ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2873/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 224/CA din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea introdusă de reclamanta C.R., în contradictoriu cu pârâta C.N.P.A.D.S., a anulat Ordinul nr. 452 din 23 aprilie 2009, emis de pârâtă și a dispus reintegrarea reclamantului în funcția de director executiv adjunct al Casei de Pensii Vaslui. Prin aceeași sentință, instanța a luat act de renunțarea de către reclamantă la capătul de cerere referitor la achitarea drepturilor salariale și a obligat pârâta să-i plătească reclamantului suma de 4,3 RON cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, faptul că reclamantul V.M.

a fost numit prin Decizia nr. 593 din 24 iunie 2005, emisă de Casa Națională de Pensii, în funcția publică de conducere de director executiv adjunct al Casei Județene de Pensii Vaslui, funcție din care a fost eliberat în baza Ordinului nr. 452 din 23 aprilie 2009, emis de C.N.P.A.D.S., ca urmare a desființării acesteia conform prevederilor O.U.G. nr. 37/2009. La data de 25 mai 2009 reclamantul a formulat plângere prealabilă, în condițiile în care, anterior, prin cererea sa din 20 mai 2009, solicitase conform art. 99 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, ocuparea postului vacant de consilier superior, grad I, vacant, ori de inspector principal, în aceeași instituție. La data de 07 iunie 2009, reclamantului i-a fost adus la cunoștință Ordinul nr. 752 din 22 mai 2009 de modificare a raportului său de serviciu, prin mutarea pe funcția publică de inspector cl.

I, grupa profesională asistent, treapta de salarizare 3, mutare pe care reclamantul a considerat-o abuzivă. Raportat la această situație de fapt, Curtea de Apel a constatat ca fiind dovedit faptul că reclamantul a fost numit în condițiile Legii nr. 188/1999 într-o funcție publică de conducere, că acesta a fost eliberat din funcție prin actul administrativ contestat și că pe data la care a expirat preavizul dat prin Ordinul nr. 452 din 23 aprilie 2009, reclamantul a fost numit, prin ordinul nr. 752 din 22 mai 2009 într-o funcție de execuție la unitatea pârâtă. Reținând apoi, că Ordinul nr. 452 din 23 aprilie 2009 a fost emis de pârâtă în temeiul și în vederea aplicării dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009, a cărei lege de aprobare a fost declarată ca neconstituțională prin Decizia nr. 1257/2009 a Curții Constituționale, Curtea de Apel a apreciat că toate actele emise în baza și în vederea aplicării O.U.G.

nr. 37/2009 trebuie să aibă aceeași soartă ca Ordonanța însăși, din moment ce autoritatea ce este desemnată garant al supremației Constituției a stabilit fără echivoc, că „legea care aprobă o ordonanță de urgență neconstituțională este ea însăși neconstituțională”, pârâta nemaiputându-și afirma legalitatea actului emis atâta timp cât întreaga construcție normativă pe care el s-a sprijinit a fost desființată în cadrul controlului de constituționalitate. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, faptul că în mod eronat instanța a admis acțiunea reclamantei pentru motivul că Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 07 octombrie 2009 afectează atât valabilitatea O.U.G.

nr. 37/2009, cât și a actelor emise în temeiul acestui act normativ. Recurenta a susținut astfel, că Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională se aplică numai pentru viitor, ceea ce presupune că legea în raport cu care se apreciază existența cauzei de nulitate era în vigoare la momentul emiterii actului administrativ, O.U.G. nr. 37/2009 producând efecte până la data abrogării sale prin O.U.G. nr. 105/2009 – efecte valabile indiferent de soluția Curții Constituționale pronunțată prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009. A mai susținut recurenta, că eliberarea intimatului-reclamant din funcția publică de conducere ocupată nu a fost rezultatul voinței arbitrare a instituției pârâte, ci a fost consecința desființării acestei funcții prin efectul art. III alin. (1) din O.U.G.

nr. 37/2009; că eliberarea reclamantului din funcția publică s-a realizat cu respectarea dispozițiilor art. 97 lit. c) și art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, în sensul că acordul de voință al acesteia nu era necesar pentru legala eliberare din funcția publică deținută; și că funcția publică deținută de reclamantă fiind desființată prin prevederile unui act normativ aflat în vigoare, în mod nelegal instanța de fond a obligat pârâta la reintegrarea reclamantului pe un post care nu mai există după data de 23 mai 2009, dată la care expira termenul de preaviz. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 din C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Astfel, prin Ordinul nr. 452 din 23 aprilie 2009 emis de președintele C.N.P.A.D.A.S., intimatul-reclamant, după un preaviz de 30 de zile, a fost eliberată din funcția publică de conducere de director executiv adjunct al Casei Județene de Pensii Vaslui. Măsura desființării postului de director executiv, dispusă prin ordinul menționat, a fost întemeiată în drept de către autoritatea emitentă, pe dispozițiile art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice locale. Legea pentru aprobarea O.U.G.nr. 37/2009 a fost însă declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257/2009 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

nr. 758/06.11.2009. Curtea Constituțională, reține în motivarea acestei Decizii ca prin reglementările sale, O.U.G. nr. 37/2009, „afectează” statutul juridic al unor funcționari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată, adoptată de Parlament privind prevederile art. 73 alin. (3) lit. j) din Legea fundamentală, potrivit cărora statutul funcționarilor publici se reglementează prin lege organică. Prin conținutul reglementării, reține Curtea Constituțională, Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competența materială, încălcând astfel dispozițiile art. 115 alin. (6) din Constituție.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că în mod temeinic și legal prima instanță, dând forță juridică principiului potrivit căruia între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare, a constatat că ordinul nr. 452/2009, nu poate fi menținut ca legal, acesta trebuind a fi înlăturat din circuitul juridic ca efect al înlăturării, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009, din ordinea juridică internă a actului normativ cu putere de lege, în temeiul căruia acest ordin a fost adoptat. Susținerea recurentei potrivit căreia Decizia nr. 1257/2009 a Curții Constituționale nu poate produce efecte în ceea ce privește ordinul atacat în cauză, fiind pronunțată ulterior emiterii acestuia, este nefondată.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform alin. (4) din articolul aflat în discuție, Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României; de la data publicării, Deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Ca atare, Deciziile Curții Constituționale privind admiterea unei excepții de neconstituționalitate sunt de imediată aplicare, cu consecința înlăturării normei declarate neconstituționale din sistemul normativ. Cu alte cuvinte, în situația în care soluția Curții Constituționale nu ar avea aplicare directă și imediată, întreaga procedură de control a constituționalității legilor și ordonanțelor ar fi lipsită de finalitate. În legătură cu acest aspect, poate fi amintită și Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999 în care s-a statuat că instanțele judecătorești trebuie să facă aplicarea directă a dispozițiilor constituționale relevante, în sensul de a înlătura prevederile neconstituționale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea acestora.

Mai mult, potrivit art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin Ordonanțe sau Dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, acțiune care poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste ordonanțe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei operațiuni administrative. Același text de lege reglementează, în alin. (4), situația acțiunilor formulate de o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituțională ordonanța prin admiterea unei excepții într-o altă cauză.

Din analiza acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate a ordonanței într-o altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepției, și în cauze similare, care au ca temei juridic aceleași prevederi declarate neconstituționale. Pe cale de consecință, în temeiul art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ, efectele deciziei instanței constituționale se extind și asupra celorlalte cauze având ca obiect anularea actelor administrative emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009. În ceea ce privește motivele de recurs prin care recurenta a arătat că prima instanță a ignorat faptul că eliberarea reclamantului din funcția publică de conducere ocupată nu a fost rezultatul voinței arbitrare a instituției pârâte, ci a fost consecința desființării acesteia prin efectul art. III alin. (1) din O.U.G.

nr. 37/2009, și că această funcție fiind desființată prin prevederile respectivului act normativ, în mod nelegal ar fi obligat-o la reintegrarea intimatului-reclamant pe un post care, practic, nu mai există, Înalta Curte constată că acestea sunt de asemenea nefondate, având la bază dispozițiile aceleiași O.U.G., or, ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet. În raport cu cele mai sus arătate, Înalta Curte va constata că hotărârea atacată este legală și temeinică, urmând ca, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., să respingă recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.N.P.A.D.A.S. împotriva sentinței nr. 224/ CA din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2010.