ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5510/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta P.Z. a chemat în judecată Ministerul Justiției - Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, pentru a se dispune obligarea intimatei să emită o decizie conform O.U.G. nr. 214/1999 prin care să i se recunoască calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în anul 2006 a formulat cererea înregistrată sub nr. 3470/2006 prin care a solicitat să i se acorde calitatea de luptător în rezistența anticomunistă pentru că a fost strămutată din Cadrilater în România.

Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare și a invocat excepția prescripției dreptului material al acțiunii, deoarece cererea reclamantei a fost respinsă la 10 ianuarie 2009, comunicată la 17 aprilie 2008, iar acțiunea a fost formulată în martie 2009. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru că împotriva reclamantei nu s-a luat niciuna dintre măsurile administrative, astfel cum sunt definite de art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 și în perioada de referință a actului normativ, respectiv 6 martie 1945 - decembrie 1989, deoarece a fost strămutată în anul 1940, anterior perioadei prevăzute de lege. 2. Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 1534 din 24 martie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost respinsă cererea reclamatei ca fiind prescris dreptul la acțiune.

În motivarea soluției, instanța de fond a arătat că acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe nesoluționarea cererii sale în termenul prevăzut de lege și pentru că art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 214/1999 face trimitere la atacarea cu plângere la instanța de contencios administrativ „în condițiile legii” atât în cazul contestării deciziei cât și a refuzului de a rezolva cererea adresată Comisiei sunt aplicabile termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004. Potrivit art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 214/1999 „Comisia este obligată să se pronunțe asupra cererii, în termen de cel mult 30 de zile de la sesizare, prin decizie motivată”.

La dosar au fost depuse dovezi din care rezultă că reclamanta a transmis ultimele înscrisuri solicitate la 5 decembrie 2007 iar Comisia trebuia să se pronunțe până la 5 ianuarie 2008, dată de la care reclamanta putea invoca nesoluționarea cererii sale în termen legal și de la care începe să curgă termenul de prescripție reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004. În raport de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, termenul de 6 luni, termen de prescripție, a fost depășit față de data formulării cererii de chemare în judecată. Curtea a reținut că reclamanta nu a invocat motive temeinice pentru depășirea termenelor pentru a face aplicarea art. 11 alin. (2). Pentru că excepția prescripției dreptului la acțiune este o excepție absolută a fost respinsă acțiunea reclamantei.

3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta P.Z., considerând-o nelegală și netemeinică pentru că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ). În motivele de recurs se arată că dispozițiile legii contenciosului administrativ nu sunt aplicabile pentru că reclamanta nu a contestat decizia ce nu i-a fost emisă ci a solicitat obligarea intimatei la emiterea acesteia, astfel că fiind o obligație de „a face” nu curge prescripția, iar Comisia de aplicare a O.U.G. nr. 214/1999 nu este autoritate publică și nu emite acte administrative în regim de putere publică pentru că este o entitate fără personalitate juridică. Potrivit art. 6 alin. (2) din O.U.G.

nr. 214/1999, decizia Comisiei precum și în cazul refuzului nejustificat de a rezolva cererea, persoana interesată poate introduce plângere la instanța de contencios administrativ competentă, potrivit legii. Decizia poate fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării, dar, în speță, pentru că lipsește decizia motivată nu se poate vorbi de termen de prescripție sau de tardivitate, iar excepția invocată nu are fundament deoarece nu există act administrativ comunicat. Pentru că O.U.G. nr. 214/1999 conține termene speciale, nu sunt incidente termenele reglementate de Legea nr. 554/2004. S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței cu trimitere pentru că excepția prescripției dreptului la acțiune nu are suport legal.

Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 4. Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente: Reclamanta s-a adresat cu o cerere, înregistrată sub nr. 3470/2006, prin care a solicitat constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 214/1999. Pentru că documentația depusă nu era completă, s-a solicitat de către comisia de aplicare a O.U.G. nr. 214/1999, depunerea de acte doveditoare, iar ultimele au fost depuse la 5 decembrie 2007. Intimatul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești a arătat că cererea reclamantei a fost soluționată prin Decizia nr. 3470/2006 din 10 ianuarie 2008, dar fără a se face dovada comunicării.

Obiectul acțiunii reclamantei l-a constituit obligarea Comisiei de aplicare a O.U.G. nr. 214/1999 de a emite o decizie motivată în raport de cererea adresată acestei Comisii. Chiar dacă a fost intitulată „obligația de a face”, în materia contenciosului administrativ aceasta reprezintă „refuzul de a soluționa o cerere” în termenul prevăzut de lege, iar acesta reprezintă un act administrativ asimilat potrivit art. 1 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 2 alin. (1) lit. h) și alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004. Pentru că refuzul de a soluționa o cerere în termenul prevăzut de lege este asimilat actului administrativ, sunt aplicabile în privința termenelor de introducere a acțiunii, prevederile Legii nr. 554/2004, astfel că sunt neîntemeiate susținerile recurentei privind obligația de „a face” față de care nu curge prescripția.

Faptul că intimata Comisia de aplicare a O.U.G. nr. 214/1999 nu are personalitate juridică nu înseamnă că nu este autoritate publică și că nu emite acte administrative. Chiar O.U.G. nr. 214/1999 în art. 6 alin. (2), așa cum și recurenta a precizat în motivele de recurs, a reglementat două situații care dau instanțelor de contencios administrativ posibilitatea de a verifica activitatea acestei Comisii: - în cazul în care se emite decizie pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, aceasta poate fi atacată în termen de 30 de zile de la comunicare; - în situația în care Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă refuză să soluționeze cererea adresată, instanța de contencios administrativ poate stabili dacă acest refuz este justificat sau nu.

Pentru că nu s-a făcut dovada comunicării reclamantei a deciziei emise de Comisie, instanța de fond a analizat dacă reclamanta a respectat termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004 pentru a se verifica dacă a existat sau nu un refuz de soluționare a cererii. În raport de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, reclamanta se putea adresa instanței de contencios administrativ pentru a se constata refuzul de soluționare a cererii adresate Comisiei în termen de 6 luni de la data expirării termenului legal de soluționare a cererii. Pentru că înscrisurile au fost depuse ultima dată la 5 decembrie 2007, termenul de 30 de zile pentru soluționarea cererii a expirat la 5 ianuarie 2008, iar termenul de 6 luni s-a împlinit la 5 iulie 2008. Or, acțiunea a fost formulată abia la 30 martie 2009. De remarcat este faptul că în motivele de recurs nu sunt criticate susținerile instanței de fond sub acest aspect al termenelor prevăzute de Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond a făcut referire la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/ 2004, care este unul de decădere, și la faptul că pentru motive temeinice, se poate analiza depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Sunt neîntemeiate susținerile recurentei că nu ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004 în privința termenelor, deoarece O.U.G. nr. 214/1999 nu prevede termene speciale - chiar art. 6 alin. (2) face trimitere la legea contenciosului administrativ atunci când se referă la „instanța de contencios administrativ competentă, potrivit legii”. Apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul formulat de P.Z. împotriva Sentinței nr. 1534 din 24 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2011.