ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2538/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele

cauzei.

1.Obiectul acțiunii.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamantul

R.I. a solicitat, în contradictoriu cu Casa județeană de Pensii Botoșani, anularea

Hotărârii nr. 1640 din 25 februarie 2005, emise de pârâtă, prin care i s-au

acordat drepturile prevăzute de lege, întrucât este nelegală și netemeinică.

Prin întâmpinare,

pârâta invocă excepția prescrierii dreptului la contestație cu privire la

Hotărârea nr. 1640 din 25 februarie 2005, având în vedere dispozițiile art. 1

și 3 din Decretul Lege nr. 167/1958, în sensul că reclamantul nu a înțeles să

utilizeze termenul de 3 ani impus de legiuitor în vederea formulării unei

acțiuni împotriva acestei hotărâri, și excepția prematurității dreptului la

acțiune, întrucât reclamantul nu a depus în cadrul instituției o cerere

însoțită de documentația necesară în vederea stabilirii drepturilor prevăzute

de Legea nr. 189/2000.

2.Hotărârea primei

instanțe.

Prin sentința nr. 185

din 27 septembrie 2010, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamant ca

nefondată.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la

excepțiile invocate.

Referitor la excepția

prescripției dreptului la acțiune, prima instanță a avut în vedere că

autoritatea pârâtă nu a făcut dovada că hotărârea atacată a fost comunicată

reclamantului, caz în care termenul de prescripție nu a început să curgă, așa

încât acțiunea formulată de acesta nu este prescrisă.

În ceea ce privește

excepția prematurității formulării acțiunii, prima instanță a avut în vedere

faptul că din acțiune rezultă că reclamantul s-a adresat Comisiei pentru

aplicarea Legii nr. 189/2000 cu cererea înregistrată sub nr. 15645 din 06

octombrie 2004, care a fost soluționată prin Hotărârea nr. 1640 din 25

februarie 2005, atacată în cauză.

Cu privire la fondul

cauzei, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul a depus la dosar, în

dovedirea acțiunii, declarația autentificată a martorilor B.V. și F.V. care

susțin că, în luna octombrie 1942 reclamantul a fost deportat, împreună cu mama

sa R.A., în U.R.S.S., raionul Transnistria, și faptul că ei au fost deportați

în aceeași perioadă, însă, aceste declarații nu se coroborează cu nici o altă

probă, reclamantul nedovedind, deși i s-a pus în vedere, că martorilor li s-a

recunoscut calitatea de persecutat etnic.

În plus, este greu de

crezut că martorii care aveau la data presupusei deportări unul 3 ani (martorul

B.V.) și celălalt 3 luni (martorul F.V.) au putut reține cu exactitate situația

în care s-a aflat reclamantul.

Așa fiind, prima

instanță a reținut că reclamantul nu a făcut dovada calității de persecutat

etnic, deși sarcina probei îi revenea conform art. 1169 C. civ.

exercitată în cauză.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamantul R.I., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, pentru motive încadrate în drept în art. 304 punctele 8 și 9 și art.

304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurentul-reclamant a susținut că, împreună cu familia sa și cu alți

membri ai comunității romilor din Botoșani, au fost deportați în Transnistria,

ca urmare a măsurilor discriminatorii luate în anii 1942-1944, fiind supuși

muncii forțate, suferind de foame și frig, însă nu a considerat că se impune să

aducă alte probe, întrucât actul normativ în materie nu impune asemenea

condiții, iar deportarea a circa 4000 de romi în Transnistria este un fapt

istoric și de notorietate.

În concluzie,

recurentul-reclamant a arătat că prima instanță a interpretat greșit actul

dedus judecății, făcând aplicarea greșită a legii, în speță, declarațiile

autentificate ale celor doi martori fac dovada că fost obligat să-și schimbe

domiciliul din România în Transnistria din motive etnice, astfel că

îndeplinește condițiile pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000,

modificată.

II. Considerentele

Înaltei Curți, asupra recursului.

Examinând sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de

recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304

1

, constată că recursul nu este fondat.

și de drept relevante

Potrivit art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate

de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940

până la 6 martie 1945 din motive etnice, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 586/2002, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana,

cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții

etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă

localitate.

În conformitate cu art.

61 din același act normativ, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1

se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere,

de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil,

prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În lipsa unor acte

oficiale, în scopul dovedirii împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii,

reclamantul a depus la dosar declarația autentificată a martorilor B.V. și F.V.,

fără a se face dovada că respectivii martori ar avea calitatea de persecutat

etnic, în raport de susținerea acestora că au fost deportați și ei în aceeași

perioadă.

Instanța de control

judiciar constată că din declarațiile notariale ale celor doi martori nu

rezultă cauzele care au determinat refugiul reclamantului, or, raportat la

prevederile art. 61 din O.G. nr. 105/1999 și art. 1169 C. civ., în mod corect a

reținut prima instanță că reclamantul nu a făcut dovada susținerilor sale,

simpla mutare dintr-o localitate în alta, nemotivată de existența unor acte de

persecuție etnică, neputând fi considerată refugiu în sensul dispozițiilor art.

1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999.

soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge

recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței,

potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 punctele 8 și 9 sau

art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de R.I. împotriva Sentinței nr. 185 din 27 septembrie 2010 a Curții de

Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 5 mai 2011.