ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4226/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Procedura în fața primei instanțe Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 538/45/2010, reclamanta C.R. a chemat în judecată pe pârâta Casa Județeană de Pensii Iași, solicitând anularea hotărârii 3991/31 mai 2010 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat ca în anul 1945 a fost strămutată împreună cu familia sa din orașul Pașcani, odată cu Atelierele C.F.R. Pașcani, din luna martie 1944 până în octombrie 1945 în alte localități, inițial în Peri, jud. Mehedinți, apoi în Panciu. După întoarcerea în sat le-a trebuit ani de zile să-și refacă gospodăriile.

Reclamanta susține că în hotărârea pe care o contestă nu se precizează care sunt motivele exacte pentru care cererea sa nu a fost admisă, motivele fiind generale. Reclamanta a mai arătat că statutul de refugiat a fost recunoscut tuturor fraților săi . Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția tardivității. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, susținând că nu s-a făcut dovada că reclamanta este îndreptățită să beneficieze de prevederile Legii nr. 189/2000. Prin sentința nr. 274/2010, Curtea a admis excepția tardivității și a respins pe acest considerent acțiunea. Sentința a fost recurată de către reclamanta, iar prin Decizia nr. 3473/2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul, cauza fiind trimisă spre rejudecare pentru a fi analizat fondul cererii.

Instanța de recurs a reținut în considerente că autoritatea pârâtă nu a indicat în decizie termenul și instanța competentă, astfel că nu i se poate imputa reclamantului nerespectarea termenului de introducere a acțiunii la Curtea de Apel. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 365/2011 din 5 decembrie 2011, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta C.R. în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Iași, ca nefondată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, prin hotărârea nr. 3991 din 31 mai 2010 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, a fost respinsă cererea petentei de acordare a calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000.

Curtea a constatat că reclamanta a arătat chiar prin conținutul cererii sale că nu solicită drepturi ca urmare a persecutării din motive etnice, ci pentru că a fost refugiată din cauza războiului împreună cu familia sa. Prima instanță a apreciat că în cauză reclamanta nu a făcut proba cu vreun act oficial sau un alt document că ar fi fost refugiată și că acest lucru s-ar fi datorat unor persecuții din motive etnice, condiție obligatorie pentru a putea beneficia de prevederile Legii nr. 189/2000 . Faptul de netăgăduit că aceasta a avut de suferit în urma refugiului voluntar pentru că se apropia linia frontului nu se înscrie însă în niciuna din ipotezele limitativ și expres prevăzute de lege pentru a putea beneficia de prevederile Legii nr. 189/2000, atâta timp cât reclamanta nu a suferit concomitent și persecuții etnice.

Fața de situația de fapt reținută, având în vedere și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauze similare, văzând in drept si disp. art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000, Curtea a respins acțiunea formulată de reclamanta C.R. în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Iași, ca nefondată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamanta C.R. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta susține că a depus la dosar mai multe înscrisuri prin care a dovedit faptul ca familia sa a fost evacuata din localitatea de domiciliu în zona Turnu Severin jud. Mehedinți și toți frații săi în viață sunt beneficiari ai Legii nr. 189/2000.

Așadar, instanța de judecata a reținut în mod greșit ca nu a făcut dovada cu vreun act oficial sau un alt document ca ar fi fost refugiata si ca acest lucru s-ar fi datorat unor persecuții din motive etnice. Instanța a mai reținut în mod greșit ca evacuarea a fost una voluntara, în ciuda situației de notorietate istorica, inițiata de autoritățile din România la sfârșitul anului 1943, când, la nivel național, s-a organizat evacuarea forțată a romanilor de pe linia frontului si din zonele din nordul tarii care erau amenințate de ocupația sovietica. Refugiul nu a fost unul voluntar, ci a fost unul organizat în fata armatei sovietice. Refugiul a fost unul obligatoriu pentru angajații si familiile celor care lucrau la Atelierele C.F.R.

Pașcani datorita liniei frontului care trecea si prin localitatea Pașcani. Recurenta mai arată că, deși la dosarul cauzei a depus declarația autentica data de cei doi martori, ei înșiși beneficiari ai Legii nr. 189/2000 si dovezi din care rezulta ca toți ceilalți frați ai săi dețin statutul prevăzut de Legea nr. 189/2000, instanța nu a solicitat probe suplimentare prin care sa se confirme faptul ca refugiul nu a fost unul voluntar, ci unul datorat persecuțiilor si atrocităților întreprinse de armata sovietica împotriva romanilor odată cu începerea ocupației teritoriilor din Moldova. Din probatoriul administrat în cauză, precizează recurenta, rezultă că tatăl său, în calitate de angajat al C.F.R.

Pașcani, a fost evacuat împreună cu membrii familiei, în martie 1944, din localitatea de domiciliu Pașcani, jud. Iași, în localitatea Peri din apropierea orașului Turnu Severin, jud. Mehedinți. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentă și a dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „b eneficiază de prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, după cum urmează: [...] c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate” . Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. Din conținutul textului de lege sus menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, fără a se face nici o diferențiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu.

Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice. Totodată, potrivit art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar, în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. Înalta Curte constată că, în dovedirea susținerilor sale, recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei înscrisuri care atestă refugiul familiei sale din cauza războiului și a abuzurilor exercitate de armata rusă, instanța de fond interpretând în mod eronat ansamblul probator administrat în cauză.

Instanța de fond a reținut în mod greșit - în opinia Înaltei Curți - că evacuarea a fost una voluntară, în ciuda situației istorice inițiate de către autoritățile din România la sfârșitul anului 1943, când, la nivel național, s-a organizat evacuarea forțată a românilor de pe linia frontului și din zonele din nordul țării care erau amenințate de ocupația sovietică. Astfel cum susține și recurenta, refugiul nu a fost unul voluntar, ci cauzat de armata sovietică, fiind obligatoriu pentru angajații și familiile celor care lucrau la Atelierele C.F.R. Pașcani datorita liniei frontului care trecea și prin localitatea Pașcani.

Înalta Curte reține și faptul că recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei un set de hotărâri emise de Casele Județene de Pensii, din care rezultă că tuturor fraților reclamantei li s-a recunoscut calitatea de beneficiari ai drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 1 iunie 2010. Or, în aceste condiții, a nu recunoaște recurentei-reclamante calitatea de beneficiară a drepturilor reglementate de Legea nr. 189/2000 ar echivala cu acceptarea unui tratament discriminatoriu între reclamantă și frații săi, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere principiului nediscriminării consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată și de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru considerentele expuse și în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de către recurentă și va modifica sentința atacată în sensul că va admite acțiunea, va anula Hotărârea nr. 3991 din 31 mai 2010 emisă de Casa Județeană de Pensii Iași - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 189/2000 și va obliga pârâta la emiterea unei noi hotărâri prin care să recunoască reclamantei drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 23 aprilie 1944 - 6 martie 1945, începând cu data de 01 iunie 2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.R. împotriva sentinței nr. 365/2011 din 5 decembrie 2011 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că admite acțiunea reclamantei. Anulează Hotărârea nr. 3991 din 31 mai 2010 emisă de Casa Județeană de Pensii Iași - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 189/2000. Obligă pârâta la emiterea unei noi hotărâri prin care să recunoască reclamantei drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 23 aprilie 1944 - 6 martie 1945, începând cu data de 01 iunie 2010. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2012.