ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 271/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 271/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul

B.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, reprezentat

prin Secretariatul General și Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de

Muncă:

-

anularea

O.U.G. nr. 37 din 22 aprilie 2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a

activității

administrației publice, publicată în M.Of. al României Partea

I

nr. 264 din 22 aprilie 2009;

- anularea Ordinului nr. 231 din 24

aprilie 2009, prin care a fost eliberat din funcție;

- reîncadrarea pe funcția deținută,

precum și plata în solidar a tuturor drepturilor ce i s-ar cuveni prin

exercitarea funcției de conducere;

- cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

susținut că O.U.G. nr. 37/2009 nu este motivată și nu cuprinde justificarea

situației excepționale ce a determinat adoptarea actului, fiind încălcate

prevederile art. 20 din Constituție, raportat la art. 6 pct. 1 din Pactul

Internațional cu privire la drepturile economice, sociale, culturale, ce

garantează dreptul la muncă, respectiv art. 44 și art. 61 alin. (1) din

Constituție, actul fiind neconstituțional.

Prin întâmpinare, Guvernul României

a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de capătul de

cerere având ca obiect anularea Ordinului nr. 231/2009

emis de președintele

A.N.O.F.M., acestuia din urmă revenindu-i obligația

corelativă de a susține legalitatea actului contestat.

Și pârâta Agenția Națională pentru

Ocuparea Forței de Muncă, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive în raport de capătul privind

anularea O.U.G., precum și cea a prematurității introducerii acțiunii

reclamantului,

pe motivul

neîndeplinirii procedurii prealabile în condițiile art. 7

alin. (1)

din Legea

nr. 554/2004.

Pe fond s-a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătându-se că reducerea

postului reclamantului este

justificată de desființarea funcției publice de

conducere de director executiv și că ordinul contestat a fost emis cu

respectarea condițiilor de fond și formă cerute pentru validitatea actelor

administrative.

Ministerul Administrației și Internelor

a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul

României, solicitând respingerea acțiunii

reclamantului ca fiind inadmisibilă,

ordonanțele

guvernului neputând fi atacate pe cale principală în contencios

administrativ,

ci doar supuse controlului constituțional.

Sentința nr. 179/CA/2009, prin care

Curtea de Apel Alba Iulia a admis excepțiile inadmisibilității invocate de

pârâți și intervenient și a respins, în consecință, acțiunea reclamantului, a

fost casată în urma recursului declarat de reclamant, prin Decizia nr. 678/2010

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza fiind trimisă spre rejudecare,

reținându-se că nu era obligatorie efectuarea procedurii prealabile.

În rejudecare, reclamantul a depus o

precizare, învederând instanței că renunță la judecata capetelor de cerere

având ca obiect anularea O.U.G. nr. 37/2009 și sesizarea Curții Constituționale

cu excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 37/2009.

Prin sentința civilă nr. 174/F/CA/2010

din 22 iunie 2010 Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ

și fiscal:

- a luat act de renunțarea

reclamantului B.I. la judecata capetelor de cerere formulate în contradictoriu

cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General, având ca obiect anularea

O.U.G. nr. 37/2009 și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a O.U.G. nr. 37/2009;

- a admis acțiunea formulată de

reclamant împotriva pârâtei Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă

și, în consecință, a d

ispus anularea

Ordinului nr. 231 din 23 aprilie 2009 emis de pârâtă, a dispus pârâtei

reintegrarea reclamantului în funcția publică deținută anterior, a obligat

pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egală cu salariile

indexate, majorate și recalculate și cu celelalte

drepturi de care ar fi beneficiat pe

perioada cuprinsă între data

eliberării din funcție și până la reintegrare,

- a respins

cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul

Administrației și Internelor în favoarea pârâtului Guvernul României,

- a respins

cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 1257

din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională, în cadrul

controlului anterior promulgării legii de aprobare a ordonanței, s-a

constatat că această lege de aprobare a O.U.G nr.

37/2009 este neconstituțională,

ca urmare a încălcării normelor

privitoare la adoptarea ordonanței de urgență prevăzute de art. 115 alin. (6)

din Constituție și prin faptul că ordonanța conține la art. III prevederi care

aduc atingere funcționării instituțiilor fundamentale ale statului.

Așa

fiind, instanța a apreciat că prin cele hotărâte de Curtea Constituțională este

lipsit de fundament legal ordinul nr. 231/24 aprilie 2009, motiv pentru care,

în temeiul art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, a constatat că

reclamantul este vătămat prin emiterea art. III din O.U.G. nr. 37/2009,

declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009 a

Curții Constituționale și a dispus admiterea acțiunii și anularea în întregime

a ordinului atacat, atât în ceea ce privește desființarea funcției publice de

conducere, cât și cu privire la încetarea raporturilor de serviciu, acordarea

preavizului și eliberarea din funcție a reclamantului.

Reținând că nulitatea unui act administrativ presupune

restabilirea cu caracter retroa

ctiv a situației anterioare, instanța a admis

pretențiile reclamantului în sensul că a dispus

reintegrarea acestuia în funcția de conducere

deținută anterior emit

erii ordinului și

obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de

Muncă la

plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate și

cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat pe perioada cuprinsă între data

eliberării din funcție și până la reintegrare.

Având

în vedere că, în rejudecare, reclamantul a depus o precizare prin care a

învederat instanței că renunță la judecata capetelor de cerere având ca obiect

anu

larea O.U.G. nr. 37/2009 și sesizarea

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr.

37/2009, în temeiul art. 246 C. proc. civ. instan

ța a luat act de

această renunțare în raport de pârâtul Guvernul României.

Raportat la această împrejurare, instanța a respins ca

rămasă fără obiect cere

rea de intervenție accesorie, formulată în condițiile

art. 49 alin. (3) C. proc. civ. de inter

venientul Ministerul Administrației și Internelor, în

favoarea pârâtului Guvernul României.

Instanța

de fond a apreciat că, deoarece reclamantul nu a făcut dovada cheltuielilor de

judecată efec

tuate în cauză în conformitate

cu prevederile art. 274 C. proc. civ., precum și faptul că

acțiunea de

față și căile de atac sunt scutite de timbraj, a fost respinsă cererea acestuia

de acordare a cheltuielilor.

Împotriva

hotărârii instanței de fond a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru

Ocuparea Forței de Muncă, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea recursului se arată că potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. d)

din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, în vigoare la data emiterii Ordinului

președintelui A.N.O.F.M. nr. 231 din 24 aprilie 2009, categoria funcțiilor

publice de conducere nu mai include funcțiile publice de director executiv și

director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor

și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale

din unitățile administrativ-teritoriale.

Arată

recurenta că A.N.O.F.M. nu a avut calitatea de emitent al O.U.G. nr. 37/2009,

precum și faptul că A.N.O.F.M., având statutul de instituție publică de interes

național, organ de specialitate al administrației publice centrale, în calitate

de subiect de drept investit cu atribuții de autoritate publică, avea obligația

legală de a respecta dispozițiile actului normativ invocat, recurenta neavând

facultatea de a exercita sau nu drepturi care decurg din calitatea sa și,

implicit, de a-și îndeplini sau nu obligațiile care îi incumbă din această

calitate.

Arată

recurenta că, în vederea asigurării respectării prevederilor art. III din O.U.G.

nr. 37/2009, a fost emis Ordinul președintelui A.N.O.F.M. nr. 231 din 24

aprilie 2009.

Prin

motivele de recurs formulate recurenta solicită să se constate că în situația

intimatului-reclamant reducerea postului a fost determinată de desființarea

funcției publice de conducere de director executiv adjunct MPM al A.J.O.F.M.

Hunedoara, în temeiul prevederilor art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009 și

de art. 13 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, avându-se în vedere necesitatea

eficientizării activității instituțiilor publice și a îmbunătățirii actului

managerial în condițiile reducerii cheltuielilor bugetare, iar eliberarea din

funcția publică deținută a intervenit potrivit prevederilor art. III alin. (11)

din ordonanța de urgență invocată, coroborate cu cele ale art. 99 alin. (1)

lit. b) și alin. (3) din legea menționată.

Referitor

la Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009, avută în vedere de instanța

de fond, prin care s-a declarat neconstituțională legea de aprobare a O.U.G.

nr. 37/2009, recurenta arată că aceasta produce efecte doar pentru viitor,

conform prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată,

precum și faptul că în temeiul prevederilor exprese ale art. 147 alin. (1) din

legea fundamentală, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept.

Analizând

sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat,

pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Instanța

de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de

art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau

modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în

raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare

juridică adecvată.

Astfel,

prin Ordinul nr. 231 din 24 aprilie 2009, emis de autoritatea pârâtă,

intimatul-reclamant, după un preaviz de 30 de zile, a fost eliberat din funcția

publică de conducere de director executiv adjunct al Agenției Județene pentru

Ocuparea Forței de Muncă Hunedoara.

Temeiul

juridic al acestei măsuri administrative l-a constituit art. III alin. (1) din

O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității

administrației publice locale, art. 99 alin. (1) lit. b) și alin. (3)-(7) din

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, precum

și art. 22 alin. (3) din Legea nr. 202/2006 privind organizarea și funcționarea

Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, cu modificările și

completările ulterioare.

Înalta

Curte apreciază că pentru argumentarea soluției adoptate în legătură cu

problema de drept dedusă judecății se impune prezentarea unor scurte

considerații cu privire la excepția de neconstituționalitate și efectele

acesteia.

Controlul de constituționalitate exercitat pe calea excepției de

neconstituționalitate este un control de conformitate și conformare a legii sau

ordonanțelor guvernamentale cu dispozițiile Constituției, în cadrul căruia

prevalează garantarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției; pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform alin. (4) din articolul aflat în discuție, deciziile

Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României; de la data

publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Ca atare, deciziile Curții Constituționale privind admiterea unei

excepții de neconstituționalitate sunt de imediată aplicare, cu consecința

înlăturării normei declarate neconstituționale din sistemul normativ.

Cu alte cuvinte, în situația în care soluția Curții

Constituționale nu ar avea aplicare directă și imediată, întreaga procedură de

control a constituționalității legilor și ordonanțelor ar fi lipsită de

finalitate.

Pe acest aspect, poate fi amintită și decizia Curții

Constituționale nr. 186/1999 în care s-a statuat că instanțele judecătorești trebuie

să facă aplicarea directă a dispozițiilor constituționale relevante, în sensul de

a înlătura prevederile neconstituționale, dacă legiuitorul nu a procedat la

modificarea sau abrogarea acestora.

Plenul Curții Constituționale, în temeiul art. 146 lit. a) din

Constituție și art. 15 și urm. din Legea nr. 47/1992, a exercitat controlul de

constituționale a priori asupra legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 și,

totodată, asupra ordonanței respective, care constituie conținutul normativ al

legii.

Prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, instanța

constituțională a declarat neconstituțională Legea de aprobare a O.U.G. nr.

37/2009, iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul

neconstituționalității afectează însuși actul normativ aprobat prin această

lege.

De asemenea, prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanța

constituțională a declarat neconstituțională și O.U.G. nr. 105/2009.

În considerentele deciziilor anterior enunțate, Curtea

Constituțională a arătat, în esență, că modalitatea de reglementare a funcției

publice, respectiv „actul administrativ” de numire reprezintă construcții

juridice deficitare și confuze care ridică problema statutului juridic al

directorului coordonator și a naturii juridice a contractului de management.

În plus, instanța constituțională a precizat că, prin adoptarea

O.U.G. nr. 37/2009, au fost încălcate prevederile art. 15 din Constituție,

statutul juridic al funcției publice de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999,

întrucât Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competență

materială.

Potrivit art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004,

modificată, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim

prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța

de contencios administrativ, acțiune care poate avea ca obiect acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste ordonanțe, anularea actelor

administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei

autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei

operațiuni administrative.

Același text de lege reglementează, în alin. (4), situația

acțiunilor formulate de o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat

neconstituțională ordonanța prin admiterea unei excepții într-o altă cauză.

Din analiza acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că

legiuitorul a prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii excepției de

neconstituționalitate a ordonanței într-o altă cauză, efectele se produc, de la

data admiterii excepției, și în cauze similare, care au ca temei juridic

aceleași prevederi declarate neconstituționale.

În speța de față, intimatul-reclamant a solicitat anularea

ordinului de eliberare din funcție, temeiul juridic fiind art. 1 și art. 9 din

Legea nr. 554/2004.

După cum s-a relevat anterior, această măsură a avut la bază

aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, care a fost declarată

neconstituțională prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009.

Ca atare, în temeiul art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului

administrativ, efectele acestei decizii a instanței constituționale se extind

și asupra celorlalte cauze având ca obiect anularea actelor administrative

emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.

În altă ordine de idei, Înalta Curte reține că eliberarea

intimatului-reclamant din funcția publică pe care o deținea, în alte situații

decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal, de

natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcție, care se

circumscrie noțiunii de securitate socială, protejată prin Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și actele comunitare, precum și prin alte tratate

internaționale la care România este parte și a căror îndeplinire este obligată

să o asigure, potrivit art. 11 și art. 20 din Constituția României.

Înalta Curte constată că actul și măsura adoptată în baza acestei

ordonanțe sunt afectate de viciul de neconstituționalitate al ordonanței și, în

consecință, corect au fost anulate de instanța de fond.

Pentru

considerentele anterior arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr.

554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă

împotriva sentinței nr. 174/F/CA/2010 din 22 iunie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă

recurenta-pârâtă la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant B.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

ianuarie 2011.