ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 789/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Suceava, reclamanții G.F., T.I., T.P. și M.M., au solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Botoșani, obligarea acesteia

la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 în calitate de

persoane persecutate din motive etnice.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâta Casa Județeană de Pensii Botoșani a solicitat

respingerea acțiunii ca nefondată, precizând că reclamanții nu au făcut dovada

persecuției.

Prin Sentința nr. 140

din 24 martie 2011, Curtea de Apel Suceava a respins ca nefondată, acțiunea

formulată de reclamanții G.F., T.I., T.P., M.M., în contradictoriu cu pârâta

Casa Județeană de Pensii Botoșani.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, că prin Hotărârile nr. 2179 din 8

noiembrie 2010, nr. 2181 din 8 noiembrie 2010, nr. 2180 din 8 noiembrie 2010,

nr. 2182 din 8 noiembrie 2010, pârâta a respins cererile reclamanților prin care

solicitau stabilirea calității de beneficiar al O.G. nr. 105/1999 aprobată prin

Legea nr. 189/2000 cu motivarea că nu există probe suficiente care să ateste

persecuția din motive etnice suferite de către aceștia.

S-a mai reținut în

considerentele sentinței atacate că potrivit înscrisurilor eliberate de

Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Dâmbovița, tatăl numitei G.F., T.I.,

în anul 1943 a fost detașat în interes de serviciu din localitatea de domiciliu

în altă localitate unde există un număr mai mic de persoane care practicau

aceeași meserie - culegător la tipografie.

Prin urmare,

judecătorul fondului, având în vedere prevederile art. 4 alin. (2) din H.G. nr.

127/2002 coroborate cu cele ale art. 6

1

din Legea nr. 189/2000, a

constatat că în situația de față există acte oficiale, fără ca ele să justifice

însă solicitarea reclamantei G.F. de a administra proba testimonială.

Cu privire la

ceilalți reclamanți, prima instanță a constatat, deși aceștia au solicitat

aceleași drepturi ca și G.F., în calitate de descendenți ai lui T.I., actele de

stare civilă depuse la dosar nu demonstrează că au aceeași calitate, întrucât

pentru toți, la rubrica tatălui figurează T.J.

de reclamanți

Împotriva acestei

sentințe au formulat recurs reclamanții G.F., T.I., T.P., M.M., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea căii de

atac, recurenții - reclamanți au arătat că instanța de fond nu a luat în

considerare nici martorii propuși și nici actele depuse atât de reclamanți, cât

și de Arhivele Naționale Târgoviște prin care se face dovada că T.I. împreună

cu toată familia a fost evacuat în luna martie 1944 din Dorohoi în Găești

județul Dâmbovița.

Mai susțin recurenții

că în hotărârea emisă de pârâtă prin care li s-au respins cererile, se face

referire la un singur act eliberat de Arhivele Naționale Târgoviște pe anul

1943, act ce reprezintă „tabloul cuprinzând prinosul de funcționari ce nu au

putut fi încadrați sau utilizați în jud. Dâmbovița, din jud. Dorohoi".

În opinia

recurenților, acest act reprezintă dovada faptului că T.I. nu a lucrat în 1943

în jud. Dâmbovița și că nici nu avea cum să fie detașat în anul 1943 în interes

de serviciu în altă localitate decât cea de domiciliu, unde exista un număr mai

de persoane care practicau aceeași meserie.

Recurenții mai arată

că instanța de fond, în mod greșit a respins acțiunea pentru T.I., T.P., M.M.

pe motiv că în actele de stare civilă la prenumele tatălui apare J., în loc de

I., având în vedere că la dosarul cauzei există declarații notariale ale

martorilor care au confirmat I.T. este una și aceeași persoană cu J.T.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurenții-reclamanți și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., ținând seama și de apărările intimatei-pârâte, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

și de drept relevante

Reclamanții G.F.,

T.I., T.P. și M.M. au investit instanța de contencios administrativ cu o cerere

prin care au solicitat anularea Hotărârilor nr. 2179 din 08 noiembrie 2010, nr.

2181 din 08 noiembrie 2010, nr. 2180 din 08 noiembrie 2010, nr. 2181 din 08

noiembrie 2010, recunoașterea calității de beneficiari al prevederilor Legii

nr. 189/2000 și acordarea drepturilor cuvenite.

Prima instanță a

respins, ca nefondată, acțiunea reclamanților, reținând, în mod corect, atât

faptul că reclamanta G.F. nu a făcut dovada unei persecuții din motive etnice,

cât și faptul că actele de stare civilă depuse de ceilalți reclamanți nu

demonstrează că au același descendent cu G.F.

Potrivit art. 1 lit.

c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6

septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și

completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază

persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit

persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în

altă localitate.

De asemenea, în

conformitate cu art. 6

1

din același act normativ, dovada încadrării

în situațiile prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu

acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul

în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Prin persoana care a

fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege

persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul

în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit

să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele

și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

În scopul evitării

eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice,

era necesar, ca recurenții-reclamanți să dovedească cu acte că au fost nevoiți

să se refugieze împreună cu familia din localitatea de domiciliu în altă

localitate, simpla mutare dintr-o localitate în alta, neputând fi considerată

refugiu cauzat de persecuții etnice.

Din analiza

Extraselor nr. 1054 din 26 ianuarie 2003 și 1054 din 05 noiembrie 2003 emise de

Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Dâmbovița, rezultă că T.I. - tatăl

reclamantei G.F., s-a aflat în localitatea Găești, jud. Dâmbovița în interes de

serviciu, având meseria de culegător la tipografie.

În lipsa unor acte

oficiale care să facă dovada împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii,

reclamanții au depus la dosarul cauzei declarațiile notariale a martorilor C.D.

- beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, prin Hotărârea nr. 2124/2010 emisă de Casa Județeană de Pensii

Botoșani și P.V., din cuprinsul cărora rezultă că, în perioada cuprinsă între

sfârșitul lunii martie 1944 - aprilie 1945, G.F., T.I., T.P. și M.M., împreună

cu părinții "s-au fost refugiat, din localitatea Dorohoi în localitatea

Găești, județul Dâmbovița".

În mod corect a

apreciat Curtea de Apel Suceava că simpla susținere din partea martorilor, că

au cunoscut familia T. și că au cunoștință de faptul că reclamanții împreună cu

părinții lor, s-au refugiat la sfârșitul lunii martie 1944 în localitatea

Găești, jud. Dâmbovița, în condițiile în care în situația de față există acte

oficiale fără ca ele să justifice solicitarea reclamanților, nu este suficientă

pentru a forma convingerea instanței.

De asemenea, Înalta

Curte constă, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, că reclamanții

T.I., T.P. și M.M., deși au susținut că și ei sunt descendenții lui T.I., nu au

demonstrat această calitate, întrucât în certificatul de naștere, pentru toți

figurează T.J. la rubrica tatălui, nefiind dovedită identitatea dintre T.I. și

T.J.

Cum din declarațiile

martorilor și extrasele depuse, nu rezultă refugiul reclamanților, Înalta Curte

apreciază că recurenții-reclamanți nu au făcut dovada susținerilor lor, simpla

mutare dintr-o localitate în alta, nemotivată de existența unor acte, neputând

fi considerată refugiu/strămutare, în sensul dispozițiilor art. 1 lit. c) din

O.G. nr. 105/1999.

soluției adoptate în recurs.

Având în vedere

considerentele menționate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a

sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de G.F., T.I., T.P., M.M. împotriva Sentinței nr. 140 din 24 martie

2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 februarie 2012.