ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 133/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 133/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de

față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 09 ianuarie 2013 pronunțată de

Curtea de Apel Craiova - secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr.

10728/63/2012, în

baza art. 300

2

C. proc. pen., rap la art. 160

b

C. proc. pen., a menținut arestarea

preventivă

a inculpatului G.F.

Pentru a dispune astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

Verificând legalitatea și temeinicia măsurii arestării

preventive a inculpatului G.F., Curtea a apreciat că se impune menținerea

acestei măsuri.

Prin

încheierea de ședință din Camera de Consiliu de la 01 iunie 2012, pronunțată de

Tribunalul Dolj, în dosarul nr. 9954/63/2012, s-a admis propunerea Parchetului

de pe lângă Tribunalul Dolj și s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului G.F.,

pe o durată de 20 zile, începând cu data de 01 iunie 2012 la data de 20 iunie 2012,

inclusiv.

Pentru a lua această măsură, s-a reținut că sunt întrunite

condițiile prev. de art. 136 C. proc. pen., art. 143 C. proc. pen. și art. 149

1

C. proc. pen. rap la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., existând probe

suficiente din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis

faptele pentru care este cercetat penal, în sensul că inculpatul - profesor la

Facultatea de Farmacie din cadrul U.M.F. Craiova primește de la studenții

anului I ai facultății sume de bani pentru a-i promova la examene.

Măsura

a fost prelungită și menținută, iar prin sentința penală nr. 480 din 15

noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, inculpatul G.F. a fost condamnat

la pedeapsa de 2 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev de art. 64,

teza a ll-a, lit. b), lit. c) C. pen., acesta din urmă constând în decăderea

din dreptul de a exercita o funcție în unitățile de învățământ pe o perioadă de

2 ani.

Examinând

actele și lucrările dosarului, Curtea a apreciat că, sunt întrunite la acest

moment procesual condițiile prevăzute de art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., impunându-se soluția de menținere a măsurii arestului preventiv,

câtă vreme în cauză subzistă presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis

infracțiunea de care este acuzat, faptă sancționată de legea penală cu pedeapsa

mai mare de patru ani și există probe că lăsarea în libertate a inculpatului

prezintă pericol concret pentru ordinea publică, ca o cerință cumulativă

stabilită de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

Referitor

la această cerință, Curtea a reținut că, deși pericolul pentru ordinea publica

nu se confunda cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii,

aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publica trebuie

făcută abstracție de gravitatea faptei.

Sub

acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din

însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit inculpatul, din

reacția publica la comiterea unei astfel de infracțiuni, din posibilitatea

comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei

reacții ferme fata de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective.

Curtea

a apreciat ca se impune în continuare privarea de libertate a inculpatului,

probatoriul administrat în cauza până la acest moment demonstrează și probează

existenta unui pericol concret pentru ordinea publica pe care l-ar prezenta

lăsarea în libertate a inculpatului - pericol ce s-a apreciat, în speță, prin

raportare la toate datele si elementele cauzei penale, respectiv natura si

gravitatea faptei care se prezumă ca a fost săvârșită de inculpat și

împrejurările în care aceasta s-a desfășurat, aspecte ce reclama necesitatea

unei reacții ferme si eficiente a autorităților judiciare în privința

persoanelor cercetate pentru fapte de natura celor în discuție, în sensul

stopării acestor acțiuni infracționale.

S-a

reținut, de asemenea, ca menținerea arestării preventive a inculpatului nu

contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea

drepturilor omului si libertăților fundamentale, iar pe de alta parte, având în

vedere circumstanțele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârșire,

gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata

detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5

paragraful 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata ca

menținerea detenției provizorii este licita, respectându-se

legislația internă si prevederile Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

În

același sens, Curtea a reținut că, în cauză, menținerea măsurii arestării

preventive nu alterează prezumția de nevinovăție si nici dreptul inculpatului

de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia

încadrându-se în dispozițiile si limitele legii.

S-a

reținut că există un interes public real care, fără a aduce o atingere

prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale,

a judecării în stare de libertate, astfel că este justificată menținerea stării

de arest a inculpatului.

De

asemenea, de la data când s-a verificat ultima dată legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive, nu au intervenit elemente noi, care să conducă

la concluzia că s-ar fi schimbat temeiurile avute

în vedere la luarea măsurii.

Pe

de altă parte s-a constatat că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului

prin sentința penală nr. 480 din 15 noiembrie 2012 a Tribunalului Dolj în

dosar, la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a, b) și c) C. pen., ca pedeapsă accesorie,

hotărârea de condamnare, apelată de inculpat si de parchet, constituind un

temei suficient pentru a constata că menținerea detenției provizorii este

licită, respectându-se legislația internă și prevederile C.E.D.O.

În

același sens, înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu

alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat

într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în

dispozițiile și limitele legii.

Din

aceleași rațiuni juridice anterior expuse, Curtea a apreciat că nu se justifică

nici înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai

puțin

restrictivă, respectiv măsura

obligării de a nu părăsi țara sau localitatea.

Circumstanțele personale favorabile ale

inculpatului, nu sunt de natura a justifica

prin ele însele aprecierea

că punerea în libertate a acestuia ar fi oportună, în condițiile în care există

presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune de o gravitate

deosebita

Astfel, Curtea a constatat că s-a respectat dreptul inculpatului

prevăzut de Codul de procedură penală și de art. 5 și 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și, în consecință, ținând cont de dispozițiile art. 300 C.

proc. pen., art. 160

b

C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării

preventive luată față de acest inculpat.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul G.F.,

solicitând prin apărătorul ales, în principal revocarea măsurii arestării

preventive și în

subsidiar înlocuirea

măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Examinând

recursul declarat de inculpatul G.F. sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Din

examinarea lucrărilor dosarului, se constată că raportat la întreg ansamblul

probator administrat până în acest moment, există în continuare suficiente

probe și indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că

inculpatul a săvârșit faptele pentru care este judecat și pentru care a

intervenit deja o condamnare în primă instanță la pedeapsa închisorii cu

executare în regim de detenție.

Totodată,

față de împrejurarea că în apel cauza este abia la debut, urmând a fi

soluționate apelurile declarate de parchet și inculpatul G.F., primul termen de

judecată fiind fixat la data de 30 ianuarie 2013, urmează a fi administrate

probatorii, și nu se poate aprecia că durata arestării preventive până în

prezent ar fi depășit o

durată rezonabilă,

neputându-se concluziona că pericolul pentru ordinea publică s-ar fi

estompat,

având în vedere natura și gravitatea deosebită a faptei, modalitatea și

împrejurările concrete în care a fost săvârșită.

Înalta

Curte, consideră că în ceea ce îl privește pe inculpat, subzistă temeiurile

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art.

148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile

reținute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani și există probe certe

că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,

raportat la gravitatea deosebită a faptei pentru care este judecat inculpatul,

respectiv, infracțiunea de luare de mită în formă continuată, fapta prevăzută

de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen, faptă a cărei săvârșire

creează o rezonanță socială negativă în

comunitate, astfel că, circumstanțele personale

ale inculpatului nu

justifică revocarea arestării preventive sau dispunerea unei alte măsuri

neprivative de libertate.

Astfel,

potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, referitor la cazurile de excepție în care o persoană

poate fi lipsită de libertate, inculpatul G.F. a fost inițial reținut în

vederea aducerii în fața autorităților judiciare competente existând motive

verosimile de a bănui că au săvârșit o infracțiune (lit. a)).

Așadar,

înalta Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpatului este

justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f), C. proc. pen.,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru

infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există

probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică.

Totodată,

Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerințele art. 136 alin. (1)

C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite

cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare

a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau

inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea

pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1)

reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi

țara; d) arestarea preventivă.

Având

în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale,

consfințită ca un drept fundamental al persoanei,

legiuitorul a instituit garanțiile juridice

necesare care să împiedice

orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.

În

reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de

constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel

încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura

preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului,

respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării

de a nu părăsi țara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea,

respectiv menținerea față de inculpat a măsurii

arestării preventive.

Detenția

provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența

măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată

durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și

gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din

perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se

arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de

paragraful 1 lit. a) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un

termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate

fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la

audiere.

Pentru

a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate

domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție

de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea

penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea

judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică

cele ale sacrificiului care, în circumstanțele

cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată

nevinovată.

Curtea

a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la

care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a

devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie

chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate

justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a

depășit o limită rezonabilă.

Raportând

datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională

corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte, apreciază

că, în acest moment, inculpatul nu poate fi cercetat în stare de libertate,

iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin.

(1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind

respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă

și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Raportându-ne la gravitatea infracțiunilor săvârșite, la

împrejurarea că în cauză s-a pronunțat o hotărâre de condamnare chiar și

nedefinitivă, că urmează să fie soluționate apelurile declarate de parchet și

inculpat - Înalta Curte apreciază că în acest moment nu este oportună

înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă măsură neprivativă de

libertate.

În

aceste condiții, înalta Curte, a apreciat că detenția provizorie este legitimă

- fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în

raport de interesul privat al inculpatului - și nici nu a depășit un termen

rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva

Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar altă măsură neprivativă de

libertate este insuficientă pentru asigurarea scopului procesului penal.

Față

de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de

inculpatul G.F. împotriva încheierii de ședință din 09 ianuarie 2013 a Curții

de Apel Craiova - secția penală și pentru cauze cu minori pronunțată în dosarul

nr. 10728/63/2012.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 150 lei cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând

onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul G.F. împotriva încheierii de ședință

din 09 ianuarie 2013 a Curții de Apel Craiova - secția

penală și pentru cauze cu minori pronunțată în dosarul nr. 10728/63/2012.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 16 ianuarie 2013