ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5847/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5847/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra contestației
în anulare de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Instanța de fond
Hotărârea atacată
cu contestație în anulare
Prin decizia nr. 3323
din 8 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios
administrativ și fiscal, a admis recursul formulat de Ministerul Muncii,
Familiei și Protecției Sociale și de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței
de Muncă împotriva sentinței civile nr. 29 din 11 februarie 2011 a Curții de
Apel Bacău și a modificat sentința recurată, în sensul că a respins acțiunea
formulată de reclamanta B.I.C. ca neîntemeiată față de pârâta Agenția Națională
pentru Ocuparea Forței de Muncă și pentru lipsa calității procesuale pasive
față de ceilalți pârâți.
Pentru a pronunța
această decizie, instanța de recurs a reținut în esență că Ministerul Muncii,
Familiei și Protecției Sociale nu este parte în raportul juridic dedus
judecății astfel că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece actul
administrativ a cărui anulare s-a cerut a fost emis de către Președintele Agenției
Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă.
Referitor la recursul
formulat de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, instanța de
control judiciar a constatat că acesta este fondat, întrucât deși susținerile
intimatei – reclamante în ceea ce privește nelegalitatea Ordinului nr. 178/2009
emis de Președintele Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă sunt
corecte, în sensul că dispozițiile legale ce au stat la baza emiterii acestui
ordin, respectiv dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009, au fost declarate
neconstituționale, astfel că s-ar impune anularea actului atacat, instanța de
fond a stabilit în mod eronat că acțiunea reclamantei, ce vizează restabilirea
situației anterioare emiterii acelui ordin, este întemeiată, având în vedere
actele juridice intervenite după emiterea ordinului și a căror anulare nu s-a
solicitat.
Referitor la actele
juridice intervenite după emiterea ordinului, instanța de recurs a reținut că
la data de 25 mai 2009, reclamanta a optat pentru numirea în funcția de
director coordonator adjunct al Direcției Managementul Pieții Muncii din cadrul
Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Bacău, numire ce a avut loc
în baza Ordinului Ministrului Muncii Familiei și Protecției Sociale nr. 1041/2009
și a încetat prin Ordinul nr. 483 din 07 iulie 2010 al Președintelui Agenției
Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, prin care s-a constatat încetarea
exercitării funcției de director coordonator adjunct ca efect al încetării de
drept a Ordinului nr. 1041/2009 precum și a contractului de management.
Motivele
contestației în anulare
B.I.C. a formulat, în
temeiul art. 318 din C. proc. civ., contestație în anulare împotriva deciziei
nr. 3323 din 8 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
de contencios administrativ și fiscal.
Contestatoarea a
susținut că instanța de recurs nu a observat că numirea sa în funcția de
director coordonator adjunct al Direcției Managementul Pieții Muncii din cadrul
Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Bacău realizată în baza
Ordinului Ministrului Muncii Familiei și Protecției Sociale nr. 1041/2009 care
a încetat prin Ordinul nr. 483/2010 al Președintelui Agenției Naționale pentru
Ocuparea Forței de Muncă nu a fost o opțiune manifestată liber și din
inițiativa contestatoarei, ci a fost determinată de intervenția O.U.G. nr.
37/2009, declarată ulterior neconstituțională, în exprimarea acordului privind
încadrarea pe noul post fiind constrânsă de comunicarea situației privitoare la
eliberarea din funcție.
A arătat contestatoarea
că urmare a acestei situații, Ordinul nr. 178/2009 din 24 aprilie 2009 (prin care
s-a dispus eliberarea sa din funcția publică de conducere de director executiv adjunct
la Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Bacău, în temeiul O.U.G.
nr. 37/2009) a rămas lipsit de fundament juridic, cu consecința firească a repunerii
sale în situația anterioară, neputându-i-se imputa faptul că, după eliberarea din
funcție s-a prezentat și a câștigat concursul pentru postul de director coordonator
adjunct, fiind inechitabilă sancționarea sa pentru o conduită în concordanță cu
actele normative aplicabile la momentul respectiv.
Contestatoarea a învederat
că Înalta Curte nu a observat că reorganizarea Agenției Naționale pentru Ocuparea
Forței de Muncă, în urma intrării în vigoare a O.U.G. nr. 68/2010 și a H.G. nr.
662/2010 este mult ulterioară emiterii ordinului contestat, Ordinul nr. 178/2009,
aceste acte normative nefiind avute în vedere și neconstituind temei al eliberării
sale din funcția publică.
A concluzionat contestatoarea
că stabilirea repercursiunilor acestor acte normative asupra raporturilor de serviciu
era necesar a se face ulterior reintegrării sale în funcția deținută anterior, fie
în sensul menținerii pe postul de director adjunct, vacant la data judecării fondului,
fie eventual, al oferirii unui alt post.
S-a solicitat admiterea
contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 din C. proc. civ., dezlegarea
pricinii de către instanța de recurs fiind rezultatul unor erori materiale.
II. Considerentele Înaltei
Curți asupra contestației în anulare
Argumente de fapt și
de drept relevante
Contestația în anulare
este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi exercitată în cazurile
expres și limitativ prevăzute în art. 317-318 din C. proc. civ.
Potrivit art. 318 teza
I din C. proc. civ., temeiul de drept invocat de contestatoare, „hotărârile instanțelor
de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul
unei greșeli materiale…”.
În ipoteza acestei prevederi
legale se încadrează greșelile materiale evidente, legate de aspectele formale ale
judecării recursului, de o asemenea gravitate încât au dus la pronunțarea unei soluții
greșite, pe calea contestației în anulare nefiind posibilă remedierea unor greșeli
vizând aprecierea probelor sau interpretarea unor dispoziții legale.
Neobservarea de către
instanță a unui act de procedură, cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată,
ar putea constitui greșeală materială, dar niciuna dintre susținerile contestatoarei
nu reprezintă o “greșeală materială” în sensul textului invocat, pe calea căii extraordinare
de atac a contestației în anulare neputându-se cenzura eventuale greșeli de judecată,
deoarece nu se reia cercetarea judecătorească asupra fondului cauzei.
Prin urmare, motivele
invocate de contestatoare nu se încadrează în dispozițiile art. 318 teza I din C.
proc. civ., iar pe de altă parte aceste aspecte au fost deja supuse cercetării judecătorești
în calea ordinară de atac a recursului, nemaiputând forma obiectul unei judecăți
care ar semnifica practic un recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil.
Temeiul legal al soluției
adoptate cu privire la contestația în anulare
Având în vedere toate
considerentele expuse, în temeiul art. 320 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge
contestația în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în anulare formulată de B.I.C.
împotriva deciziei nr. 3323 din 8 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie
2011.