ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 196/2013

Asupra cererii de revizuire de față constată următoarele: Prin decizia nr. 3519 din 18 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondată, contestația în anulare formulată de D.M.R. împotriva deciziei nr. 4922 din 8 iunie 2011 a aceleiași instanțe. S-a observat de către instanța supremă că dispozițiile art. 317 C. proc. civ.

au fost invocate numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie motivelor de contestație în anulare pe care aceste prevederi le reglementează - judecarea pricinii cu lipsă de procedură (art. 317 alin. (1) pct. 1), respectiv pronunțarea hotărârii cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență (art. 317 alin. (1) pct. 2). Contestatoarea s-a plâns de faptul că instanța de recurs nu a analizat actul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 octombrie 1925, deși acesta exista la dosar și era esențial în dezlegarea cauzei, ceea ce, în opinia sa, ar reprezenta o eroare materială în sensul art. 318 teza I C. proc. civ.; tot dintr-o eroare materială, instanța de recurs a ignorat că s-a revendicat tot imobilul, nu doar o cotă parte.

De asemenea, contestatoarea a fost nemulțumită de faptul că instanța nu a analizat motivul de recurs referitor la actul de vânzare-cumpărare menționat și nici concluziile scrise prin care reitera existența respectivului act, că i-a nesocotit dreptul la apărare și că a judecat mai mult decât s-a cerut. S-a reținut, contrar susținerilor contestatoarei, că faptul că instanța de recurs nu a analizat actul de vânzare-cumpărare menționat nu constituie o eroare materială în sensul dispozițiilor art. 318 teza I C. proc. civ. Potrivit acestor prevederi legale, o hotărâre dată în recurs poate fi retractată pe calea contestației în anulare dacă a fost rezultatul unei greșeli materiale.

Noțiunea de greșeală materială are aici înțelesul de greșeală materială evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv, anularea lui ca netimbrat și alte situații asemănătoare, în condițiile în care la dosar se găseau dovezi că recursul a fost depus în termen sau că a fost timbrat, situații pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor; or, nu o asemenea greșeală formală s-a imputat instanței de recurs, ci o eventuală greșeală de judecată, de fond, generată de neanalizarea unui mijloc de probă administrat în cauză. În ce privește aserțiunea contestatoarei, potrivit căreia instanța de recurs ar fi ignorat, dintr-o eroare materială, că ea a revendicat tot imobilul, nu doar o cotă parte, s-a reținut că nici aceasta nu se circumscrie motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc.

civ., raportat la înțelesul noțiunii de eroare materială, astfel cum a fost prezentat mai sus. Pe de altă parte, deși omisiunea de cercetare a unui motiv de recurs constituie motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., s-a constatat că acesta nu este incident în speță. Astfel, retractarea pe calea contestației în anulare a unei hotărâri pronunțată în recurs este posibilă, conform art. 318 teza a II-a C. proc. civ., atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. A rezultat că respectivul motiv de contestație în anulare are ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs, înțelese ca motive de casare sau modificare, așa cum acestea sunt reglementate la art. 304 C. proc.

civ., ceea ce presupune încadrarea criticilor formulate de parte în aceste dispoziții. Or, în speță, din verificarea deciziei supusă contestației în anulare a rezultat că instanța de recurs, statuând asupra încadrării în drept a recursurilor exercitate de contestatoare, în exercitarea obligației prevăzute de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., a stabilit că doar criticile referitoare la cheltuielile de judecată se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și că toate celelalte critici sunt străine de cauză. În contextul arătat, s-a reținut că nu se poate imputa instanței de recurs că neanalizând aspectele invocate de contestatoare cu privire la actul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 octombrie 1925, ar fi săvârșit o omisiune de cercetare a unui motiv de recurs în sensul art. 318 teza a II-a C. proc.

civ. În ce privește omisiunea de cercetare a concluziilor scrise de către instanța de recurs, invocată, de asemenea, de către contestatoare, s-a reținut că o atare omisiune nu constituie motiv de contestație în anulare, având această semnificație numai omisiunea de cercetare a unui motiv de recurs, conform celor anterior arătate. În fine, contestatoarea a mai imputat instanței de recurs că i-a nesocotit dreptul la apărare și că a judecat mai mult decât s-a cerut, împrejurări care nu au putut fi însă analizate, întrucât exced celor patru motive de contestație în anulare prevăzute limitativ de art. 317 și 318 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire D.M.R., cu prezentarea evoluției cauzei dedusă judecății de la înregistrarea acțiunii și a soluțiilor pronunțate în dosar, cu punctarea diverselor stări de fapt și chiar a atitudinii părților adverse.

Cererea de revizuire urmează a fi respinsă ca inadmisibilă în considerarea argumentelor ce succed. Art. 322 C. proc. civ. stipulează că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere în ipotezele prevăzute de pct. 1-10 ale textului de lege. Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute de art. 322 C. proc. civ. În cauză însă, cererea de revizuire nu respectă cerințele impuse de art. 322 C. proc. civ., care constituie sediul materiei. Astfel, textul cuprins la art. 322 C. proc. civ. cuprinde precizarea, în ceea ce privește hotărârile care pot face obiectul căii extraordinare de atac, că revizuirea este posibilă numai dacă se atacă o hotărâre dată de o instanță de recurs atunci când a evocat fondul.

Se constată că în speță, ipoteza reglementată de textul de lege nu este respectată sub acest aspect, și anume prin decizia atacată s-a respins ca nefondată o contestație în anulare și, prin urmare, nu s-a evocat fondul. Așadar, raportând cererea de revizuire la cerințele impuse de dispozițiile art. 322 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauza dedusă judecății, aceste condiții nu sunt îndeplinite, pentru a fi operant motivul de revizuire reglementat de acest text de lege, astfel încât cererea de revizuire urmează a fi respinsă ca inadmisibilă. Se reține totodată, în plus, că argumentele pentru care a fost promovată cererea de revizuire, prin care se prezintă stări de fapt și etapele soluționării dosarului, nu pot fi încadrate în niciunul din motivele prevăzute de pct. 1-10 ale art. 322 C. proc.

civ., care prevăd limitativ condițiile în care poate fi exercitată această cale extraordinară de atac. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum și solicitarea intimatei G.S. dovedită prin înscrisurile depuse la dosar, se va admite cererea formulată de aceasta, obligându-se revizuenta la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată, reduse în conformitate cu prevederile alin. (3) al articolului enunțat, având în vedere complexitatea cauzei dedusă judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de D.M.R. împotriva deciziei nr. 3519 din 18 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Obligă pe revizuentă la 500 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata G.S. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2013.