ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 345/2012

Asupra recursului

penal de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 31 ianuarie 2012 a Curții

de Apel Craiova, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului

D.R.S.G., respingându-se cererile acestuia privind constatarea încetării de

drept a măsurii arestării preventive și de înlocuire a măsurii arestării

preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că în privința cererii de constatare a

încetării de drept a măsurii arestului preventiv, din actele dosarului rezultă

că instanța de fond a procedat la verificarea legalității și temeiniciei

măsurii arestului preventiv la data de 16 noiembrie 2011, iar prin Sentința

penală pronunțată la data de 20 decembrie 2011, instanța a dispus menținerea

măsurii arestării preventive în temeiul art. 350 C. proc. pen.

Ca urmare, instanța

de apel a constatat că anterior instanța de fond a verificat măsura preventivă

la intervale de timp succesive, mai mici de 60 zile. De asemenea, verificarea

legalității și temeiniciei arestului preventiv de către instanța de apel, la

termenul din 31 ianuarie 2012, îndeplinește cerința respectării termenului

prevăzut de art. 160

b

C. proc. pen. față de data la care instanța de

fond a dispus, prin sentință, menținerea măsurii arestării preventive.

S-a mai arătat, în

cererea formulată de inculpat, că menținerea prin sentință a măsurii arestării

preventive, nu poate fi asimilată cu o verificare a legalității și temeiniciei

arestării preventive și că inculpatul nu și-a putut prezenta concluziile.

Potrivit

dispozițiilor art. 350 C. proc. pen., instanța are obligația ca, prin hotărâre,

să se pronunțe asupra menținerii măsurii arestării preventive. Ca urmare,

pronunțarea cu privire la menținerea făcută în temeiul art. 350 C. proc. pen.,

este un accesoriu al soluției pe care instanța o pronunță pe fondul cauzei,

depinde de această soluție și nu reclamă o dezbatere separată cu privire la

acest aspect. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat

prin Decizia penală nr. 178 din 20 ianuarie 2011.

S-a mai arătat că

apelul declarat împotriva unei sentințe, potrivit art. 370 C. proc. pen., este

suspensiv de executare în lipsa unor dispoziții speciale, care să vizeze o

excepție de la regulă, rămâne concluzia că odată atacată, cu apel, hotărârea

își întrerupe efectul executoriu, ceea ce conduce la lipsa temeiului detenției.

Susținerile

inculpatului sunt nefondate. Dispozițiile art. 350 alin. (4) C. proc. pen.

prevăd că hotărârea pronunțată în cazul alineatelor precedente, cu privire la

arestarea preventivă a inculpatului, este executorie. Ca urmare, în raport cu

alin. (1) și 4 ale art. 350 C. proc. pen., dispoziția privind menținerea

măsurii arestării preventive, cuprinsă în dispozitivul sentinței, este

executorie, conținând o excepție de la regula instituită de art. 370 C. proc.

pen.

Față de aceste

considerente, instanța a respins ca neîntemeiată cererea formulată, privind

constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive.

Instanța de apel a

apreciat că temeiurile ce au determinat luarea măsurii arestării preventive

impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Prin Încheierea din

data de 10 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală,

s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, reținându-se ca fiind incident

temeiul de arestare preventivă reglementat de art. 148 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen.

În raport de

prevederile art. 5 din Convenția Europeană pentru apărarea ordinii și

libertăților fundamentale și ale art. 23 din Constituție, măsura lipsirii de

libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile

că s-a săvârșit infracțiunea sau există motive temeinice de a crede în

posibilitatea săvârșirii de noi infracțiuni, fiind necesară pentru apărarea

ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în

bune condiții a procesului penal.

Probele administrate

în cauză, ce au fost de altfel evaluate în cadrul hotărârii pronunțate de

instanța de fond, chiar nedefinitivă, justifică presupunerea că inculpatul a

săvârșit infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată și condamnat.

În speță, este

îndeplinită și cea de-a doua condiție, prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f)

C. proc. pen., întrucât pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de luare de

mită, încadrată în dispozițiile art. 254 alin. (1) și 2 C. pen., raportat la

art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., este

închisoarea mai mare de 4 ani.

Instanța a apreciat

că lăsarea în libertate a inculpatului, ar prezenta pericol concret pentru

ordinea publică, având în vedere natura și gravitatea infracțiunii pentru care

inculpatul a fost condamnat, infracțiune de corupție presupusă a fi săvârșită

în formă continuată, prin pretinderea și primirea unor sume mari de bani,

calitatea inculpatului - reprezentant al unei instituții ce gestionează și

fonduri europene.

Deși pericolul

concret pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, această

trăsătură a infracțiunii poate fi avută în vedere prin prisma dispozițiilor

art. 136 alin. (8) C. proc. pen., ce instituie criterii pentru alegerea măsurii

arestării preventive.

Toate elementele

expuse conduc instanța la aprecierea existenței pericolului social concret

pentru ordinea publică în cazul lăsării în libertate a inculpatului și a

justificării măsurii arestării preventive a acestuia, ca fiind cea mai adecvată

în raport de scopul măsurilor preventive, asigurându-se astfel atât prevenția

generală cât și specială, subzistă și în prezent.

S-a mai apreciat că

până în prezent nu a fost depășită durata rezonabilă a unei detenții

provizorii, având în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, existând

indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce

atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii

generale a judecării în stare de libertate.

Instanța a apreciat

că, la acest moment procesual, nu există argumente care să concluzioneze că în

cauză ar fi suficientă o altă măsură preventivă neprivativă de libertate,

aceasta nefiind în măsură să-și realizeze scopul descris de art. 136 alin. (1)

C. proc. pen., respectiv să asigure buna desfășurare a procesului penal sau să

împiedice sustragerea inculpatului de la judecată, astfel încât, văzând și

dispozițiile art. 139 C. proc. pen., a fost respinsă cererea de înlocuire a

măsurii arestării preventive formulată de inculpat.

Datele personale ce

caracterizează pozitiv persoana inculpatului nu pot constitui temeiuri de

natură a fundamenta o alta apreciere a instanței privitoare la lipsa

pericolului social concret, în cazul lăsării în libertate a acestuia, în

considerarea tuturor argumentelor expuse anterior.

Pentru aceste

considerente, instanța a respins cererea de constatare a încetării de drept a

măsurii arestării preventive, ca neîntemeiată.

De asemenea, a

respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura

preventivă a obligării inculpatului de a nu părăsi țara.

Împotriva acestei

hotărâri în termen legal a declarat recurs inculpatul D.R.S.G., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

O primă critică

vizează nelegalitatea hotărârii atacate întrucât măsura preventivă a arestării

a încetat de drept potrivit art. 140 C. proc. pen.

În subsidiar,

inculpatul solicită să se constate că măsura este netemeinică și să se dispună

revocarea acesteia sau înlocuirea cu obligarea de a nu părăsi țara.

Recursul este

nefondat.

Din examinarea

încheierii recurate rezultă că instanța de apel a respins motivat cererea

inculpatului de încetare de drept a măsurii arestării preventive în

conformitate cu dispozițiile art. 140 C. proc. pen.

Potrivit art. 141

alin. (1) C. proc. pen. încheierea prin care prima instanță sau instanța de

apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii

arestării preventive nu este supusă niciunei căi de atac.

Cu ocazia dezbaterii

recursului, inculpatul, prin apărătorul său, a arătat că recursul nu vizează și

acea dispoziție din încheiere prin care s-a respins cererea de încetare de

drept a măsurii arestării preventive, practic criticile pe care le aduce în

analiza legalității măsurii arestării preventive se referă la încetarea de

drept a acesteia.

Din examinarea

motivelor de recurs rezultă că apărarea reia practic aceleași argumente pe care

le-a adus pentru susținerea cererii de încetare de drept a măsurii arestării

preventive, respinsă de instanța de prim control judiciar.

Înalta Curte reține

că arestarea preventivă a inculpatului a fost legal menținută de către instanța

de apel, procedându-se la verificarea legalității și temeiniciei acesteia în

interiorul termenului de 60 zile prevăzut de art. 160

b

alin. (3) C.

proc. pen.

Înalta Curte mai

observă că recursul declarat de inculpat împotriva dispoziției din hotărârea de

condamnare prin care s-a menținut starea sa de arest a fost respins ca

inadmisibil prin Decizia nr. 115 din 20 ianuarie 2012 a Curții de Apel Craiova,

iar ulterior la 31 ianuarie 2012, instanța a menținut starea de arest a

acestuia.

Această menținere a

stării de arest este legală în condițiile în care instanța de apel a efectuat

verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive în interiorul

termenului de 60 de zile, iar recursul declarat de inculpat împotriva

dispoziției vizând arestarea din Sentința penală nr. 571 din 20 decembrie 2011

a Tribunalului Dolj a fost respins ca inadmisibil.

În ceea ce privește

temeinicia hotărârii atacate, Înalta Curte constată că subzistă temeiurile care

au stat la baza luării măsurii arestării preventive, iar acestea impun în

continuare privarea de libertate a inculpatului.

În sarcina

inculpatului se reține săvârșirea unei infracțiuni grave, infracțiune de

corupție ce se presupune că s-a comis în formă continuată și a avut ca obiect o

sumă mare de bani, infracțiune dedusă judecății, iar inculpatul era

reprezentant al unei instituții ce gestionează fonduri europene.

Față de

considerentele arătate, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul D.R.S.G. împotriva Încheierii din 31

ianuarie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu

minori, pronunțată în dosarul nr. 18792/63/2011.

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 9 februarie 2012.

Procesat de GGC - AM