ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5510/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel

București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta P.Z. a chemat

în judecată Ministerul Justiției - Comisia pentru constatarea calității de

luptător în rezistența anticomunistă, pentru a se dispune obligarea intimatei

să emită o decizie conform O.U.G. nr. 214/1999 prin care să i se recunoască

calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că în anul 2006 a formulat cererea înregistrată sub nr.

3470/2006 prin care a solicitat să i se acorde calitatea de luptător în

rezistența anticomunistă pentru că a fost strămutată din Cadrilater în România.

Pârâtul Ministerul

Justiției a formulat întâmpinare și a invocat excepția prescripției dreptului

material al acțiunii, deoarece cererea reclamantei a fost respinsă la 10

ianuarie 2009, comunicată la 17 aprilie 2008, iar acțiunea a fost formulată în

martie 2009.

Pe fondul cauzei, s-a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru că împotriva reclamantei

nu s-a luat niciuna dintre măsurile administrative, astfel cum sunt definite de

art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 și în perioada de referință a actului normativ,

respectiv 6 martie 1945 - decembrie 1989, deoarece a fost strămutată în anul

1940, anterior perioadei prevăzute de lege.

de fond

Prin Sentința civilă

nr. 1534 din 24 martie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune

și a fost respinsă cererea reclamatei ca fiind prescris dreptul la acțiune.

În motivarea

soluției, instanța de fond a arătat că acțiunea reclamantei a fost întemeiată

pe nesoluționarea cererii sale în termenul prevăzut de lege și pentru că art. 6

alin. (2) din O.U.G. nr. 214/1999 face trimitere la atacarea cu plângere la

instanța de contencios administrativ „în condițiile legii” atât în cazul

contestării deciziei cât și a refuzului de a rezolva cererea adresată Comisiei

sunt aplicabile termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 5 alin.

(5) din O.U.G. nr. 214/1999 „Comisia este obligată să se pronunțe asupra

cererii, în termen de cel mult 30 de zile de la sesizare, prin decizie

motivată”.

La dosar au fost

depuse dovezi din care rezultă că reclamanta a transmis ultimele înscrisuri

solicitate la 5 decembrie 2007 iar Comisia trebuia să se pronunțe până la 5

ianuarie 2008, dată de la care reclamanta putea invoca nesoluționarea cererii

sale în termen legal și de la care începe să curgă termenul de prescripție

reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

În raport de art. 11

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, termenul de 6 luni, termen de prescripție, a

fost depășit față de data formulării cererii de chemare în judecată.

Curtea a reținut că

reclamanta nu a invocat motive temeinice pentru depășirea termenelor pentru a

face aplicarea art. 11 alin. (2).

Pentru că excepția

prescripției dreptului la acțiune este o excepție absolută a fost respinsă

acțiunea reclamantei.

exercitată

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta P.Z., considerând-o nelegală și

netemeinică pentru că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii

(art. 304 pct. 9

C.

proc. civ.

).

În motivele de recurs

se arată că dispozițiile legii contenciosului administrativ nu sunt aplicabile

pentru că reclamanta nu a contestat decizia ce nu i-a fost emisă ci a solicitat

obligarea intimatei la emiterea acesteia, astfel că fiind o obligație de „a

face” nu curge prescripția, iar Comisia de aplicare a O.U.G. nr. 214/1999 nu

este autoritate publică și nu emite acte administrative în regim de putere

publică pentru că este o entitate fără personalitate juridică.

Potrivit art. 6 alin.

(2) din O.U.G. nr. 214/1999, decizia Comisiei precum și în cazul refuzului

nejustificat de a rezolva cererea, persoana interesată poate introduce plângere

la instanța de contencios administrativ competentă, potrivit legii.

Decizia poate fi

contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării, dar, în speță,

pentru că lipsește decizia motivată nu se poate vorbi de termen de prescripție

sau de tardivitate, iar excepția invocată nu are fundament deoarece nu există

act administrativ comunicat.

Pentru că O.U.G. nr.

214/1999 conține termene speciale, nu sunt incidente termenele reglementate de

Legea nr. 554/2004.

S-a solicitat

admiterea recursului, casarea sentinței cu trimitere pentru că excepția

prescripției dreptului la acțiune nu are suport legal.

Ministerul Justiției

și Libertăților Cetățenești a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

de recurs

După examinarea

motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va

respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:

Reclamanta s-a

adresat cu o cerere, înregistrată sub nr. 3470/2006, prin care a solicitat

constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă în conformitate

cu prevederile O.U.G. nr. 214/1999.

Pentru că

documentația depusă nu era completă, s-a solicitat de către comisia de aplicare

a O.U.G. nr. 214/1999, depunerea de acte doveditoare, iar ultimele au fost

depuse la 5 decembrie 2007.

Intimatul Ministerul

Justiției și Libertăților Cetățenești a arătat că cererea reclamantei a fost

soluționată prin Decizia nr. 3470/2006 din 10 ianuarie 2008, dar fără a se face

dovada comunicării.

Obiectul acțiunii

reclamantei l-a constituit obligarea Comisiei de aplicare a O.U.G. nr. 214/1999

de a emite o decizie motivată în raport de cererea adresată acestei Comisii.

Chiar dacă a fost

intitulată „obligația de a face”, în materia contenciosului administrativ

aceasta reprezintă „refuzul de a soluționa o cerere” în termenul prevăzut de

lege, iar acesta reprezintă un act administrativ asimilat potrivit art. 1 alin.

(1) teza a II-a raportat la art. 2 alin. (1) lit. h) și alin. (2) teza a II-a

din Legea nr. 554/2004.

Pentru că refuzul de

a soluționa o cerere în termenul prevăzut de lege este asimilat actului

administrativ, sunt aplicabile în privința termenelor de introducere a

acțiunii, prevederile Legii nr. 554/2004, astfel că sunt neîntemeiate

susținerile recurentei privind obligația de „a face” față de care nu curge

prescripția.

Faptul că intimata

Comisia de aplicare a O.U.G. nr. 214/1999 nu are personalitate juridică nu

înseamnă că nu este autoritate publică și că nu emite acte administrative.

Chiar O.U.G. nr.

214/1999 în art. 6 alin. (2), așa cum și recurenta a precizat în motivele de

recurs, a reglementat două situații care dau instanțelor de contencios

administrativ posibilitatea de a verifica activitatea acestei Comisii:

- în cazul în care se

emite decizie pentru constatarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă, aceasta poate fi atacată în termen de 30 de zile de la

comunicare;

- în situația în care

Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă

refuză să soluționeze cererea adresată, instanța de contencios administrativ

poate stabili dacă acest refuz este justificat sau nu.

Pentru că nu s-a

făcut dovada comunicării reclamantei a deciziei emise de Comisie, instanța de

fond a analizat dacă reclamanta a respectat termenele prevăzute de Legea nr.

554/2004 pentru a se verifica dacă a existat sau nu un refuz de soluționare a

cererii.

În raport de art. 11

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, reclamanta se putea adresa instanței

de contencios administrativ pentru a se constata refuzul de soluționare a

cererii adresate Comisiei în termen de 6 luni de la data expirării termenului

legal de soluționare a cererii.

Pentru că

înscrisurile au fost depuse ultima dată la 5 decembrie 2007, termenul de 30 de

zile pentru soluționarea cererii a expirat la 5 ianuarie 2008, iar termenul de

6 luni s-a împlinit la 5 iulie 2008. Or, acțiunea a fost formulată abia la 30

martie 2009.

De remarcat este

faptul că în motivele de recurs nu sunt criticate susținerile instanței de fond

sub acest aspect al termenelor prevăzute de Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond a

făcut referire la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/ 2004, care este unul de

decădere, și la faptul că pentru motive temeinice, se poate analiza depășirea

termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Sunt neîntemeiate

susținerile recurentei că nu ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004

în privința termenelor, deoarece O.U.G. nr. 214/1999 nu prevede termene

speciale - chiar art. 6 alin. (2) face trimitere la legea contenciosului

administrativ atunci când se referă la „instanța de contencios administrativ

competentă, potrivit legii”.

Apreciind că soluția

instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312

C. proc. civ.

raportat la art. 20

din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

formulat de P.Z. împotriva Sentinței nr. 1534 din 24 martie 2010 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 noiembrie 2011.