ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3666/2011

Asupra cauzei de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțe

cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Suceava, secția comercială, maritimă, fluvială, contencios administrativ

și fiscal, reclamanta G.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa județeană

de Pensii Botoșani, anularea hotărârii nr. 2133 din 26 iulie 2010 emisă de

pârâtă și acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că în februarie 1944 a fost strămutată împreună

cu familia sa din localitatea Păltiniș, raionul Darabani, în comuna Căzănești,

județul Ialomița, revenind în localitatea de domiciliu la data de 12 octombrie 1945.

Prin întâmpinare,

pârâta a solicitat respingerea acțiunii, arătând, în esență că, nu există probe

suficiente care să ateste persecuția din motive etnice, astfel încât, reclamanta

nu se încadrează în niciuna dintre situațiile prevăzute de Legea nr. 189/2000. La

termenul de judecată din 11 noiembrie 2010 a invocat excepția prematurității

dreptului la acțiune, în considerarea faptului că, reclamanta nu a depus la

dosarul înaintat Comisiei declarații notariale ale unor martori, astfel că

hotărârea ce face obiectul cauzei este consecința neîndeplinirii de către

reclamantă a obligației legale, iar instanța de judecată nu se poate substitui

Comisiei în sensul administrării probei testimoniale.

instanțe.

Prin sentința nr. 235

din 11 noiembrie 2010, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția prematurității dreptului la

acțiune, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat Hotărârea nr. 2133

din 26 iulie 2010 a emisă de pârâtă, constatând că reclamanta este beneficiara

drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada februarie 1944 –

martie 1945.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

În privința excepției

prescripției dreptului la acțiune, prima instanță a reținut că prin hotărârea

atacată s-a respins cererea reclamantei privind acordarea drepturilor prevăzute

de lege pentru persoanele persecutate pe motive etnice, cu motivarea că aceasta

nu a dovedit calitatea de refugiat cu actele depuse la dosar, fără a se face o

referire suplimentară cu privire la cuprinsul acestor acte, ori la faptul că

titulara cererii nu și-a îndeplinit obligația de a depune declarațiile

martorilor exclusiv în fața Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000.

Prima instanță a

reținut astfel că nici o prevedere inserată în O.G. nr. 105/1999 sau H.G. nr. 271/2002

privind aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999 (art.

4 alin. (2)) nu stipulează modalitatea în care urmează a fi înfățișate aceste

declarații de martori, iar conform art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.,

judecătorii au dreptul dar și îndatorirea de a stărui prin toate mijloacele

legale pentru aflarea adevărului și „vor putea ordona administrarea probelor pe

care le consideră necesare”.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut că reclamanta s-a născut la data de 23 februarie 1938

în comuna Păltiniș, raionul Darabani, având ca părinți pe A.A. și A.M.

Astfel cum reiese din

extrasul registrului pentru înregistrarea refugiaților din Moldova din anul

1944, emis de Direcția Județeană Ialomița a Arhivelor Naționale, familia A.A.

și M. a fost evacuată din localitatea de domiciliu în comuna Căzănești, județul

Ialomița la data de 25 februarie 1944, situație confirmată de martorul V.E.

prin declarația autentificată, din care rezultă că starea excepțională de

război a determinat refugierea persoanelor din zona Darabani, inclusiv a

familiei reclamantei, în județul Ialomița până în toamna anului 1945.

exercitată în cauză.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea căii de

atac, recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit prima instanță a respins

excepția prematurității dreptului, întrucât intimata-reclamantă trebuia să

uzeze de declarațiile martorilor înainte ca autoritatea pârâtă să hotărârea atacată,

conform prevederilor legale, așa încât apreciază că aceasta nu și-a îndeplinit

obligația completării dosarului cu dosarului cu probele prevăzute de lege.

Invocă în acest sens și adresa nr. 1026 din 29 martie 2002 a Casei Naționale de

Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale în aplicarea Legii 189/2000.

Pe fondul cauzei,

recurenta susține că nu s-a făcut dovada persecuției din motive etnice invocată

de către intimată, arătând că nu orice mutare din localitatea de domiciliu se

poate încadra în prevederile legale incidente în speță, având în vedere că

intimata-reclamantă este cetățean român și deci nu se poate pune problema etnicei

acesteia, ci mai degrabă este vorba de grija statului român de a-și proteja

cetățenii prin trimiterea lor din calea frontului în zone unde viața și

siguranța acestora nu este în pericol.

Prin întâmpinarea și

concluziile scrise formulate în cauză, intimata-reclamantă a solicitat respingea

recursului.

II. Considerentele

Înaltei Curți, asupra cererii.

Examinând sentința

atacată prin prisma motivelor de recurs, cât și sub toate aspectele, în temeiul

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este fondat.

1.Argumentele

corespunzătoare motivelor de recurs invocate.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiune, Înalta Curte, apreciază că nu poate

fi primită, în raport cu prevederile legale incidente în cauză corect reținute

de prima instanță.

Pe fondul cauzei,

constată însă că prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică.

Potrivit art. (1) lit.

c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6

septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 586/2002, de prevederile acestui act normativ

beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut

de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau

strămutată în altă localitate.

În conformitate cu

prevederile art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999,

aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art.

1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente

(alin. (1)) sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori (alin. (2)).

Prin persoana care a

fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege

persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul

în altă localitate din motive etnice.

Din conținutul

textului de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă

persoanelor care, în perioada precizată, din motive etnice, au suferit

persecuții materializate sub forma refugiului, expulzării sau strămutării în

altă localitate, respectiv sub forma evacuării. Este, așadar, necesar ca

părăsirea, de către persoana în cauză, a localității sale de domiciliu,

respectiv evacuarea, să fi fost consecința unor persecuții etnice suferite de

aceasta.

În speță, rezultă că

schimbarea domiciliului s-a făcut dintr-o localitate aflată sub autoritatea

statului român într-un teritoriu aflat de asemenea sub autoritatea statului

român, în condițiile în care satul român nu și-a persecutat etnic cetățenii,

indiferent de etnia acestora.

Ca atare, mutarea

dintr-o localitate în alta, din motive personale sau din motive de război nu se

încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000. De altfel, și din declarația martorului

reiese existența stării excepționale de război ce a determinat refugiul

persoanelor din zona Darabani, inclusiv a familiei reclamantei.

În speță, Înalta

Curte, constată că evacuarea intimatei-reclamante și a familiei sale, precum și

refugiul acestora din localitatea de domiciliu, nu au fost consecința unor

persecuții etnice exercitate asupra lor, neavând, așadar, ca temei criterii de

natură etnică, ci protejarea lor de înaintarea frontului sovietic spre

localitatea de domiciliu, astfel că în mod greșit prima instanța a admis

acțiunea.

Statul român, prin

reprezentanții săi de la acea vreme, urmare a înaintării frontului, a evacuat o

mare parte a populației, având drept scop protejarea ei și nicidecum persecuția

acesteia din motive etnice.

în recurs.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va admite

recursul formulat, va modifica în parte sentința atacată, în sensul respingerii

acțiunii ca neîntemeiate, menținând celelalte dispoziții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Casa județeană de Pensii Botoșani împotriva sentinței nr. 235 din

11 noiembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta G.C., ca

neîntemeiată.

Menține celelalte

dispoziții.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 23 iunie 2011.