ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4819/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul P.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Iași, anularea Hotărârii nr. 4681 din 29 aprilie 2011 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că în mod greșit a fost respinsă cererea sa privind acordarea calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000, că dovada strămutării se poate realiza prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, că motivarea dată în hotărâre pentru a justifica respingerea cererii sale nu este conformă cu reglementarea dată prin O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, că nu se poate contesta faptul că reclamantul a fost strămutat în perioada martie 1944 - octombrie 1944 împreună cu familia sa, din localitatea Pașcani în satul Copălău, județ Botoșani, locuind la familia Bălăucă.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, susținând că nu s-a făcut dovada că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de prevederile Legii nr. 189/2000, nefiind dovedit că refugiul s-a datorat unor motive de persecuție etnică. Prin Sentința nr. 62/2012 din 20 februarie 2012 Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea cauzei după declinare de competență, a respins acțiunea formulată de reclamantul P.C. în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Iași, ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prin Hotărârea nr. 4681 din 29 aprilie 2011, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, a fost respinsă cererea petentului de acordare calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000 pe considerentul că acesta nu a făcut dovada cu acte a refugiului și a persecuției etnice suferite; că reclamantul a arătat că nu solicită drepturi ca urmare a persecutării din motive etnice, ci pentru că a fost strămutat din locuință și nu s-a putut întoarce timp de 6 luni, perioadă în care a fost lipsit de toate bunurile și agoniseala de o viață, împreună cu membrii săi de familie; că reclamantul este cetățean de etnie română, iar motivul refugiului a fost apropierea frontului și că nu a suferit persecuții etnice; că î n cauză reclamantul nu a făcut proba cu vreun act oficial sau un alt document că ar fi fost refugiat și că acest lucru s-ar fi datorat unor persecuții din motive etnice, condiție obligatorie pentru a putea beneficia de prevederile Legii nr. 189/2000 . Instanța de fond a apreciat că faptul că reclamantul a avut de suferit, în mod incontestabil, în urma refugiului pentru că se apropia linia frontului nu se înscrie în nici una din ipotezele limitativ și expres prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi,

atâta timp cât reclamantul nu a suferit persecuții etnice, neavând relevanță faptul că alți membri ai familiei au obținut acest statut, instanța neputând admite cererea atâta timp cât condițiile prevăzute de lege nu sunt îndeplinite în ceea ce-l privește pe reclamant. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul P.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea este nelegală și netemeinică; că, potrivit legii și normelor de aplicare, probarea îndeplinirii condițiilor cerute de Legea nr. 189/2000 se poate face prin orice mijloc de probă, nelimitându-se proba doar la proba cu acte, care să ateste situația reclamată; că reclamantul a făcut toate demersurile necesare pentru a dovedi existența unor înscrisuri care să ateste afirmațiile sale, dar, date fiind condițiile din perioada respectivă, aceste înregistrări s-au pierdut sau au fost distruse.

Precizează recurentul că împreună cu familia sa, în perioada 1940-1945, a fost refugiat datorită războiului, din localitatea Lespezi în județul Botoșani, comuna Copălău și că a prezentat acte care atestă producerea evenimentului, data producerii evenimentului, respectiv martie-octombrie 1944, faptul că în acea perioadă a locuit în localitatea Copălău, la familia Bălăucă, sens în care a prezentat declarația autentică a numitului B.I., locuitor al comunei Copălău, că în susținerea pretențiilor sale a depus hotărâri ale Casei de Pensii Iași, prin care se atestă că martorii utilizați de acesta au figurat ca persoane refugiate sau ca persoane care le-au acordat găzduire în perioada menționată. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. Astfel, legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

De asemenea, potrivit art. 2 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul ordonanței, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice, această categorie incluzând și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori au făcut obiectul unui schimb de populație ca urmare a unui tratat bilateral. Înalta Curte constată că reclamantul nu a făcut dovada că îndeplinește condițiile de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, întrucât părăsirea localității de domiciliu a avut drept cauză apropierea liniei frontului, iar nu acte de persecuție etnică.

Astfel, din probatoriul administrat în cauză nu rezultă persecuția etnică, ca motiv al evacuării, din Loc. Pașcani, în Loc. Copălău, Jud. Botoșani, fapt pentru care reclamantul nu poate beneficia de prevederile art. 1 din Legea nr. 189/2000. Este de notorietate faptul că toate localitățile de pe linia frontului Iași-Pașcani, printre care și localitatea Pașcani, au fost evacuate în primăvara anului 1944, motivat de înaintarea frontului celui de-al doilea război mondial, dată la care autoritățile române au luat măsura punerii la adăpost a populației civile, fapt pentru care toți locuitorii au fost evacuați în localități din Jud. Botoșani. Este de necontestat că și persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu, ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit consecințele nefavorabile, dar legiuitorul nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii și acestei categorii.

Situația relevată nu atrage așadar incidența prevederilor O.U.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, acest act normativ vizând acordarea de măsuri reparatorii exclusiv persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945. Reclamantul însuși a afirmat că nu solicită drepturi ca urmare a persecuției din motive etnice, ci pentru că a fost strămutat din locuință și nu s-a putut întoarce timp de 6 luni, perioadă în care a fost lipsit de toate bunurile și agoniseala de o viață, împreună cu membrii săi de familie.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond că motivul refugiului a fost apropierea frontului și că reclamantul nu a suferit persecuții etnice, o r una din condițiile sine qua non pentru a putea avea calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 este ca refugiul să se datoreze unor persecuții din motive etnice, nu să fie o consecință a războiului, de care autoritățile române nu pot fi responsabile. În mod corect a reținut instanța de fond că nu are relevanță faptul că alți membri ai familiei au obținut statutul de beneficiar al Legii nr. 189/2000, instanța neputând admite cererea atâta timp cât condițiile prevăzute de lege nu sunt îndeplinite în ceea ce-l privește pe reclamant.

Înalta Curte apreciază că, în speță, simpla mutare a recurentului-reclamant dintr-o localitate în alta nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice, astfel că în mod corect instanța de fond a reținut că reclamantul nu se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 și, în consecință, a dispus respingerea acțiunii ca nefondată. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.C. împotriva Sentinței nr. 62/2012 din 20 februarie 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2013.