ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3424/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul Z.I.

a chemat în judecată pe pârâtele Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă Vaslui, solicitând repunerea în funcția deținută anterior emiterii Ordinului de demitere din funcție nr. 276 din 24 aprilie 2009, emis de Președintele ANOFM, ordin ce a fost anulat prin Sentința civilă nr. 128/CA din 17 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel Iași, sentință rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 565 din 02 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv în funcția de director executiv adjunct la AJOFM Vaslui, obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri constând în drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate cu rata inflației și dobânda de referința a Băncii Naționale a României, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, constând în indemnizația de concediu de odihnă, stimulente, prima de vacanța, prime și al 13-lea salariu, aferente perioadei de la data demiterii reclamantului, respectiv data de 19 mai 2010, și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce urmează a fi pronunțată în cauză, precum și obligarea pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat că prin Ordinul nr. 422 din 17 iulie 2006 al Președintelui ANOFM, reclamantul a fost numit în funcția de director executiv adjunct la AJOFM Vaslui, funcție pe care a ocupat-o prin concurs, iar la data de 19 mai 2009 a fost eliberat din funcția respectivă, ca urmare a Ordinului nr. 276 din 24 aprilie 2009 emis de Președintele ANOFM. Ordinul nr. 276 din 24 aprilie 2009 a fost anulat prin Sentința civilă nr. 128/CA din 17 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr. 409/45/2009, sentință ce a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 565 din 02 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin întâmpinare, pârâtele Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vaslui au invocat excepția tardivității acțiunii, susținând că reclamantul s-a adresat instanței de contencios administrativ peste termenul de un an prevăzut de dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și cu încălcarea termenului de 6 luni stabilit de art. 11 din același act normativ. Prin Sentința nr. 1/2012 din 6 ianuarie 2012 Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității acțiunii și a respins ca tardivă acțiunea formulată de reclamantul Z.I.

împotriva pârâtelor Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vaslui, având ca obiect repunerea reclamantului în funcția publică deținută anterior emiterii Ordinului de demitere din funcție nr. 276 din 24 aprilie 2009, precum și obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri; a respins cererea privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în ceea ce privește excepția tardivității acțiunii, faptul că, în conformitate cu prevederile art. 106 alin. (1) și (2) din Legea nr. 188/1999, ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 8 alin. (1) din același act normativ, în contenciosul administrativ cererea de anulare a unui act administrativ și cea de reparare a prejudiciului se introduc la instanță în același timp, cererea de acordare de despăgubiri, atât morale, cât și materiale, precum și cererea de reintegrare fiind capete secundare de cerere în cadrul acțiunii principale în contencios administrativ, pentru a da posibilitatea instanței care analizează legalitatea actului administrativ să decidă și asupra măsurilor de reparare a prejudiciului.

Instanța a apreciat că această concluzie se desprinde și din dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în care se face referire atât la cererea de anulare a unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, cât și la repararea pagubei cauzate, precum și faptul că de la regula instituită în aceste texte de lege există însă o excepție reglementată de dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, s-a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, prin acest text de lege reglementându-se posibilitatea formulării cererii de despăgubiri la o dată ulterioară introducerii cererii principale în anularea unui act administrativ, pornind de la ideea că la data formulării cererii de anulare reclamantul nu cunoștea întinderea pagubei.

Instanța de fond a apreciat că dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se aplică însă și în situația în care reclamantul a cunoscut întinderea prejudiciului înainte de data formulării cererii de anulare, dar nu a formulat capătul de cerere privind despăgubirile în cadrul acțiunii principale, caz în care reclamantul are posibilitatea de a formula în mod distinct, ulterior, o acțiune separată pentru repararea prejudiciului, însă sub condiția imperativă a respectării termenului de prescripție de un an, calculat, conform dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Sancțiunea nerespectării acestui termen, dacă nu este incidentă o cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripției, o constituie respingerea cererii ca tardiv introdusă.

Instanța de fond a apreciat că reclamantul a cunoscut în mod obiectiv întinderea pagubei la data emiterii Ordinului de demitere din funcție nr. 276 din 24 aprilie 2009, când a încetat plata drepturilor salariale de care a beneficiat până la acel moment și, prin urmare, termenul de 1 an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, calculat conform dispozițiilor art. 101 alin. (3) și (5) C. proc. civ., a început să curgă de la 24 aprilie 2009 și s-a împlinit la data de 26 aprilie 2010. Întrucât cererea de acordare de despăgubiri și de reintegrare a fost introdusă la instanța de judecată de reclamantul Z.I. la data de 16 iunie 2011, Curtea de Apel a constatat că a fost depășit termenul de prescripție de 1 an.

Curtea de Apel a considerat că, așa cum reiese din prevederile legale mai sus menționate, cele două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea Ordinului de demitere din funcție nr. 276 din 24 aprilie 2009, cu consecința înlăturării acestuia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, repararea prejudiciului prin reintegrare și acordare de despăgubiri au obiect și finalitate diferite, și, deci, nu se confundă. Aceasta înseamnă că în situația în care instanța de contencios administrativ anulează un act administrativ de eliberare din funcția publică, reintegrarea în funcția publică deținută nu intervine automat, ca efect al anulării actului de demitere, ci este necesară solicitarea funcționarului public de reintegrare, adresată instanței de judecată, aspect stabilit, de altfel, de art. 106 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Având în vedere cele ce preced, instanța a admis excepția tardivității acțiunii și a respins, ca tardivă, acțiunea formulată de reclamantul Z.I. împotriva pârâtelor Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vaslui, având ca obiect repunerea reclamantului în funcția publică deținută anterior emiterii Ordinului de demitere din funcție nr. 276 din 24 aprilie 2009, precum și obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri. Având în vedere și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., instanța a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva Sentinței nr. 1 din 6 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamantul prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Reclamantul a învederat, prin motivele cererii de recurs, că prin sentința recurată s-a dat o greșită rezolvare excepției de tardivitate, și s-a reținut eronat că cererea de reintegrare în funcție și cererea de acordare a drepturilor salariale ar fi trebuit să fie formulate în același timp cu cererea de anulare a ordinului de demitere. Pentru a considera că acțiunea a fost introdusă cu depășirea termenului de prescripție sub aspectul tuturor capetelor de cerere, prima instanță a interpretat dispozițiile art. 106 din Legea nr. 188/1999 și prevederile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, în sensul că deodată, în aceeași cerere de chemare în judecată, în unul și același dosar, ar trebui să fie formulate atât acțiunea în anularea ordinului, cât și reintegrarea în funcția publică deținută precum și drepturile salariale.

Această interpretare, a susținut recurentul, este vădit greșită, întrucât dispozițiile alin. (2) al art. 106 din Legea nr. 188/1999 când se referă la "instanța care a constatat nulitatea actului administrativ" face doar indicarea instanței competente să dispună reintegrarea în funcția publică deținută, dar nu impune nicio condiționare ca măsurile să fie dispuse neapărat pe baza unei cereri unice și prin una și aceeași hotărâre. Recurentul a precizat că deoarece sentința de anulare a ordinului de demitere a devenit irevocabilă la data de 2 februarie 2011, de la acest moment s-a născut în mod irevocabil dreptul reclamantului de a solicita reîncadrarea în funcția publică deținută, situație în care prescripția dreptului de a cere reintegrarea în funcție curge de la acest moment.

Dacă se refuză dreptul reclamantului la reintegrarea în funcție, s-a apreciat că anularea ordinului de demitere din funcția publică este iluzorie, iar "considerentul primei instanțe cu privire la înlăturarea ordinului din realitatea juridică nu are corespondent în realitate, pentru că anularea înseamnă lipsirea unui act juridic de efectele sale. Or, prima instanță prin soluția pe care a dat-o în termenii în care a motivat-o, a redus anularea doar la un aspect formal, fără nicio eficiență practică. Pe de altă parte, recurentul a invocat și greșita aplicare a dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, arătându-se că judecătorul fondului a considerat neîntemeiat că întinderea pagubei ar fi fost cunoscută de către reclamant în mod obiectiv la data emiterii ordinului.

Or, a cunoaște sau a avea posibilitatea obiectivă de cunoaștere a unei pagube presupune ca paguba să se fi produs deja. De aceea, în ce privește drepturile salariale cuvenite, de exemplu pentru perioada începând cu data de 2 februarie 2011, nu se poate susține sub nicio formă că paguba ar fi fost deja produsă la data emiterii ordinului de demitere. În fine, a relevat reclamantul că paguba cu privire la drepturile salariale aferente fiecărei luni se produce în fiecare lună în care reclamantul este lipsit de drepturile salariale. Cât timp pentru fiecare tranșă lunară de salariu paguba se produce în fiecare lună, pentru fiecare tranșă lunară curge câte un termen de prescripție separat, ceea ce face ca și în ipoteza aplicării art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cel puțin cât privește drepturile salariale aferente ultimului an anterior datei de 16 iunie 2011, prescripția să nu fie împlinită.

Prin întâmpinarea formulată în cauză intimatele Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vaslui au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea, în esență, că în mod întemeiat și cu respectarea legii instanța de fond a admis excepția tardivității introducerii de către reclamanta a cererii de chemare în judecată și, pe cale de consecință, a respins acțiunea ca tardiv formulată. Recursul este fondat și urmează a fi admis, cu consecința casării Sentinței nr. 1 din data de 6 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceiași instanță, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Este necontestat, în litigiu, că prin Ordinul nr. 276 din data de 24 aprilie 2009 emis de președintele Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă s-a dispus eliberarea reclamantului Z.I., începând cu data expirării perioadei de preaviz de 30 de zile, din funcția publică de director executiv adjunct MPM al Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Vaslui, în temeiul prevederilor art. III alin. (11) din O.U.G. nr. 37/2009, coroborate cu cele ale art. 99 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată. Prin Sentința nr. 128/C.A.

din data de 17 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 565 din data de 2 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului Z.I., cu consecința, printre altele, și a anulării Ordinului nr. 276 din 24 aprilie 2009 emis de președintele Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă. Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată sub nr. 1587/89/2011 din data de 16 iunie 2011 la Tribunalul Vaslui și ulterior, urmare declinării de competență, la Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Z.I.

a solicitat, în "contradictoriu cu Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vaslui, repunerea în funcția publică deținută anterior emiterii Ordinului nr. 276 din 24 aprilie 2009 emis de președintele Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, obligarea pârâților la plata de despăgubiri constând în drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate cu rata inflației și dobânda de referință a BNR și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul constând în indemnizația de concediu de odihnă, stimulente, prima de vacanță, prime și al 13-lea salariu, aferente perioadei de la data demiterii, respectiv data de 19 mai 2010 și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce urmează a fi pronunțată în litigiu, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În mod neîntemeiat Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 1 din 6 ianuarie 2012, a admis excepția tardivității acțiunii reclamantului și a respins ca tardivă acțiunea formulată de Z.I. împotriva pârâților Agenția Națională pentru Ocuparea Forțe de Muncă și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vaslui.

Potrivit art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "(1) în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condițiile și termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public.

(2) La solicitarea funcționarului public, instanța care a constatat nulitatea actului administrativ va dispune reintegrarea acestuia în funcția publică deținută". Pe de altă parte, se reține că art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, prevede că "(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

(2 1 ) În cazul suspendării, potrivit legii speciale, a procedurii de soluționare a plângerii prealabile, termenul prevăzut la alin. (1) curge după reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului legal de soluționare, după caz, dacă a expirat termenul prevăzut la alin. (2). (3) În cazul acțiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenția Națională a Funcționarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existența actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2). (4) Ordonanțele sau dispozițiile din ordonanțe care se consideră a fi neconstituționale, precum și actele administrative cu caracter administrativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând.

(5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere". Cu titlu de excepție, art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, având denumirea marginală "Termenul de prescripție pentru despăgubiri", precizează, prin alin. (1), că atunci când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, și, prin alin. (2), că cererile având ca obiect aceste despăgubiri se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2). Din interpretarea sistematică și teleologică a prevederilor art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor și a dispozițiilor art. 11 și art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, nu se poate concluziona că în situația actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu al funcționarului public în mod obligatoriu prin aceeași acțiune în contencios administrativ reclamantul trebuie să solicite anularea actului considerat nelegal și netemeinic,

reintegrarea în funcția publică deținută anterior cât și obligarea autorității sau instituției publice emitentă a actului administrativ la plata despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public, că prin urmare data când se cunoaște paguba este aceea a emiterii actului considerat netemeinic și nelegal și că în aceste condiții de la această dată începe să curgă termenul de prescripție pentru despăgubiri.

De aceea, prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ își găsesc aplicabilitate și în materia cererilor de despăgubire formulate de funcționarul public deosebit de prealabila acțiune în anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, termenul de prescripție începând să curgă în această ipoteză de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, dată care nu poate fi considerată, invariabil, aceea a emiterii actului administrativ considerat nelegal și netemeinic.

În cauză, data la care recurentul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor bănești la care avea dreptul, potrivit prevederilor art. 106 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 188/1999, nu poate fi alta decât data rămânerii irevocabile a Sentinței nr. 128/CA din 17 mai 2010 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, și anume data de 2 februarie 2011 când s-a pronunțat Decizia nr. 565 din 2 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care au fost respinse ca nefondate recursurile formulate de Guvernul României și de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă împotriva sentinței menționate.

Or, prin raportare la data de 2 februarie 2011, mai sus arătată, se reține că în mod neîntemeiat prin sentința atacată a fost respinsă ca tardivă acțiunea reclamantului, înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Vaslui la 16 iunie 2011, aceasta fiind introdusă în termenul de un an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. În aceste condiții, constatând ca sunt întemeiate motivele de recurs invocate în cauză, și că instanța de fond a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, urmează a se dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) și art. 313 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, cu majoritate, admiterea recursului declarat de reclamantul Z.I.

împotriva Sentinței nr. 1 din 6 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ, cu consecința casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate, Admite recursul declarat de Z.I. împotriva Sentinței nr. 1 din 06 ianuarie 2012 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu opinia separată a doamnei judecător E.C., în sensul respingerii recursului ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iulie 2012.

OPINIA SEPARATĂ

redactată de judecător E.C., în temeiul prevederilor art. 258 și 264 alin. (2) C. proc. civ. Din examinarea acțiunii, a situației de fapt și a motivelor de recurs, apreciez că se impune respingerea recursului pentru considerentele ce se vor expune în continuare. Recurentul-reclamant a solicitat prin cererea de chemare în judecată care a format obiectul analizei judiciare din prezenta cauză, repunerea în funcția deținută anterior emiterii Ordinului nr. 276 din 24 aprilie 2009 și obligarea la despăgubiri constând în drepturile salariale și alte drepturi ce i s-ar fi cuvenit pentru funcția deținută anterior emiterii Ordinului nr. 276/2009. A susținut că prin Sentința nr. 128/CA din 17 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Iași, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 565 din 2 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost anulat Ordinul nr. 276/2009, astfel că se impune repunerea în funcția anterioară și obligarea la despăgubiri.

Prima instanță, prin Sentința nr. 435/CA din 24 octombrie 2011 a respins ca tardivă acțiunea formulată de reclamant. În motivele de recurs s-a susținut că greșit a admis prima instanță excepția tardivității acțiunii, întrucât trebuie calculat termenul de introducere a acțiunii începând cu data când a rămas irevocabilă hotărârea prin care s-a dispus anularea Ordinului nr. 276/2009 al Agenției Naționale de Ocupare a Forței de Muncă. Cu privire la obligarea pârâtei-intimate de a-l reintegra pe recurentul-pârât Potrivit art. 106 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, instanța care a constatat nulitatea actului administrativ va dispune reintegrarea funcționarului public în funcția publică deținută. Reclamantul nu a solicitat prin acțiunea al cărei obiect l-a constituit anularea ordinului de eliberare din funcție și reintegrarea, astfel că instanța de fond a respins legal acțiunea reclamantului ca tardivă.

Din modul de redactare a textului art. 106 alin. (2) coroborat cu alin. (1), rezultă că la solicitarea funcționarului public, instanța care constată nulitatea actului va dispune și reintegrarea acestuia. Astfel, cele două cereri de anulare și reintegrare se soluționează concomitent de către aceeași instanță, formularea legiuitorului având suficientă claritate și astfel norma de drept este previzibilă. Dacă cererea de reintegrare nu s-a formulat în fața instanței care a soluționat acțiunea în anulare, pârâtul este decăzut din dreptul de a mai solicita reintegrarea, astfel că se impunea respingerea recursului.

Rezolvarea legislativă cuprinsă în art. 106 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 corespunde și exigențelor principiului stabilității, consacrate atât în Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și în dreptul comunitar, deoarece dacă funcționarul public nu a solicitat odată cu anularea actului și reintegrarea, atunci autoritatea emitentă poate ocupa acel post prin angajarea unei alte persoane al cărei raport de funcție devine incert, dacă s-ar accepta posibilitatea ca acțiunea în reintegrare să facă obiectul unei cereri separate. Reglementarea cuprinsă în art. 106 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 este similară abordării legislative C. muncii cu privire la reintegrarea în funcție a personalului contractual.

Astfel, potrivit art. 80 alin. (2) C. muncii, la solicitarea salariatului, instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere. Așadar, și în această materie, instanța care a soluționat cererea de anulare a concedierii va soluționa, la cererea salariatului și repunerea părților în situația anterioară. În ambele materii nu se poate formula o cerere separată pentru reintegrare, pentru că prin voința legiuitorului, anularea actului și repunerea în situația anterioară sunt de competența aceleiași instanțe. De altfel, prin Decizia nr. 150 din 25 februarie 2010, Curtea Constituțională, rezolvând o excepție de neconstituționalitate a art. 78 C. muncii (actualmente art. 80), a arătat că instanța de judecată trebuie să repună în situația anterioară persoana căreia i s-a desfăcut contractul individual de muncă, în măsura în care aceasta solicită în mod expres reintegrarea.

Și prin prisma considerentelor acestei decizii, care au putere obligatorie, reintegrarea trebuie să fie solicitată expres odată cu cererea de anulare a actului, în caz contrar se prezumă că partea, în baza principiului disponibilității a renunțat la reintegrare. În ceea ce privește obligarea la despăgubiri Așa cum s-a explicat mai sus reclamantul a fost eliberat din funcție prin Ordinul nr. 276 din 24 aprilie 2009. Prin acțiunea inițială a cerut anularea acestui ordin, fără să fi solicitat și plata de despăgubiri. Prin prisma prevederilor art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamantul trebuia să solicite odată cu anularea actului și repararea pagubei produse prin emiterea actului.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004 alin. (1), când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție de un an pentru cererea de despăgubiri curge de la data când aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Situația reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 reprezintă o excepție de la regula instituită în art. 8 din Legea nr. 554/2004 și trebuie să fie temeinic justificată. În cauză, actul vătămător s-a emis la 24 aprilie 2009, iar prezenta acțiune s-a introdus la 16 iunie 2011. Reclamantul a cunoscut producerea și întinderea pagubei la data eliberării din funcție, dată de la care se calculează termenul de prescripție, pentru că prin eliberarea din funcție nu mai primea salariul și celelalte drepturi aferente funcției, astfel că nu sunt aplicabile regulile instituite în art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/2011 funcționarul public al cărui raport de funcție a încetat din motive pe care le consideră neîntemeiate, poate cere anularea actului, precum și plata de către autoritatea emitentă a actului a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate. Așadar, în cazul despăgubirilor constând în salarii, termenul de prescripție curge de la data când s-a luat cunoștință de actul vătămător, acțiunea având chiar din perspectiva legii speciale, caracter complex, legiuitorul stabilind limitele judecății. În concluzie, cererea de reintegrare, în baza art. 106 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 trebuie formulată concomitent cu acțiunea în anularea actului, în fața aceleiași instanțe care dacă va constata nulitatea actului administrativ va dispune și reintegrarea în funcția publică deținută anterior.

Cererea privind despăgubirile se poate formula și ulterior, numai dacă reclamantul nu a cunoscut întinderea pagubei produse prin emiterea actului, dar în cazul eliberării din funcție, paguba se cunoaște de la data când s-a emis actul pentru că de atunci funcționarul public nu mai primește salariul aferent acestei funcții. În consecință, consider că recursul trebuia respins, sentința primei instanței fiind legală și temeinică.