ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1086/2012

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 60 din data de 15 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în baza disp. art. 174-175 lit. i) C. pen. cu art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul P.R.D.,  județul Dâmbovița, la 10 ani închisoare.

În baza dispozițiilor art. 175 C. pen. și art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. ca pedeapsă complementară pe o perioadă de 5 ani.

În baza dispozițiilor art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la executarea pedepsei.

S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de către partea civilă B.E.M.

În baza disp. art. 14 C. proc. pen. rap. la art. 346 C. proc. pen. și art. 998 și urm. C. civ., a obligat pe inculpat la plata către partea civilă a sumelor de 20.000 RON cu titlu de daune morale și de 10.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale.

S-a respins ca nefondată cererea formulată de către partea civilă privind obligarea inculpatului la plata unei prestații periodice pentru minorele B.L.A. și B.S.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 3734,90 RON către partea civilă Spitalul de Urgență B.A. București, reprezentând cheltuieli ocazionate de internarea victimei B.C.S.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 299,409 RON, către partea civilă Spitalul Județean de Urgență Târgoviște, reprezentând cheltuieli ocazionate de internarea victimei B.C.S.

În baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. a fost confiscată bucata de lemn cu dimensiunea de 900 cm, lățimea de 6 cm și grosimea de 3,5 cm, folosită de către inculpat la săvârșirea infracțiunii și predată de către acesta organelor de poliție.

În baza disp. art. 193 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.000 RON către partea civilă B.E.M., reprezentând contravaloarea onorariului apărătorului ales.

În baza disp. art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că inculpatul a solicitat ca judecarea sa să se facă în baza recunoașterii vinovăției conform prevederilor art. 320

1

C. proc. pen., declarând că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și solicită să fie avute în vedere numai probele administrate în faza de urmărire penală pe care le cunoaște și le însușește, nedorind administrarea altor probe pe situația de fapt.

Inculpatul a mai precizat că este de acord să achite o prestație periodică pentru cele două minore, astfel cum va fi stabilită de către instanță, dar și cu plata daunelor morale și a despăgubirilor materiale.

Instanța de fond a admis solicitarea inculpatului privind judecarea sa pe baza recunoașterii vinovăției, constatând că sunt îndeplinite cerințele art. 320

1

C. proc. pen.

Prima instanță a reținut că la data de 21 iulie 2010 între inculpat și victima B.C.S. a avut loc o discuție, inițiată de către cel din urmă, care, aflat sub influența alcoolului, a început să-i reproșeze inculpatului mai multe lucruri, legate de o taxă de protecție, potrivit martorului O.F. Pe fondul conflictului victima a scos de sub tricou un cuțit cu mâner negru și a încercat să-l lovească pe inculpat, dar martorul R.N.M. care îl însoțea pe acesta din urmă, l-a strigat și l-a atenționat asupra intenției pe care o avea B., astfel încât inculpatul s-a ferit și a fugit în curtea bunicii sale.

Martorul O.F. a declarat că a auzit din curtea casei sale cum un bărbat care îl însoțea pe inculpat i-a strigat acestuia „R. vezi cuțitul" și apoi a observat cum cel aflat în stare de ebrietate a scos de undeva de la cureaua pantalonului, din partea stângă, un cuțit cu dimensiuni considerație, având mânerul negru, cu care a încercat să aplice o lovitură la nivelul toracelui celui cu care purta acea discuție, rămasă fără efect, după care inculpatul a intrat în curtea bunicii sale, curte vecină cu imobilul martorului.

Ajuns în curte, inculpatul a căutat un obiect cu care să se înarmeze și, găsind o bâtă de lemn cu o lungime de circa 900 cm, a ieșit din nou pe poartă, pentru a răspunde atitudinii violente a victimei.

Între timp, bărbatul rămas în stradă, având posibilitatea să vadă peste gard ce se întâmpla în curtea în care a intrat inculpatul, conform procesului-verbal de reconstituire ce a avut loc la data de 03 mai 2010 și fotografiilor întocmite cu această ocazie, a aruncat cuțitul în iarba din șanțul de peste drum și a început să tragă de unul dintre bulumacii unui gard de sârmă, pentru a se înarma și el cu un par asemănător.

Cu privire la existența cuțitului în mâna părții vătămate și după ieșirea inculpatului, din nou, în stradă, au relatat martorii R.N.M. și N.A.M. Astfel, martorul R. a arătat, că la momentul la care inculpatul a ieșit în stradă, victima avea încă în mână cuțitul cu care fusese înarmat, pe care l-a aruncat abia după ce a fost lovit cu parul în zona capului de către inculpat.

O depoziție asemănătoare a avut-o pe parcursul urmăririi penale și martora N., care a declarat că a văzut cum o persoană aflată în stare de ebrietate a scos de undeva din pantaloni un cuțit și a făcut o mișcare ca și cum ar fi vrut să-l taie din lateral pe inculpat, pe care îl înjura, după care acesta s-a retras în curtea bunicii sale, urmat de cel înarmat cu cuțitul, care însă s-a oprit în preajma porții înjurând. După un timp inculpatul a ieșit cu un par în mână și în câteva fracțiuni de secundă l-a văzut pe cel cu cuțitul în mână având sânge pe frunte și apoi a observat cum acesta a aruncat cuțitul în șanț, după care și-a continuat deplasarea în direcția magazinului.

Însă, cu ocazia audierii martorei în dosarul în care aceasta a fost cercetată pentru mărturie mincinoasă nr. 999/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, N.A. a revenit asupra declarației date pe parcursul urmăririi penale la 22 iulie 2009, menționând că de fapt nu a fost prezentă la locul incidentului, de care a aflat abia a doua zi de la fratele inculpatului, cele relatate fiindu-i povestite de către mama inculpatului.

În același sens a relatat și martorul B.G.M., care a arătat că fratele său nu avea niciun cuțit asupra sa la momentul la care a fost lovit de către inculpat, victima fiind preocupată în acel timp să scoată din pământ un par dintr-un gard situat în apropiere, dar și martorul O.F., care a arătat că la momentul la care a fost lovită, victima nu avea nimic în mână, cuțitul fiind aruncat anterior în șanț.

Prima instanță a apreciat că nu poate fi reținută declarația inculpatului și a martorului R.N.M. că victima avea încă asupra sa cuțitul la momentul la care inculpatul a ieșit din curtea bunicii sale, pentru că derularea evenimentelor nu ar mai fi făcut posibilă aruncarea cuțitului la o distanță atât de mare - 13,5 metri, potrivit procesului verbal de reconstituire, mai ales că în urma loviturii ce i-a fost aplicate, victima a prezentat leziuni la nivelul capului, urmate de apariția sângelui, care nu i-ar mai fi permis efectuarea unei manevre atât de ample, acesta căzând în genunchi sub efectul loviturii.

Potrivit concluziilor raportului medico-legal de necropsie din anul 2009, moartea a fost violentă, leziunile putând fi produse prin lovire cu corp dur și au fost în legătură de cauzalitate directă necondiționată cu decesul care s-a datorat unei hemoragii meningo-cerebrale în urma unui traumatism cranio-cerebral cu fractură de boltă și bază craniană.

Instanța de fond a mai reținut că probele administrate pe parcursul urmăririi penale au conturat existența vinovăției inculpatului în cauzarea decesului victimei, prin aplicarea unei lovituri în zona capului cu ajutorul unui par, modalitatea de săvârșire a faptei rezultată din declarațiile martorilor care au văzut incidentul înlăturând posibilitatea reținerii săvârșirii faptei în stare de provocare sau de legitimă apărare.

Astfel, conform dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanță atenuantă săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă, iar conform dispozițiilor art. 44 alin. (2) C. pen. este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust îndreptat împotriva sa și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, fiind în legitimă apărare, potrivit alin. (3) și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.

În cauză, s-a dovedit că, într-adevăr, victima, aflată în stare avansată de ebrietate, l-a atacat cu un cuțit pe inculpat, care a fost avertizat despre aceasta de către martorul R. și imediat s-a refugiat în curtea bunicii sale, unde a căutat un obiect cu care să se înarmeze, pentru a răspunde atacului victimei și a smuls din pământ un par, așa cum a arătat cu ocazia reconstituirii, după care a ieșit în stradă pentru a-l înfrunta pe partea vătămată, în condițiile în care ar fi putut să rămână în imobil și să nu dea curs atitudinii recalcitrante a inculpatului, care îi reproșa diferite lucruri.

Prin urmare, lovirea părții vătămate a avut loc nu imediat după ce acesta a încercat să îl agreseze, ci după trecerea unei perioade de timp, în care s-a aflat în siguranță în curtea bunicii și în care se putea abține de la o ripostă ca cea care a urmat prin săvârșirea infracțiunii.

Mai mult, între timp, victima putuse să observe activitatea întreprinsă de el de a se înarma cu un par, fapt care l-a determinat, la rândul său, să arunce cuțitul, găsit în șanț la distanță mare de locul unde a avut loc agresiunea, și să încerce să își procure o armă asemănătoare, prin desprinderea unui par dintr-un gard aflat în apropiere, moment în care a și fost lovit de către inculpat.

În aceste condiții, de vreme ce inculpatul a acționat nu sub presiunea existenței unei puternice tulburări sau emoții cauzată în împrejurări în care să nu fie în stare să se abțină de a riposta, acțiunea lui nefiind consecutivă agresiunii victimei, ci având loc după trecerea unui interval de timp, în care a mers să se înarmeze, interval în care victima nu mai putea prezenta un pericol pentru el, instanța de fond a apreciat că nu se impune reținerea circumstanței atenuante prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.

De asemenea, nu a fost reținută nici incidența dispozițiilor art. 44 C. pen., deoarece infracțiunea s-a consumat după ce victima aruncase cuțitul cu care fusese înarmată și astfel nu mai prezenta un pericol pentru inculpat, în momentul producerii agresiunii încercând să își procure un par asemănător cu cel pe care îl văzuse la inculpat, situație în care atitudinea inculpatului nu a avut drept scop înlăturarea unui atac material, direct, imediat și injust al victimei, ci poate fi considerată chiar stăpânire de sine, de vreme ce, aflat în siguranță în imobilul unde partea vătămată nu a încercat să intre, a început să se orienteze asupra unui obiect cu care să lovească, oprindu-se asupra unui par cu o dimensiune considerabilă - 900 cm, ascuțit la unul din capete, și apoi a ieșit în stradă și a lovit-o pe victimă, care nu era înarmată la acel moment.

În consecință, prima instanță a apreciat că probele administrate au dovedit pe deplin vinovăția inculpatului, fapta acestuia de a-i aplica părții vătămate lovituri în zona capului, cu ajutorul unui par, provocându-i leziuni care au generat decesul, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174-175 lit. i) C. pen., text de lege în baza căruia s-a dispus condamnarea sa. La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată, instanța de fond a avut în vedere disp. art. 72 C. pen., respectiv de gradul de pericol social al faptei săvârșite, împrejurările comiterii, dar și persoana inculpatului.

Astfel, s-a avut în vedere săvârșirea unei infracțiuni cu un grad de pericol social deosebit de ridicat, o infracțiune contra vieții, faptul că inculpatul a aplicat lovitura după ce anterior s-a refugiat în curtea bunicii sale pentru a scăpa de amenințarea cu cuțitul a victimei, putând să rămână în imobil și să nu iasă pentru a-l pedepsi pe agresorul său, așa cum a procedat în continuare, când a lovit partea vătămată într-o zonă sensibilă, cea a capului, cu un obiect apt să producă grave leziuni.

Instanța de fond a avut în vedere că inculpatul a recunoscut în totalitate fapta, așa cum a fost reținută în actul de sesizare a instanței, însușindu-și toate probele administrate în faza de urmărire penală și regretând săvârșirea acesteia, menționând că este de acord să acopere prejudiciul material și moral cauzat familiei victimei.

Totodată, inculpatul este tânăr, anterior săvârșirii faptei a avut o atitudine corectă în societate, fiind o fire liniștită și sociabilă și fără înclinații spre violență, după cum a declarat martorul B.E.C. și fiind la primul contact cu legea penală, așa cum rezultă din fișa sa de cazier judiciar.

Ținând seama de aceste aspecte, instanța de fond a apreciat că resocializarea sa poate avea loc și prin aplicarea unei pedepse stabilită într-un cuantum la limita minimă prevăzută de textul de lege incriminator, după reducerea limitelor pedepsei, potrivit art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., scopul legii penale de sancționare, reeducare și prevenție, putând fi atins și în aceste condiții, impunându-se ca la dozarea pedepsei să se țină seama, alături de gravitatea mare a faptei săvârșite, de contribuția efectivă avută și de faptul că actele și lucrările dosarului nu au evidențiat un potențial infracțional pentru acesta, ci, dimpotrivă, atitudine corectă față de familie și societate.

În raport de dispozițiile art. 175 alin. (1) teza finală C. pen. și art. 65 alin. (2) C. pen., inculpatului i-au fost interzise, ca pedeapsă complementară drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, pe o perioadă considerată suficientă pentru atingerea scopului prevăzut de legea penală, ținând seama și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

S-a mai reținut că scopul pedepsei poate fi atins numai prin aplicarea unei pedepse privative de libertate, astfel că, în baza dispozițiilor art. 71 C. pen., inculpatului i-au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii și până la terminarea executării pedepsei.

Cu privire la latura civilă, instanța de fond a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 998 și urm. C. civ., cel care produce un prejudiciu este obligat a-l repara, motiv pentru care inculpatul, găsit vinovat de decesul lui B.C.S., a fost obligat la plata unor despăgubiri materiale, conform probelor administrate, dar și morale către familia acestuia.

De asemenea, a dispus obligarea inculpatului și la plata sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune morale, ca urmare a grelei pierderi suferită de B.E., prin moartea soțului, dar și de către cele două fiice ale acestuia, încă minore, prezența celui decedat neputând fi înlocuită sub nicio formă, situație în care se impune ca familia sa să beneficieze de o reparație morală din partea inculpatului, ținând seama de momentele prin care au trecut cu ocazia aflării veștii dispariției aproapelui lor și pe care trebuie să le suporte în continuare, suma obținută de la inculpat urmând a reprezenta o compensație de natură a atenua suferința, fără a constitui o îmbogățire fără justă cauză.

Instanța de fond a mai reținut că partea civilă a solicitat obligarea inculpatului și la plata unei prestații periodice către minorele B.L.A., și B.S., rămase fără sprijinul tatălui, care fusese angajat în funcția de muncitor necalificat la SC C. SA Aninoasa, și care în timpul liber, potrivit declarațiilor extrajudiciare ale martorului O.C. și ale colegului de serviciu S.V.M., desfășura activități în domeniul confecționării și montării de tâmplărie și parchet.

Din adresa din 07 februarie 2011 a SC C. SA, rezultă că pe ultimele 6 luni anterior decesului, defunctul a avut un venit net cuprins între 598 RON lunar, în lunile mai-iunie 2009, și 750 RON lunar, în lunile februarie-aprilie 2009.

De asemenea, din declarația dată în fața notarului de martorul O.C., rezultă că victima a fost colaboratorul său constant, în perioada 2007-iulie 2009, când a lucrat în timpul liber pentru el în domeniul confecționării și montării de tâmplărie din aluminiu și PVC cu geam termopan, pentru care îl plătea lunar cu sume cuprinse între 400 și 500 RON, iar în timpul liber victima presta și lucrări în regie proprie pentru persoane fizice, constând în confecționarea ferestrelor cu geam termopan și structuri din rigips, gresie, faianță și parchet.

Prima instanță a mai reținut că declarația acestui martor se coroborează cu declarația martorului S.V.M., care a arătat că victima era parchetar de meserie și lucra în timpul liber la diferite persoane, cărora le monta parchet, dar le executa și alte genuri de lucrări, dar este și contrazisă, pe de altă parte, de declarația aceluiași martor, care a arătat că în calitate de coleg de serviciu, de circa 5 ani cu victima, cunoaște că programul de lucru al acestuia era până la ora 18

:

00, ceea ce înseamnă că timpul în care victima ar fi putut colabora constant cu O.C. era extrem de redus, neexistând timpul fizic material pentru ca acesta să desfășoare constant o activitate lucrativă după orele de serviciu, dar și să efectueze alte lucrări în regie proprie. Declarația martorului O.C. este contrazisă și de cea a martorului P.V., prieten de familie cu victima, care mergea în domiciliul acestuia în fiecare week-end și care a arătat că nu avea cunoștință ca în timpul liber victima să fi desfășurat și alte activități lucrative în afara celor din gospodărie, unde se ocupa de animale.

Având în vedere, totuși că din declarațiile martorilor O. și S. rezultă că victima obținea și alte venituri de aproximativ 400 RON lunar și în condițiile în care veniturile lunare ale victimei obținute de la locul de muncă se ridicau la suma de circa 700 RON lunar, instanța de fond a observat că defunctul nu ar fi putut aloca pentru creșterea exclusivă a minorelor mai mult decât suma de 700 RON lunar pe care minorele o primesc integral, ca urmare a stabilirii unei pensii de urmaș, potrivit deciziei nr. 1/281932 din 24 decembrie 2009.

În consecință, de vreme ce prestația periodică se stabilește în raport cu contribuția efectivă pe care victima o destina beneficiarelor întreținerii, care se putea situa eventual la nivelul întregului venit obținut din activitatea de bază, restul trebuind alocat celorlalte cheltuieli obligatorii în familie, și cum nu s-a dovedit că acea sumă alocată minorelor ar fi depășit suma obținută cu titlu de salariu, cererea privind stabilirea unei prestații periodice a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, inculpatul P.R.D. și partea civilă B.E.M.

În motivarea apelului declarat, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița a arătat, în esență, că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, apreciind că pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracțiunea dedusă judecății nu este proporțională cu fapta săvârșită de inculpat, având în vedere că acesta din urmă nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii în timpul urmăririi penale, iar fapta comisă prezintă o gravitate deosebită, chiar dacă inculpatul a înțeles să se judece în procedura prev. de art. 320

1

C. proc. pen.

De asemenea, nelegalitatea hotărârii apelate vizează și greșita soluționare a laturii civile, tribunalul respingând ca nefondată cererea formulată de către partea civilă privind obligarea inculpatului la plata unei prestații periodice pentru minorele B.L.A. și B.S., în condițiile în care, conform art. 17 C. proc. pen., instanța este obligată să se pronunțate din oficiu atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă. Tribunalul a reținut că probele administrate de către reprezentantul legal al minorelor sunt contradictorii și a respins obligarea inculpatului la plata unei prestații periodice pentru fiicele minore ale victimei B.C.S., astfel că s-a dat o interpretare eronată a acestor depoziții, întrucât, așa cum rezultă din conținutul declarațiilor testimoniale, victima era vizitată de regulă în week-end de către martorul P.V. și nu așa cum greșit a reținut instanța în fiecare week-end, martorul relatând că victima avea o stare materială bună, depoziție care nu este contrazisă de cea a martorului S.V.M., care a precizat că defunctul era parchetar de meserie și că în timpul liber lucra la diferite persoane cărora le monta parchet și le executa și alt gen de lucrări, victima relatându-i că a câștigat din aceste activități, fiind evident că își completează veniturile întrucât avea o stare materială destul de bună.

Aceste declarații s-au coroborat cu declarația notarială dată de O.C., din conținutul căreia rezultă că în perioada 2007 până în luna iunie 2009 a colaborat în mod constant cu victima care efectua în timpul său liber lucrări pentru martor, pentru munca prestată plătindu-i lunar sume cuprinse între 400-500 RON.

Inculpatul P.R.D. a arătat că apelul său vizează numai latura penală și, din acest punct de vedere, sentința atacată este nelegală și netemeinică, întrucât în mod cu totul nejustificat, instanța de fond nu a reținut în favoarea sa prevederile art. 73 lit. b) C. pen., având în vedere circumstanțele reale în care s-a comis fapta.

Instanța de fond a reținut în mod just că în prima parte a incidentului inculpatul a fost atacat cu un cuțit de victimă și numai reacția promptă a martorului R.N.M., care l-a atenționat de intenția victimei de a-l lovi, a făcut ca el să se ferească de lovitura acestuia, după care s-a refugiat imediat în curtea locuinței bunicii sale, unde s-a înarmat cu acea bucată de lemn care avea o lungime de aproximativ 900 cm, dar numai în scopul de a se apăra, pentru că victima aflată în stare de ebrietate continua să-l insulte și să încerce să pătrundă în curtea locuinței bunicii sale.

A mai arătat că nu a văzut momentul în care victima a aruncat cuțitul din mână și tot timpul a avut reprezentarea că aceasta are în mână un cuțit de dimensiuni considerabile care îi putea provoca moartea.

În aceste împrejurări inculpatul a intenționat să iasă din curtea locuinței bunicii sale și să se deplaseze în curtea locuinței sale, care este situată în amonte la trei locuințe, și, întrucât victima s-a apropiat din nou de el, sub puternica emoție și tulburare, convins fiind că arma albă este încă în mâna victimei, a lovit-o în zona capului, fără să aibă intenția de a-i suprima viața.

De asemenea, în mod cu totul greșit, instanța de fond nu a reținut în favoarea sa circumstanțele reale și personale prevăzute de art. 74 C. pen. și nu a dat eficiență dispozițiilor art. 76 C. pen., având în vedere că fapta reținută în sarcina sa a fost recunoscută în întregime la primul termen cu procedura completă, motiv pentru care s-a dat eficiență și prevederilor art. 320

1

C. proc. pen., a regretat profund săvârșirea faptelor și a fost de acord cu acoperirea prejudiciului material și moral provocat familiei victimei, a avut o atitudine corectă în societate, fără să aibă înclinații spre violență, este la primul contact cu legea penală și nu a mai comis fapte de natură penală.

Partea civilă B.E.M. a arătat că apelul declarat vizează atât latura penală, cât și latura civilă a cauzei, apreciind că în mod greșit a fost respinsă cererea privind obligarea inculpatului la plata prestației periodice pentru minorele B.L.A. și B.S., nu s-a avut în vedere declarația martorului O.C., faptul că victima obținea unele venituri suplimentare pe lângă veniturile constante pe care le încasa de la societatea la care lucra, iar practica judecătorească referitoare la prestația periodică este constantă în asigurarea unei juste și integrale reparări a pagubei produse, prin lipsirea de aportul material al părintelui B.C.S.

Pe latură penală, arată că pedeapsa de 10 ani închisoare este pedeapsa minimă aplicată de instanța de fond pentru omor calificat, având în vedere disp. art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., însă pedeapsa trebuia sporită, având în vedere atacul injust săvârșit de inculpat împotriva victimei, după o premeditare evidentă.

Și constatările medico-legale au scos în evidență echimoze care demonstrează că replica inculpatului în disputa cu partea vătămată a fost foarte severă, în sensul de a-i suprima viața. De remarcat este și atitudinea nesincerâ a inculpatului, care a indicat o altă situație de fapt, încercând să inducă în eroare poliția și parchetul cu privire la săvârșirea faptei, precum și atitudinea de instigare la mărturie mincinoasă.

Prin decizia penală nr. 134 din 23 septembrie 2011 Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de partea civilă B.E.M. și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva sentinței penale nr. 60 din 15 februarie 2011 a Tribunalului Dâmbovița, desființată în parte, în latură civilă, sentința atacată și rejudecând inculpatul a fost obligat la plata unei prestații periodice de câte 250 RON lunar, pentru fiecare dintre minorele B.L.A. și B.S., începând cu data de 21 iulie 2009 și până la majoratul acestora. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.R.D. și menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a decide astfel Curtea a reținut că situația de fapt a fost stabilită în mod corect și complet de prima instanță pe baza probelor administrate în cauză, atât în timpul urmăririi penale, cât și în timpul cercetării judecătorești de la instanța de fond, așa cum s-a arătat mai sus.

În ceea ce privește latura penală a cauzei, cu privire la apelurile declarate de inculpat, de partea civilă și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, Curtea reține că instanța de fond a avut în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. și a făcut o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului.

Astfel, Curtea reține că inculpatul a recunoscut faptele reținute în sarcina sa prin actul de sesizare, a arătat că nu solicită alte probe pe situația de fapt și își însușește probele administrate în faza urmăririi penale, fiind de acord cu despăgubirea toturor părților civile și cu plata unei prestații periodice în favoarea minorelor B.L.A. și B.S.

Declarația de recunoaștere a inculpatului se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv declarațiile martorilor din acte și cele ale martorilor propuși de părți, procesul verbal de confruntare a martorilor I.A.S. și G.D., planșele cu fotografii judiciare, procesul verbal de cercetare la fața locului, procesul verbal de reconstituire, raportul medico-legal de necropsie, raportul de constatare medico-legală, certificatul constatator al decesului victimei B.C.S., probe din care rezultă situația de fapt reținută de instanța de fond așa cum a fost expusă mai sus.

Cu privire la această situație, Curtea reține că, într-adevăr, în prima parte a incidentului dintre victimă și inculpat, acesta din urmă a fost atacat cu un cuțit de victima B.C.S., atac pe care inculpatul l-a evitat în urma atenționării sale de către martorul R.N.M. După acest atac, inculpatul s-a refugiat în curtea locuinței bunicii sale, unde s-a înarmat cu o bucată de lemn de aproximativ 900 cm lungime.

În această situație inculpatul putea să evite conflictul care a urmat, dacă nu s-ar fi înarmat și nu ar fi ieșit din această curte, tocmai având în vedere faptul că victima B.C.S. se afla în stare de ebrietate, chiar și în condițiile în care aceasta din urmă ar fi continuat să-l insulte. Prin urmare, Curtea reține că prima instanță a constatat în mod corect că inculpatul nu poate beneficia de prevederile art. 73 lit. b) C. pen.

De asemenea, inculpatul nu poate beneficia nici de circumstanțe atenuante, având în vedere că în timpul urmăririi penale acesta a indicat o altă situație de fapt și a încercat să inducă în eroare organele de urmărire penală și prin influențarea martorei N.A.M., martoră care însă a revenit asupra declarației sale.

Curtea mai reține că pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată inculpatului este una potrivită împrejurărilor săvârșirii faptei, așa cum aceasta a fost expusă mai sus, având în vedere că în fața primei instanțe acesta a recunoscut fapta comisă, nu are antecedente penale și a beneficiat și de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

Prin urmare, sub aspectul laturii penale, apelurile declarate sunt ne fondate.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, Curtea reține că apelurile declarate de partea civilă B.E.M. și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița sunt fondate. Astfel, Curtea reține că, potrivit adresei din 07 februarie 2011 a SC C. SA Aninoasa, pe ultimele 6 luni anterioare decesului, B.C.S. (victima infracțiunii) a avut un venit net cuprins între 598 RON lunar, în lunile mai-iunie 2009, și 750 RON lunar, în lunile februarie-aprilie 2009.

De asemenea, B.C.S. desfășura activități în domeniul confecționării și montării de tâmplărie și parchet, potrivit declarațiilor martorilor O.C. și S.V.M. Tot martorul O.C. a arătat că B.C.S. a fost colaboratorul său constant în perioada 2007-iulie 2009, acesta lucrând în domeniul confecționării și montării de tâmplărie din aluminiu și PVC cu geam termopan, activități pentru care îl plătea cu sume cuprinse între 400 și 500 RON lunar. De asemenea, în timpul liber victima presta și lucrări în regie proprie pentru persoane fizice, constând în confecționarea ferestrelor cu geam termopan și structuri din rigips, gresie, faianță și parchet.

Curtea a mai reținut că, potrivit declarațiilor acelorași martori, pe lângă prestațiile pentru care era plătit de beneficiarii lucrărilor sale, victima avea o contribuție semnificativă și în ceea ce privește activitățile curente din gospodăria proprie, între care și cea de creștere a animalelor, percepția martorilor asupra familiei victimei fiind aceea a unei familii înstărite.

Prin urmare, Curtea a apreciat că instanța de fond a respins în mod greșit cererea părții civile de obligare a inculpatului la plata unei prestații periodice pentru fiicele victimei, respectiv minorele B.L.A. și B.S., având în vedere considerentele de mai sus, dar și acordul inculpatului în acest sens, exprimat în ambele declarații date de acesta în fața instanței de fond. Astfel că, suma de 250 RON lunar pentru fiecare dintre cele două minore este una rezonabilă și potrivită să suplinească, atât cât este posibil, aportul material al victimei la întreținerea propriilor copii minori, având în vedere că aceasta a muncit atât în propria gospodărie, cât și în afara ei, exercitând o meserie, chiar dacă realizarea unora dintre venituri nu a fost dovedită cu acte.

Faptul că minorele beneficiază de pensie de urmaș de câte 350 RON lunar nu reprezintă un impediment pentru obligarea inculpatului la plata unei prestații periodice, aportul victimei la întreținerea minorelor neexercitându-se exclusiv sub formă bănească, tatăl minorelor fiind cunoscut ca un familist gospodar, cu atât mai mult cu cât partea civilă nu a solicitat obligarea inculpatului la plata unor sume exagerate nici în ceea ce privește daunele materiale și cele morale suferite ca urmare a pierderii soțului său.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul P.R.D. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei, reținerea circumstanței atenuante prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. cu consecința reducerii pedepsei aplicate de instanța de fond.

Examinând recursul declarat prin prisma dispozițiilor art. 385

14

alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru următoarele considerente:

Conform art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanță atenuantă săvârșirea faptei sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă adusă demnității persoanei sau printr-o altă acțiune ilicită gravă.

Pentru reținerea scuzei provocării drept circumstanță atenuantă este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: infracțiunea să fi fost comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, această stare sufletească să fi fost determinată de o provocare din partea victimei și provocarea să se fi produs prin violență sau printr-o atingere gravă adusă demnității persoanei sau printr-o altă acțiune ilicită gravă condiții care însă apreciem că nu sunt îndeplinite în cauză.

Condițiile scuzei provocării sunt exact reglementate de lege, iar un anumit act ilicit poate fi considerat provocator numai dacă nu se datorează propriei conduite; celui care se pretinde provocat.

Critica întemeiată pe cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. prin care se tinde la reducerea pedepsei aplicate în consecința reținerii circumstanței atenuante prev. de art. 73 lit. b) C. pen. (scuza provocării) nu este fondată.

Din succesiunea evenimentelor se reține că, victima, aflată în stare avansată de ebrietate, l-a atacat cu un cuțit pe inculpat, care a fost avertizat despre aceasta de către martorul R. și imediat s-a refugiat în curtea bunicii sale, unde a căutat un obiect cu care să se înarmeze, pentru a răspunde atacului victimei și a smuls din pământ un par, după care a ieșit în stradă pentru a-l înfrunta pe partea vătămată. Lovirea părții vătămate nu a avut loc imediat, ci după trecerea unei perioade de timp, în care inculpatul s-a aflat în siguranță în curtea bunicii și în care se putea abține de la o ripostă ca cea care a urmat prin săvârșirea infracțiuni.

Se constată că inculpatul nu a acționat sub presiunea existenței unei puternice tulburări sau emoții cauzată în împrejurări în care să nu fie în stare să se abțină de a riposta, acțiunea lui nefiind consecutivă agresiunii victimei, motiv pentru care în mod corect nu a fost reținută circumstanța atenuantă prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.

Astfel, cererea recurentului inculpat de a se reține circumstanța indicată, întrucât tot timpul a avut reprezentarea că victima a avut în mână un cuțit de dimensiuni considerabile care îi putea provoca moartea motiv pentru care s-a înarmat pentru a se apăra, este nepertinentă pentru considerentul că putea să evite conflictul care a urmat, dacă nu s-ar fi înarmat și nu ar fi ieșit din această curte, relevându-se fără echivoc, din probele administrate, că nu a acționat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții determinată de o conduită provocatoare din partea persoanei vătămate - cerință impusă de textul dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen.

În consecință, Înalta Curte, în acord cu instanțele de fond și apel, constată că, față de probele administrate în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen.

De altfel, pedeapsa de 10 ani închisoare este aptă în totalitate să satisfacă scopurile și finalitățile definite prin dispozițiile art. 52 C. pen.

Se constată că atât cuantumul pedeapsei cât și modalitatea ei de executare sunt just individualizate în raport de criteriile legale prevăzute de art. 72 C. pen., de pericolul social sporit al infracțiunii comise, care a avut drept consecință pierderea vieții victimei cât și de datele care circumstanțială persoana inculpatului, poziția procesuală sinceră de recunoaștere a faptei imputate.

Față de cele sus expuse se conchide în sensul inexistenței unor elemente care să justifice reducerea pedepsei stabilite, motiv pentru care, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.R.D.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.:

Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.R.D. împotriva deciziei penale nr. 134 din 23 septembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obliga recurentul-inculpat la plata sumei 400 RON cheltuieli judiciare către stat din care 200 RON, onorariul avocatului din oficiu se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 10 aprilie 2012.