și până

la data reintegrării efective în funcție.

Pronunțarea hotărârii

judecătorești irevocabile cu privire la nelegalitatea Ordinului nr. 208 din 5

iulie 2004 emis de ministerul recurent și la obligația acestuia de a plăti

despăgubirile solicitate pentru efectele produse de ordinul nelegal nu poate constitui

temeiul răspunderii patrimoniale a funcționarului public care a întocmit

documentația avută în vedere la emiterea ordinului respectiv decât în cazul

îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de lege pentru stabilirea răspunderii

civile delictuale.

Răspunderea administrativă

a autorității publice pentru nelegalitatea actului pe cale l-a emis are o cauză

juridică diferită de răspunderea civilă a funcționarului public, astfel că

trebuia dovedită vinovăția acestuia în săvârșirea unei fapte ilicite care să fi

produs prejudiciul material rezultat în patrimoniul ministerului recurent din

executarea hotărârii judecătorești irevocabile menționate anterior.

În cauză, instanța de

fond a constatat judicios că nu au fost îndeplinite aceste cerințe, întrucât nu

s-a făcut dovada exercitării de către intimatul - pârât a atribuțiunilor de

serviciu cu rea-credință, cu atât mai mult cu cât nota de control nr.

1087/S.M.I. din 28 iunie 2004 a fost întocmită de comisia de control numită de ministru

și cuprinde numai o propunere, iar nu actul de decizie privind eliberarea din

funcție, care a constituit faptul generator al prejudiciului.

Exonerarea de

răspundere a intimatului – pârât a fost de asemenea în mod corect stabilită de

instanța de fond cu motivarea că, funcționarul învestit cu atribuții de control

nu poate răspunde pentru culpa cea mai ușoară, deoarece într-o astfel de

interpretare, activitatea sa ar fi supusă unei presiuni nejustificate, mai ales

în condițiile în care nu numai interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale pot

genera soluții diferite argumentate solid, dar și situațiile de fapt,

circumstanțele și consecințele acestora sunt supuse aprecierilor subiective ale

persoanei respective.

Concluzia instanței de

fond este de altfel conformă reglementării de principiu cuprinse în Legea nr. 7/2004

privind Codul de conduită a funcționarilor publici și art. 4 lit. h) din Legea

nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice,

instituțiile publice și din alte unități, care semnalează încălcări ale legii. Recunoscând

principiul bunei-credințe, această reglementare prevede că, este ocrotită persoana

încadrată într-o autoritate publică, instituție publică sau altă unitate bugetară

dintre cele menționate la art. 2 din Legea nr. 571/2004, care a făcut o

sesizare, convins fiind de realitatea stării de fapt sau că fapta constituie o

încălcare a legii.

Pentru considerentele

care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare

a hotărârii pronunțate de instanța de fond, în baza dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte, va

respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul Ministerul Mediului și Pădurilor, împotriva sentinței nr.

1570 din 30 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 aprilie 2011.