ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4819/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul P.C. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Iași, anularea Hotărârii nr.

4681 din 29 aprilie 2011 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că în mod greșit a fost respinsă cererea sa privind

acordarea calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000, că dovada strămutării

se poate realiza prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, că motivarea dată

în hotărâre pentru a justifica respingerea cererii sale nu este conformă cu

reglementarea dată prin O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, că

nu se poate contesta faptul că reclamantul a fost strămutat în perioada martie

1944 - octombrie 1944 împreună cu familia sa, din localitatea Pașcani în satul

Copălău, județ Botoșani, locuind la familia Bălăucă.

Pârâta a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, susținând că nu s-a

făcut dovada că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de prevederile

Legii nr. 189/2000, nefiind dovedit că refugiul s-a datorat unor motive de

persecuție etnică.

Prin Sentința nr. 62/2012

din 20 februarie 2012 Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și

fiscal, învestită cu soluționarea cauzei după declinare de competență, a respins

acțiunea formulată de reclamantul P.C. în contradictoriu cu pârâta Casa

Județeană de Pensii Iași, ca nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prin Hotărârea nr. 4681

din 29 aprilie 2011, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, a

fost respinsă cererea petentului de acordare calității de beneficiar al Legii nr.

189/2000 pe considerentul că acesta nu a făcut dovada cu acte a refugiului și a

persecuției etnice suferite; că reclamantul a arătat că nu solicită drepturi ca

urmare a persecutării din motive etnice, ci pentru că a fost strămutat din

locuință și nu s-a putut întoarce timp de 6 luni, perioadă în care a fost

lipsit de toate bunurile și agoniseala de o viață, împreună cu membrii săi de

familie; că reclamantul este cetățean de etnie română, iar motivul refugiului a

fost apropierea frontului și că nu a suferit persecuții etnice; că î

n cauză reclamantul nu a făcut proba cu vreun act oficial

sau un alt document că ar fi fost refugiat și că acest lucru s-ar fi datorat

unor persecuții din motive etnice, condiție obligatorie pentru a putea

beneficia de prevederile Legii nr. 189/2000

.

Instanța

de fond a apreciat că faptul că reclamantul a avut de suferit, în mod

incontestabil, în urma refugiului pentru că se apropia linia frontului nu se

înscrie în nici una din ipotezele limitativ și expres prevăzute de Legea

nr. 189/2000

pentru a putea beneficia

de prevederile acestei

legi, atâta timp cât reclamantul nu a suferit persecuții etnice, neavând

relevanță faptul că alți membri ai familiei au obținut

acest statut, instanța neputând admite cererea atâta timp cât condițiile

prevăzute de lege nu sunt îndeplinite în ceea ce-l privește pe reclamant.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul P.C., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că hotărârea este nelegală și netemeinică; că,

potrivit legii și normelor de aplicare, probarea îndeplinirii condițiilor

cerute de Legea nr. 189/2000 se poate face prin orice mijloc de probă, nelimitându-se

proba doar la proba cu acte, care să ateste situația reclamată; că reclamantul

a făcut toate demersurile necesare pentru a dovedi existența unor înscrisuri

care să ateste afirmațiile sale, dar, date fiind condițiile din perioada

respectivă, aceste înregistrări s-au pierdut sau au fost distruse.

Precizează recurentul

că împreună cu familia sa, în perioada 1940-1945, a fost refugiat datorită războiului, din localitatea Lespezi în județul Botoșani, comuna

Copălău și că a prezentat acte care atestă producerea evenimentului, data

producerii evenimentului, respectiv martie-octombrie 1944, faptul că în acea

perioadă a locuit în localitatea Copălău, la familia Bălăucă, sens în care a

prezentat declarația autentică a numitului B.I., locuitor al comunei Copălău, că

în susținerea pretențiilor sale a depus hotărâri ale Casei de Pensii Iași, prin

care se atestă că martorii utilizați de acesta au figurat ca persoane refugiate

sau ca persoane care le-au acordat găzduire în perioada menționată.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Astfel,

Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile

instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945

din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și

completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază

persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit

persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în

altă localitate.

Prin

persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se

înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe

domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Astfel, legiuitorul a

urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost

victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

De

asemenea, potrivit

art.

2 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G.

nr.

105/1999, aprobate

prin

H.G.

nr.

127/2002, prin

persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul ordonanței, se

înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe

domiciliul în altă localitate din motive etnice, această categorie incluzând și

persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori au făcut obiectul unui

schimb de populație ca urmare a unui tratat bilateral.

Înalta

Curte constată că reclamantul nu a făcut dovada că îndeplinește condițiile de

acordare a drepturilor prevăzute de Legea

nr.

189/2000, întrucât

părăsirea localității de domiciliu a avut drept cauză apropierea liniei

frontului, iar nu acte de persecuție etnică.

Astfel, din

probatoriul administrat în cauză nu rezultă persecuția etnică, ca motiv al

evacuării, din Loc. Pașcani, în Loc. Copălău, Jud. Botoșani, fapt pentru care

reclamantul nu poate beneficia de prevederile art. 1 din Legea nr. 189/2000.

Este de notorietate

faptul că toate localitățile de pe linia frontului Iași-Pașcani, printre care

și localitatea Pașcani, au fost evacuate în primăvara anului 1944, motivat de

înaintarea frontului celui de-al doilea război mondial, dată la care

autoritățile române au luat măsura punerii la adăpost a populației civile, fapt

pentru care toți locuitorii au fost evacuați în localități din Jud. Botoșani.

Este de necontestat

că și persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu, ca urmare a

unor evenimente de război au avut de suferit consecințele nefavorabile, dar

legiuitorul nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii și acestei categorii.

Situația relevată nu

atrage așadar incidența prevederilor O.U.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr.

189/2000, acest act normativ vizând acordarea de măsuri reparatorii exclusiv

persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate în România

cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945.

Reclamantul însuși a

afirmat că nu solicită drepturi ca urmare a persecuției din motive etnice, ci

pentru că a fost strămutat din locuință și nu s-a putut întoarce timp de 6

luni, perioadă în care a fost lipsit de toate bunurile și agoniseala de o

viață, împreună cu membrii săi de familie.

Astfel, în mod corect

a reținut instanța de fond că motivul refugiului a fost apropierea frontului și

că reclamantul nu a suferit persecuții etnice, o

r una

din condițiile sine qua non pentru a putea avea calitatea de beneficiar al

Legii nr. 189/2000 este ca refugiul să se datoreze unor persecuții din motive

etnice, nu să fie o consecință a războiului, de care autoritățile române nu pot

fi responsabile.

În mod

corect a reținut instanța de fond că nu are relevanță faptul că alți membri ai

familiei au obținut statutul de beneficiar al Legii nr. 189/2000, instanța

neputând admite cererea atâta timp cât condițiile prevăzute de lege nu sunt

îndeplinite în ceea ce-l privește pe reclamant.

Înalta

Curte apreciază că, în speță, simpla mutare a recurentului-reclamant dintr-o

localitate în alta nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice,

astfel că în mod corect instanța de fond a reținut că reclamantul nu se încadrează

în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 și, în consecință, a

dispus respingerea acțiunii ca nefondată.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este

temeinică și legală.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art.

312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința

atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de P.C. împotriva Sentinței nr. 62/2012 din 20 februarie 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 aprilie 2013.