ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 789/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, reclamanții G.F., T.I., T.P. și M.M., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Botoșani, obligarea acesteia la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 în calitate de persoane persecutate din motive etnice. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Casa Județeană de Pensii Botoșani a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, precizând că reclamanții nu au făcut dovada persecuției. Prin Sentința nr. 140 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Suceava a respins ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții G.F., T.I., T.P., M.M., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Botoșani.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că prin Hotărârile nr. 2179 din 8 noiembrie 2010, nr. 2181 din 8 noiembrie 2010, nr. 2180 din 8 noiembrie 2010, nr. 2182 din 8 noiembrie 2010, pârâta a respins cererile reclamanților prin care solicitau stabilirea calității de beneficiar al O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu motivarea că nu există probe suficiente care să ateste persecuția din motive etnice suferite de către aceștia. S-a mai reținut în considerentele sentinței atacate că potrivit înscrisurilor eliberate de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Dâmbovița, tatăl numitei G.F., T.I., în anul 1943 a fost detașat în interes de serviciu din localitatea de domiciliu în altă localitate unde există un număr mai mic de persoane care practicau aceeași meserie - culegător la tipografie.

Prin urmare, judecătorul fondului, având în vedere prevederile art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002 coroborate cu cele ale art. 6 1 din Legea nr. 189/2000, a constatat că în situația de față există acte oficiale, fără ca ele să justifice însă solicitarea reclamantei G.F. de a administra proba testimonială. Cu privire la ceilalți reclamanți, prima instanță a constatat, deși aceștia au solicitat aceleași drepturi ca și G.F., în calitate de descendenți ai lui T.I., actele de stare civilă depuse la dosar nu demonstrează că au aceeași calitate, întrucât pentru toți, la rubrica tatălui figurează T.J. 3. Recursul exercitat de reclamanți Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții G.F., T.I., T.P., M.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea căii de atac, recurenții - reclamanți au arătat că instanța de fond nu a luat în considerare nici martorii propuși și nici actele depuse atât de reclamanți, cât și de Arhivele Naționale Târgoviște prin care se face dovada că T.I. împreună cu toată familia a fost evacuat în luna martie 1944 din Dorohoi în Găești județul Dâmbovița. Mai susțin recurenții că în hotărârea emisă de pârâtă prin care li s-au respins cererile, se face referire la un singur act eliberat de Arhivele Naționale Târgoviște pe anul 1943, act ce reprezintă „tabloul cuprinzând prinosul de funcționari ce nu au putut fi încadrați sau utilizați în jud. Dâmbovița, din jud. Dorohoi". În opinia recurenților, acest act reprezintă dovada faptului că T.I.

nu a lucrat în 1943 în jud. Dâmbovița și că nici nu avea cum să fie detașat în anul 1943 în interes de serviciu în altă localitate decât cea de domiciliu, unde exista un număr mai de persoane care practicau aceeași meserie. Recurenții mai arată că instanța de fond, în mod greșit a respins acțiunea pentru T.I., T.P., M.M. pe motiv că în actele de stare civilă la prenumele tatălui apare J., în loc de I., având în vedere că la dosarul cauzei există declarații notariale ale martorilor care au confirmat I.T. este una și aceeași persoană cu J.T. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenții-reclamanți și a prevederilor art. 304 1 C. proc.

civ., ținând seama și de apărările intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamanții G.F., T.I., T.P. și M.M. au investit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat anularea Hotărârilor nr. 2179 din 08 noiembrie 2010, nr. 2181 din 08 noiembrie 2010, nr. 2180 din 08 noiembrie 2010, nr. 2181 din 08 noiembrie 2010, recunoașterea calității de beneficiari al prevederilor Legii nr. 189/2000 și acordarea drepturilor cuvenite. Prima instanță a respins, ca nefondată, acțiunea reclamanților, reținând, în mod corect, atât faptul că reclamanta G.F. nu a făcut dovada unei persecuții din motive etnice, cât și faptul că actele de stare civilă depuse de ceilalți reclamanți nu demonstrează că au același descendent cu G.F.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate. De asemenea, în conformitate cu art. 6 1 din același act normativ, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, era necesar, ca recurenții-reclamanți să dovedească cu acte că au fost nevoiți să se refugieze împreună cu familia din localitatea de domiciliu în altă localitate, simpla mutare dintr-o localitate în alta, neputând fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice.

Din analiza Extraselor nr. 1054 din 26 ianuarie 2003 și 1054 din 05 noiembrie 2003 emise de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Dâmbovița, rezultă că T.I. - tatăl reclamantei G.F., s-a aflat în localitatea Găești, jud. Dâmbovița în interes de serviciu, având meseria de culegător la tipografie. În lipsa unor acte oficiale care să facă dovada împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, reclamanții au depus la dosarul cauzei declarațiile notariale a martorilor C.D. - beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, prin Hotărârea nr. 2124/2010 emisă de Casa Județeană de Pensii Botoșani și P.V., din cuprinsul cărora rezultă că, în perioada cuprinsă între sfârșitul lunii martie 1944 - aprilie 1945, G.F., T.I., T.P.

și M.M., împreună cu părinții "s-au fost refugiat, din localitatea Dorohoi în localitatea Găești, județul Dâmbovița". În mod corect a apreciat Curtea de Apel Suceava că simpla susținere din partea martorilor, că au cunoscut familia T. și că au cunoștință de faptul că reclamanții împreună cu părinții lor, s-au refugiat la sfârșitul lunii martie 1944 în localitatea Găești, jud. Dâmbovița, în condițiile în care în situația de față există acte oficiale fără ca ele să justifice solicitarea reclamanților, nu este suficientă pentru a forma convingerea instanței. De asemenea, Înalta Curte constă, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, că reclamanții T.I., T.P. și M.M., deși au susținut că și ei sunt descendenții lui T.I., nu au demonstrat această calitate, întrucât în certificatul de naștere, pentru toți figurează T.J.

la rubrica tatălui, nefiind dovedită identitatea dintre T.I. și T.J. Cum din declarațiile martorilor și extrasele depuse, nu rezultă refugiul reclamanților, Înalta Curte apreciază că recurenții-reclamanți nu au făcut dovada susținerilor lor, simpla mutare dintr-o localitate în alta, nemotivată de existența unor acte, neputând fi considerată refugiu/strămutare, în sensul dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Având în vedere considerentele menționate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 1 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de G.F., T.I., T.P., M.M. împotriva Sentinței nr. 140 din 24 martie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2012.