ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2637/2011

Asupra

recursului de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ

și fiscal, sub nr. 383/45/ din 7 iunie 2010, reclamanta H.C. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Iași, anularea hotărârii nr.

3852/R din 30 aprilie 2010, prin care i s-a respins cererea de stabilire a

calității de beneficiară a Legii nr. 139/2000, pe motiv că în mod nejustificat

au fost înlăturate dovezile prezentate, care atestau calitatea sa de refugiat.

Curtea de Apel

Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 205/CA

din 6 septembrie 2010 a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a

hotărî astfel prima instanță a reținut, în esență că reclamanta nu a

administrat probe care să dovedească îndeplinirea nici uneia din condițiile

prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000 și că declarațiile martorilor sunt

contradictorii în ceea ce privește momentul revenirii familiei în localitatea

de domiciliu.

Curtea a

considerat, de asemenea, ca fiind lipsită de orice suport documentar și

contrară oricărei realități istorice afirmația numiților P.P. și M.M. că

deplasarea familiei D., din locali­tatea Pașcani-Blăgești în localitatea

Sulița, comuna Lunca, județul Bo­toșani, s-a făcut "din ordinul

autorităților locale de atunci", având în vedere că această dislocare nu

se putea realiza, dintr-o zonă ocupată de armata română într-o zonă ocupată de

armata sovietică, decât prin străpungerea liniei frontului, eveniment ce nu a

avut loc.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta criticând-o ca nelegală și

netemeinică și susținând, în esență că, prima instanță a făcut o analiză

superficială a probelor administrate.

Examinând

cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și

cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000,

de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana cetățean român care,

în perioada regimurilor instaurate în România cu începere de la 6 septembrie

1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice fiind

refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.

Prin persoana

care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege

persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul

în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a

urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost

victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată,

potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea

prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada

încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu

acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu

este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Recurenta a

încercat să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul

declarațiilor autentificate ale martorilor P.P., M.M. și D.V. potrivit cărora

H.C. împreună cu familia sa, s-au refugiat din localitatea Blăgești comuna

Pașcani, deoarece această localitate era situată pe linia frontului în timpul

celui de-al doilea război mondial.

Or, acesta

reprezintă un refugiu datorat stării de război iar nu un refugiu datorat

persecuției etnice, așa cum menționează art. 1 din Legea nr. 189/2000.

Ca atare,

mutarea dintr-o localitate în alta, din motive personale sau din motive de

război nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000.

Se reține că,

schimbarea domiciliului reclamantei din Pașcani - Blăgești, județul Iași s-a

datorat înaintării frontului sovietic, fiind o măsură de protejare a

cetățenilor români, de pericolele existente în zona de conflict armat.

Este de

necontestat că și persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu,

ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit consecințele

nefavorabile situației de refugiat, dar legiuitorul prin O.G. nr. 105/1999

aprobată prin Legea nr. 189/2000 nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii

și acestei categorii de persoane.

Rezultă așadar

că reclamanta nu a dovedit persecuția etnică, drept motiv al refugierii sale în

aprilie 1944 din localitatea de domiciliu pentru a putea beneficia de

drepturile instituite prin Legea nr. 189/2000.

In consecință,

pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge

recursul declarat de H.C. împotriva sentinței nr. 205/CA din 6 septembrie 2010

a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 10 mai 2011.