ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1272/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1272/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul acțiunii
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de
Apel Bacău, reclamanta S.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta
Autoritatea Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, obligarea pârâtei la
plata atât a sumelor reprezentând drepturile salariale, cât și a celorlalte
drepturi la care reclamanta era îndreptățită din momentul eliberării din
funcție și până la data reintegrării sale efective, cât și la plata de daune
morale în cuantum de 50.000 RON pentru prejudiciile suferite ca urmare a
eliberării din funcție.
În motivarea
acțiunii, reclamanta a arătat că prin ordin al Autorității Naționale pentru
Ocuparea Forței de Muncă, a fost numită în funcția publică de director executiv
adjunct al Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Bacău la data de 4
mai 2006, iar prin Ordinul nr. 180 din 25 aprilie 2009, comunicat reclamantei
la data de 24 aprilie 2009, s-a dispus eliberarea din sa din funcție cu un
începând cu data de 23 aprilie 2009, cu un preaviz de 30 de zile.
În continuare,
reclamanta a mai arătat că deși ordinul anulat de către Curtea de Apel Bacău
prin Sentința civilă nr. 27 din 25 februarie 2010, rămasă irevocabilă, totuși
drepturile salariale nu i-au fost acordate, întrucât s-a renunțat la acest capăt
de cerere, rezervându-și dreptul de a le solicita ulterior pe cale separată.
Prin întâmpinare,
pârâta Autoritatea Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă a invocat excepția
tardivității introducerii cererii, pe fond solicitând respingerea cererii ca nelegală
și neîntemeiată.
Hotărârea Curții
de apel
Prin Sentința nr. 110
din 24 iunie 2011, Curtea de Apel Bacău a admis excepția prescripției dreptului
de a primi despăgubiri și pe cale de consecință, respinge cererea cu același
obiect, formulată de reclamanta S.V., în contradictoriu cu pârâta Agenția
Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, ca fiind prescrisă.
Pentru a pronunța
această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că, în raport de
dispozițiile art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, ale art. 19 alin. (2)
din Legea nr. 554/2004 și ale 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cererea
reclamantei este prescrisă (introdusă tardiv).
S-a mai arătat în
considerentele sentinței atacate că prevederile art. 106 din Legea nr.
188/1999, care reglementează modul în care funcționarul public concediat își
poate recupera drepturile salariale în ipoteza în care acesta cere în justiție
anularea catului administrativ prin care au încetat raporturile de serviciu,
face trimitere la condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004, lege
care condiționează acordarea dreptului la despăgubiri pe cale separată de
introducerea cererii având acest obiect într-un termen maxim de un an, sub
sancțiunea prescripției dreptului la acțiune.
Prin urmare, instanța
de fond, având în vedere că cererea reclamantei a fost introdusă pe 9 mai 2011,
în timp ce ordinul prin care încetaseră raporturile de serviciu cu pârâta
fusese comunicat acesteia pe data de 24 aprilie 2009, a constatat că dreptul la
acțiune privind despăgubirile constând în drepturile salariale s-a prescris.
Cu privire la
renunțarea la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor compuse din
drepturile salariale din data de 14 ianuarie 2010, prima instanță a constatat
că această renunțare nu a întrerupt termenul de prescripție, întrucât
renunțarea la judecată are efect retroactiv asupra curgerii termenului.
Referitor la
susținerile reclamantei în sensul că ar fi aplicabil termenul de prescripție
din dreptul muncii care este de 3 ani, instanța de fond a apreciat că acestea
nu pot fi primite întrucât art. 106 din Legea nr. 188/1999 face referire
expresă la condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004.
În fine, judecătorul
fondului a constatat că nici susținerea că reclamanta ar fi știut de pagubă
abia în luna mai 2011 nu poate fi reținută, întrucât formularea acestei cereri
o dată cu acțiunea principală denotă fără dubiu că reclamanta știa sau trebuia
să știe de întinderea pagubei.
Recursul
reclamantei
Împotriva Sentinței
nr. 110 din 24 iunie 2011 a Curții de Apel Bacău a declarat recurs S.V.
apreciind că soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică.
Recurenta susține că,
în mod greșit, instanța de fond a apreciat că acțiunea reclamantei este
prescrisă, întrucât reclamanta a depus acțiunea cu respectarea prevederilor
art. 19 din Legea nr. 554/2004.
De asemenea,
recurenta mai arată că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la capătul
de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune morale pentru
prejudiciile cauzate ca urmare a eliberării din funcție, pentru care
prescripția extinctivă nu putea opera.
II. Considerentele
Înaltei Curți asupra recursului
Examinând sentința
atacată prin prisma criticilor formulate, precum și potrivit art. 304
1
C. proc. civ. sub toate aspectele, Înalta Curte constată că se impune admiterea
recursului pentru primul motiv invocat.
Argumente de fapt și
de drept relevante
În speță, reclamanta
a solicitat despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului material constând în
drepturile salariale sau asimilate salariului de care a fost lipsită și pentru
prejudiciul moral constând în vătămarea unor valori ale personalității umane,
ca efect al emiterii unui act administrativ privind raportul său de serviciu,
anulat prin hotărâri judecătorești irevocabile.
Acțiunea înregistrată
la data de 9 mai 2011 are ca obiect acordarea de despăgubiri pentru
prejudiciile produse prin Ordinul nr. 180 din 25 aprilie 2009, prin
Președintele Autorității Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă a dispus
eliberarea reclamantei din funcție începând cu data de 24 aprilie 2009.
Acest ordin a fost
anulat prin Sentința civilă nr. 27 din 25 februarie 2010 a Curții de Apel
Bacău, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4468 din 21 octombrie 2010 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.
Potrivit art. 19 din
Legea nr. 554/2004,
"(1) Când
persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în
același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de
despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască
întinderea pagubei.
(2) Cererile se
adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un
an prevăzut la art. 11 alin. (2)".
Încadrarea în
termenul de prescripție de un an prevăzut în art. 19 din Legea nr. 554/2004 se
analizează prin raportare la elemente de fapt apte să conducă la concluzia că
reclamantul a cunoscut efectiv întinderea pagubei sau trebuia să o cunoască
prin diligente rezonabile în contextul circumstanțelor cauzei.
Termenul prevăzut de
art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are în vedere tocmai acele situații în
care, în momentul introducerii acțiunii în anularea actului administrativ
individual, persoana vătămată nu poate, în mod obiectiv, cunoaște existența și întinderea
pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acțiune în despăgubire. După
soluționarea acțiunii în anulare, aceasta poate estima și pretinde paguba
cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziție un an pentru
formularea unei astfel de acțiuni.
De asemenea, cererea
de despăgubiri materiale, deși este subsumată tot noțiunii de "reparare a
pagubei", utilizată în cuprinsul art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, are
un regim juridic diferențiat, în sensul că legea dă posibilitatea formulării ei
pe cale separată, în termen de un an de la data când persoana vătămată a
cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, conform art. 19 din Legea
nr. 554/2004.
Înalta Curte
constată, prin urmare, că întinderea prejudiciului aflat în legătură de
cauzalitate cu Ordinul nr. 180 din 25 aprilie 2009 a fost cunoscută la data
pronunțării Deciziei nr. 4468 din 21 octombrie 2010, moment de la care a
început să curgă termenul de prescripție de un an reglementat prin art. 19
alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, astfel că, în mod eronat, instanța de
fond a constatat că la data de 9 mai 2011, când a fost învestită curtea de
apel, dreptul la acțiune ar fi fost prescris.
l. Temeiul legal al
soluției adoptate în recurs
Toate argumentele
prezentate mai sus sunt în măsură să atragă casarea sentinței în temeiul art.
20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și trimiterea cauzei spre rejudecare la
aceeași instanță, care urmează să analizeze și celelalte aspecte invocate în
recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de S.V. împotriva Sentinței nr. 110 din 24 iunie a Curții de Apel
Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința
atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 8 martie 2012.
Procesat de GGC - CL