Decizia nr. 2637/2011 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 383/45/ din 7 iunie 2010, reclamanta H.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Iași, anularea hotărârii nr. 3852/R din 30 aprilie 2010, prin care i s-a respins cererea de stabilire a calității de beneficiară a Legii nr. 139/2000, pe motiv că în mod nejustificat au fost înlăturate dovezile prezentate, care atestau calitatea sa de refugiat. Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 205/CA din 6 septembrie 2010 a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut, în esență că reclamanta nu a administrat probe care să dovedească îndeplinirea nici uneia din condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000 și că declarațiile martorilor sunt contradictorii în ceea ce privește momentul revenirii familiei în localitatea de domiciliu. Curtea a considerat, de asemenea, ca fiind lipsită de orice suport documentar și contrară oricărei realități istorice afirmația numiților P.P. și M.M. că deplasarea familiei D., din locali­tatea Pașcani-Blăgești în localitatea Sulița, comuna Lunca, județul Bo­toșani, s-a făcut "din ordinul autorităților locale de atunci", având în vedere că această dislocare nu se putea realiza, dintr-o zonă ocupată de armata română într-o zonă ocupată de armata sovietică, decât prin străpungerea liniei frontului, eveniment ce nu a avut loc.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta criticând-o ca nelegală și netemeinică și susținând, în esență că, prima instanță a făcut o analiză superficială a probelor administrate. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana cetățean român care, în perioada regimurilor instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice fiind refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.

Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Recurenta a încercat să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul declarațiilor autentificate ale martorilor P.P., M.M. și D.V. potrivit cărora H.C. împreună cu familia sa, s-au refugiat din localitatea Blăgești comuna Pașcani, deoarece această localitate era situată pe linia frontului în timpul celui de-al doilea război mondial. Or, acesta reprezintă un refugiu datorat stării de război iar nu un refugiu datorat persecuției etnice, așa cum menționează art. 1 din Legea nr. 189/2000. Ca atare, mutarea dintr-o localitate în alta, din motive personale sau din motive de război nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000. Se reține că, schimbarea domiciliului reclamantei din Pașcani - Blăgești, județul Iași s-a datorat înaintării frontului sovietic, fiind o măsură de protejare a cetățenilor români, de pericolele existente în zona de conflict armat.

Este de necontestat că și persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu, ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit consecințele nefavorabile situației de refugiat, dar legiuitorul prin O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii și acestei categorii de persoane. Rezultă așadar că reclamanta nu a dovedit persecuția etnică, drept motiv al refugierii sale în aprilie 1944 din localitatea de domiciliu pentru a putea beneficia de drepturile instituite prin Legea nr. 189/2000. In consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D ECIDE Respinge recursul declarat de H.C. împotriva sentinței nr. 205/CA din 6 septembrie 2010 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 mai 2011.