ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5225/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, reclamanta L.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București, anularea O.U.G. nr. 37/2009 și anularea Ordinului nr. 212 din 24 aprilie 2009 emis de Președintele Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, prin care funcția publică de conducere de director executiv adjunct buget al Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Dâmbovița s-a desființat, reclamanta fiind eliberată din această funcție. Totodată a solicitat suspendarea executării celor două acte a căror anulare s-a cerut prin primul capăt de cerere.

Pe cale de excepție a invocat excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, în baza căreia a fost emis ordinul atacat. În motivare, reclamanta a susținut că măsura desființării funcției publice de director executiv adjunct buget al Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Dâmbovița este abuzivă, întrucât este fondată pe o ordonanță neconstituțională. Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Dâmbovița și, pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 426 din 9 iunie 2009, Tribunalul Dâmbovița a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

La Curtea de Apel Ploiești, cauza a fost înregistrată sub nr. de dosar 546/42/2009. Prin încheierea de ședință din data de 15 iulie 2009, Curtea de Apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă pentru cele două capete de cerere referitoare la anularea și suspendarea executării O.U.G. nr. 37/2009 și s-a citat în cauză, în calitate de pârât, Guvernul României. Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că nu este emitentul actului administrativ contestat, respectiv Ordinul nr. 212/2009 al Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă. De asemenea, cu privire la cererile de anulare și suspendare a executării O.U.G.

nr. 37/2009, s-a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, în raport de dispozițiile ar. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Prin încheierea din data de 9 octombrie 2009, instanța de fond a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Guvernul României, prin întâmpinare, cu privire la cererile de suspendare și de anulare a Ordinului nr. 212/2009 este neîntemeiată, având în vedere că acest pârât a fost chemat în judecată numai în ceea ce privește anularea și suspendarea O.U.G. nr. 37/2009. Prin aceeași încheiere s-a respins cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 212/2009 emis de Președintele Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, ca neîntemeiată, pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierea din 30 octombrie 2009, Curtea de Apel Ploiești a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, având în vedere că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 105/1999, astfel încât, prin raportare la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 care impun condiția ca actul asupra căruia se invocă excepția să fie în vigoare, cererea este inadmisibilă. Prin încheierea din 24 noiembrie 2009, instanța de fond a respins și excepția lipsei procedurii prealabile invocată de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, cu motivarea că dovada îndeplinirii acesteia există la dosar.

Prin sentința nr. 14 din 22 ianuarie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta L.C., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională Pentru Ocuparea Forței de Muncă și Guvernul României și a anulat Ordinul nr. 212 din 24 aprilie 2009. A respins cererile de anulare și suspendare a executării O.U.G. nr. 37/2009 ca inadmisibile și a obligat pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă la plata sumei de 1.200 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Referitor la inadmisibilitatea capetelor de cerere privind anularea și suspendarea executării O.U.G.

nr. 37/2009, s-a constatat că în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ordonanțele Guvernului nu sunt acte administrative, neputând forma obiectul acțiunii în contencios administrativ, iar dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile speței de față. Pe fondul cererii de anulare a Ordinului nr. 212/2009 emis de Președintele Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, prima instanță a reținut că legea pentru aprobarea actului normativ în temeiul căruia a fost emis ordinul atacat a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curții Constituționale, statuându-se astfel, implicit, și asupra neconstituționalității O.U.G.

nr. 37/2009, iar actul administrativ emis în executarea și aplicarea unor astfel de dispoziții neconstituționale, nu poate fi considerat legal. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâții Guvernul României și Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul-pârât Guvernul României invocă dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., reiterând excepția lipsei calității procesuale pasive și arătând că există o neconcordanță între considerentele sentinței și dispozitiv. Recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă invocă generic dispozițiile art. 299-316 C. proc.

civ., aducând în esență următoarele critici sentinței atacate: - în situația reclamantei, reducerea postului a fost determinată de desființarea funcției publice de conducere de director executiv adjunct buget al Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Dâmbovița, în temeiul prevederilor art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009 și ale art. 13 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere necesitatea eficientizării activității instituțiilor publice și a îmbunătățirii actului managerial, în condițiile reducerii cheltuielilor bugetare, iar eliberarea din funcția publică deținută a intervenit potrivit prevederilor art. III alin. (11) din ordonanța de urgență invocată, coroborate cu cele ale art. 99 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din legea menționată.

- repunerea reclamantei în situația anterioară emiterii ordinului menționat nu mai este posibilă, având în vedere că funcția publică de conducere de director executiv adjunct buget al Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Dâmbovița a fost desființată în temeiul dispozițiilor exprese ale O.U.G. nr. 37/2009 și ținând seama că existența unei astfel de funcții publice nu mai este în prezent reglementată de cadrul legal general în materia funcției publice și funcționarilor publici, respectiv Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Înalta Curte, analizând recursurile formulate, apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește recursul declarat de Guvernul României, se reține că în mod corect instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, având în vedere că este emitentul O.U.G.

nr. 37/2009 și față de capele de cerere referitoare la acest act normativ, trebuia să stea în judecată. De asemenea, este justificată soluția de admitere a acțiunii vizând anularea Ordinului nr. 212/2009 și în contradictoriu cu acest pârât, pentru opozabilitate, având în vedere că Ordinul de eliberare din funcție a fost emis în temeiul O.U.G nr. 37/2009 și în calitate de emitent, Guvernul răspunde pentru consecințele juridice pe care le-a produs acest act normativ, chiar dacă nu îi incumbă vreo obligație directă în legătură cu raportul de serviciu pe care reclamanta îl are cu cealaltă autoritate pârâtă Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de Guvernul României este nefondat.

Referitor la recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, se rețin următoarele: Critica referitoare la faptul că Ordinul din 23 aprilie 2009 își păstrează valabilitatea, întrucât O.U.G. nr. 37/2009 ce a constituit temeiul legal al acestuia era în vigoare la momentul respectiv, este nefondată.

Art. 9 alin. (1) din Legea nr. 5 54/2004 prevede că „persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță", iar în alin. (5) al aceluiași art. se arată că „acțiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative". Înalta Curte constată că Ordinul Președintelui Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă nr. 212 din 24 aprilie 2009 a fost emis ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 37/2009, privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice. Prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, a constatat că legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstitutională, ca urmare a faptului că această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de neconstituționalitate, întrucât a fost adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de urgență (...) nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului (...)". O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009 publicată în M. Of.

nr. 668/6.10.2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată neconstituțională în privința dispozițiilor art. I pct. 1-5 și 26, art. II, art. IV, art. V, art. VIII și anexa 1, cu motivarea că acestea conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit obiectul O.U.G. nr. 37/2009 în privința neconstituționalității căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009. În plus, Curtea Constituțională a reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii. Instanța de fond a reținut ca prim motiv de nelegalitate a actului administrativ contestat faptul că acestea au fost emise în temeiul unei ordonanțe de urgență în privința căreia Curtea Constituțională a statuat că este afectată de un viciu de neconstituționalitate.

De cealaltă parte, autoritatea publică recurentă, emitenta actului administrativ anulat de instanța de fond, a susținut că decizia Curții Constituționale nu poate fi avută în vedere întrucât a fost pronunțată ulterior emiterii actului administrativ contestat și are putere numai pentru viitor. Nu poate fi primită această susținere a recurentului-pârât, întrucât viciul de constituționalitate constatat cu privire la O.U.G. nr. 37/2009, respectiv O.U.G. nr. 105/2009, afectează în egală măsură actele administrative emise în baza și pentru executarea unor dispoziții neconstituționale, întrucât asemenea acte devin lipsite de temei legal și nu poate fi calificat drept legal un act juridic emis sau încheiat în baza unei dispoziții neconstituționale.

Înalta Curte reține că actele și măsurile adoptate în baza acestor ordonanțe sunt afectate de viciul de neconstituționalitate al ordonanțelor și, în consecință, corect au fost anulate de instanța de fond. Mai mult, acceptarea tezei susținute de recurenta-pârâtă ar lipsi de finalitate controlul de constituționalitate, care nu se limitează la asanarea sistemului legislativ prin eliminarea prevederilor legale contrare Constituției, ci include protecția efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale ale destinatarilor normelor declarate neconstituționale. În altă ordine de idei, desființarea funcției publice de conducere de director executiv adjunct a avut loc în baza O.U.G. nr. 37/2009 și a fost menținută prin O.U.G.

nr. 105/2009, adică prin două acte normative adoptate cu nesocotirea normelor Constituționale. Astfel, desființarea postului deținut de reclamantă, consecutiv, prin cele 2 ordonanțe, este lipsită de efecte juridice din moment ce ambele ordonanțe au fost declarate neconstitutionale. Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează a respinge recursurile formulate de Guvernul României și Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Guvernul României și Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, împotriva sentinței nr. 14 din 22 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2010.