ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 345/2012

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Încheierea din 31 ianuarie 2012 a Curții de Apel Craiova, în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului D.R.S.G., respingându-se cererile acestuia privind constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive și de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că în privința cererii de constatare a încetării de drept a măsurii arestului preventiv, din actele dosarului rezultă că instanța de fond a procedat la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestului preventiv la data de 16 noiembrie 2011, iar prin Sentința penală pronunțată la data de 20 decembrie 2011, instanța a dispus menținerea măsurii arestării preventive în temeiul art. 350 C. proc.

pen. Ca urmare, instanța de apel a constatat că anterior instanța de fond a verificat măsura preventivă la intervale de timp succesive, mai mici de 60 zile. De asemenea, verificarea legalității și temeiniciei arestului preventiv de către instanța de apel, la termenul din 31 ianuarie 2012, îndeplinește cerința respectării termenului prevăzut de art. 160 b C. proc. pen. față de data la care instanța de fond a dispus, prin sentință, menținerea măsurii arestării preventive. S-a mai arătat, în cererea formulată de inculpat, că menținerea prin sentință a măsurii arestării preventive, nu poate fi asimilată cu o verificare a legalității și temeiniciei arestării preventive și că inculpatul nu și-a putut prezenta concluziile.

Potrivit dispozițiilor art. 350 C. proc. pen., instanța are obligația ca, prin hotărâre, să se pronunțe asupra menținerii măsurii arestării preventive. Ca urmare, pronunțarea cu privire la menținerea făcută în temeiul art. 350 C. proc. pen., este un accesoriu al soluției pe care instanța o pronunță pe fondul cauzei, depinde de această soluție și nu reclamă o dezbatere separată cu privire la acest aspect. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin Decizia penală nr. 178 din 20 ianuarie 2011. S-a mai arătat că apelul declarat împotriva unei sentințe, potrivit art. 370 C. proc. pen., este suspensiv de executare în lipsa unor dispoziții speciale, care să vizeze o excepție de la regulă, rămâne concluzia că odată atacată, cu apel, hotărârea își întrerupe efectul executoriu, ceea ce conduce la lipsa temeiului detenției.

Susținerile inculpatului sunt nefondate. Dispozițiile art. 350 alin. (4) C. proc. pen. prevăd că hotărârea pronunțată în cazul alineatelor precedente, cu privire la arestarea preventivă a inculpatului, este executorie. Ca urmare, în raport cu alin. (1) și 4 ale art. 350 C. proc. pen., dispoziția privind menținerea măsurii arestării preventive, cuprinsă în dispozitivul sentinței, este executorie, conținând o excepție de la regula instituită de art. 370 C. proc. pen. Față de aceste considerente, instanța a respins ca neîntemeiată cererea formulată, privind constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive. Instanța de apel a apreciat că temeiurile ce au determinat luarea măsurii arestării preventive impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Prin Încheierea din data de 10 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, reținându-se ca fiind incident temeiul de arestare preventivă reglementat de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. În raport de prevederile art. 5 din Convenția Europeană pentru apărarea ordinii și libertăților fundamentale și ale art. 23 din Constituție, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârșit infracțiunea sau există motive temeinice de a crede în posibilitatea săvârșirii de noi infracțiuni, fiind necesară pentru apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune condiții a procesului penal.

Probele administrate în cauză, ce au fost de altfel evaluate în cadrul hotărârii pronunțate de instanța de fond, chiar nedefinitivă, justifică presupunerea că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată și condamnat. În speță, este îndeplinită și cea de-a doua condiție, prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., întrucât pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de luare de mită, încadrată în dispozițiile art. 254 alin. (1) și 2 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., este închisoarea mai mare de 4 ani.

Instanța a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului, ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura și gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost condamnat, infracțiune de corupție presupusă a fi săvârșită în formă continuată, prin pretinderea și primirea unor sume mari de bani, calitatea inculpatului - reprezentant al unei instituții ce gestionează și fonduri europene. Deși pericolul concret pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, această trăsătură a infracțiunii poate fi avută în vedere prin prisma dispozițiilor art. 136 alin. (8) C. proc. pen., ce instituie criterii pentru alegerea măsurii arestării preventive.

Toate elementele expuse conduc instanța la aprecierea existenței pericolului social concret pentru ordinea publică în cazul lăsării în libertate a inculpatului și a justificării măsurii arestării preventive a acestuia, ca fiind cea mai adecvată în raport de scopul măsurilor preventive, asigurându-se astfel atât prevenția generală cât și specială, subzistă și în prezent. S-a mai apreciat că până în prezent nu a fost depășită durata rezonabilă a unei detenții provizorii, având în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, existând indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.

Instanța a apreciat că, la acest moment procesual, nu există argumente care să concluzioneze că în cauză ar fi suficientă o altă măsură preventivă neprivativă de libertate, aceasta nefiind în măsură să-și realizeze scopul descris de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., respectiv să asigure buna desfășurare a procesului penal sau să împiedice sustragerea inculpatului de la judecată, astfel încât, văzând și dispozițiile art. 139 C. proc. pen., a fost respinsă cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de inculpat. Datele personale ce caracterizează pozitiv persoana inculpatului nu pot constitui temeiuri de natură a fundamenta o alta apreciere a instanței privitoare la lipsa pericolului social concret, în cazul lăsării în libertate a acestuia, în considerarea tuturor argumentelor expuse anterior.

Pentru aceste considerente, instanța a respins cererea de constatare a încetării de drept a măsurii arestării preventive, ca neîntemeiată. De asemenea, a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării inculpatului de a nu părăsi țara. Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs inculpatul D.R.S.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. O primă critică vizează nelegalitatea hotărârii atacate întrucât măsura preventivă a arestării a încetat de drept potrivit art. 140 C. proc. pen. În subsidiar, inculpatul solicită să se constate că măsura este netemeinică și să se dispună revocarea acesteia sau înlocuirea cu obligarea de a nu părăsi țara.

Recursul este nefondat. Din examinarea încheierii recurate rezultă că instanța de apel a respins motivat cererea inculpatului de încetare de drept a măsurii arestării preventive în conformitate cu dispozițiile art. 140 C. proc. pen. Potrivit art. 141 alin. (1) C. proc. pen. încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii arestării preventive nu este supusă niciunei căi de atac. Cu ocazia dezbaterii recursului, inculpatul, prin apărătorul său, a arătat că recursul nu vizează și acea dispoziție din încheiere prin care s-a respins cererea de încetare de drept a măsurii arestării preventive, practic criticile pe care le aduce în analiza legalității măsurii arestării preventive se referă la încetarea de drept a acesteia.

Din examinarea motivelor de recurs rezultă că apărarea reia practic aceleași argumente pe care le-a adus pentru susținerea cererii de încetare de drept a măsurii arestării preventive, respinsă de instanța de prim control judiciar. Înalta Curte reține că arestarea preventivă a inculpatului a fost legal menținută de către instanța de apel, procedându-se la verificarea legalității și temeiniciei acesteia în interiorul termenului de 60 zile prevăzut de art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. Înalta Curte mai observă că recursul declarat de inculpat împotriva dispoziției din hotărârea de condamnare prin care s-a menținut starea sa de arest a fost respins ca inadmisibil prin Decizia nr. 115 din 20 ianuarie 2012 a Curții de Apel Craiova, iar ulterior la 31 ianuarie 2012, instanța a menținut starea de arest a acestuia.

Această menținere a stării de arest este legală în condițiile în care instanța de apel a efectuat verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive în interiorul termenului de 60 de zile, iar recursul declarat de inculpat împotriva dispoziției vizând arestarea din Sentința penală nr. 571 din 20 decembrie 2011 a Tribunalului Dolj a fost respins ca inadmisibil. În ceea ce privește temeinicia hotărârii atacate, Înalta Curte constată că subzistă temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, iar acestea impun în continuare privarea de libertate a inculpatului. În sarcina inculpatului se reține săvârșirea unei infracțiuni grave, infracțiune de corupție ce se presupune că s-a comis în formă continuată și a avut ca obiect o sumă mare de bani, infracțiune dedusă judecății, iar inculpatul era reprezentant al unei instituții ce gestionează fonduri europene.

Față de considerentele arătate, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.R.S.G. împotriva Încheierii din 31 ianuarie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 18792/63/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 9 februarie 2012. Procesat de GGC - AM