ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4686/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 17/CA/2011-PI din 17 iunie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, cererea formulată de

reclamanta R.N.F. împotriva pârâtului M.M.F.P.S. și pe cale de consecință a aplicat

conducătorului instituției pârâte amendă de 20% pe zi de întârziere din salariul

minim brut pe economie; totodată, a dispus obligarea pârâtului la plata în favoarea

reclamantei a sumei de 100 RON pe zi de întârziere, începând cu data de 14 februarie

2011 și până la data când se vor executa întocmai și în întregime obligațiile dispuse

prin sentința nr. 158 din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Oradea și decizia

nr. 173 din 14 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

În analiza stării de fapt,

instanța de fond a reținut că prin sentința nr. 158 din 21 aprilie 2010 a Curții

de Apel Oradea, irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin decizia nr.

173 din 14 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus anularea

în totalitate a ordinului nr. 419 din 23 aprilie 2009 emis de pârât și obligarea

acestuia la emiterea unui nou ordin prin care să se dispună reintegrarea reclamantei

în funcția de inspector șef adjunct relații de muncă în cadrul I.T.M. Bihor, cu

data de 25 mai 2009.

A fost obligat pârâtul la plata

în favoarea reclamantei a tuturor drepturilor salariale aferente funcției de inspector

șef adjunct relații de muncă pentru perioada 25 mai 2009 și până la reintegrarea

efectivă în funcție, la acordarea în natură a concediului de odihnă neefectuat,

aferent anului 2009, la efectuarea tuturor plăților aferente privind contribuțiile

datorate statului, C.A.S., C.A.S.S., impozit, șomaj etc., să i se completeze reclamantei

stagiul de cotizare aferent vechimii în muncă și în specialitate, precum și la asigurările

sociale de sănătate, efectuarea înscrierilor în carnetul de muncă al reclamantei

în mod corect, anularea înscrierilor privind destituirea din funcția publică de

conducere, completarea în mod corespunzător a dosarului profesional al reclamantei,

asigurarea tuturor condițiilor necesare în vederea reluării activității în cadrul

I.T.M. Bihor și asigurarea condițiilor pentru urmarea cursurilor de perfecționare

prevăzute a fi urmate de reclamantă pentru anul 2009, conform programului de perfecționare

aprobat de Inspecția Muncii.

Instanța de fond a reținut

că, în urma rămânerii irevocabile a hotărârii, a fost emis ordinul nr. 985 din 15

februarie 2011, la expirarea termenului de 30 de zile prevăzut de textul de lege

mai sus indicat. Art. 2 din dispozitivul acestui ordin o vizează pe reclamantă și

preluându-se cele dispuse prin hotărârea judecătorească se ordonă ca reclamanta

să fie reintegrată în funcția anterior deținută în cadrul I.T.M. Bihor indicându-se

gradul, clasa de salarizare și salariul lunar. Art. 3 din același ordin prevede

ca reclamantei să i se plătească drepturile salariale restante cu începere de la

data de 25 mai 2009 și până la data reluării efective a activității.

Ulterior, în temeiul ordinului

menționat s-a emis de către Inspectorul General de Stat din cadrul Inspecției Muncii

– instituție aflată în subordinea ministerului pârât – decizia nr. 515 din 03

iunie 2011, din cuprinsul căreia rezultă explicit că abia cu începere de la data

de 07 iunie 2011, respectiv după sesizarea instanței de executare și după expirarea

termenului prevăzut de lege, s-a dispus reintegrarea reclamantei în funcția avută

conform celor dispuse prin sentință și prin ordinul M.M.F.P.S.

Mai reține instanța de

fond că I.T.M. Bihor, instituție în structura căreia s-a dispus reintegrarea, nu

a achitat drepturile bănești reclamantei, cu motivația că deși a solicitat ministerului,

acesta nu a asigurat resursele financiare necesare pentru plata respectivelor drepturi

salariale restante.

Consideră instanța de

fond că, în mod neîntemeiat pârâtul a invocat excepția lipsei de obiect a cererii

în măsura în care nu a dus la îndeplinire toate obligațiile dispuse în sarcina sa

prin hotărârea judecătorească, iar pârghiile ce stau la baza îndeplinirii sunt exclusiv

în puterea sa.

Nu poate fi reținută,

în opinia instanței de fond, nici apărarea potrivit căreia sancțiunea nu poate fi

aplicată fiindcă nu a fost nominalizată persoana cu care partea înțelege să se judece,

atâta vreme cât textul de lege a prevăzut că aceasta se aplică conducătorul instituției,

care este o persoană lesne determinabilă, și indiferent de titularul ei vremelnic,

obligația instituită prin hotărâre se perpetuează până la îndeplinirea ei întocmai

indiferent de cine deține calitatea de conducător.

Consideră instanța de

fond că, chiar dacă s-ar admite că pentru reintegrarea reclamantei au fost necesare

unele demersuri administrative, ceea ce a făcut posibilă punerea în fapt a acestei

măsuri numai cu începere din data de 07 iunie 2011, nu există nicio justificare

pentru întârzierea în acordarea drepturilor salariale sau și a celorlalte obligații,

o atare întârziere creând în continuare prejudicii materiale și frustrări reclamantei,

care a făcut dovada contractării de credite bancare cu dobândă pentru asigurarea

subzistenței și pentru suportarea cheltuielilor cu menținerea sănătății, precum

și pentru procedurile de punere în executare, onorarii de executare și de avocat,

legătura de cauzalitate dintre neexecutare și acestea fiind evidentă.

Împotriva sentinței civile

nr. 17/CA/2011-PI din 17 iunie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și

de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul M.M.F.P.S., invocând

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea

căruia a susținut, în esență, următoarele:

Astfel, susține recurentul

că, instanța de fond în soluționarea cauzei cu care a fost investită a ignorat total

solicitările făcute în scris de către M.M.F.P.S., în sensul de a-i solicita reclamantei

să-și precizeze acțiunea, în sensul de a indica cu cine înțelege să se judece, în

condițiile în care prin cererea de chemare în judecată se solicită aplicarea sancțiunii

prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, autorității publice, respectiv

M.M.F.P.S. și nu conducătorului respectivei instituții.

Totodată, se mai arată

că instanța de fond în soluția dată nu a ținut cont de faptul că în executarea sentinței

civile nr. 158/2010 a Curții de Apel Oradea, M.M.F.P.S. a emis ordinul nr. 985

din 15 februarie 2011 prin care a dispus anularea ordinului nr. 419 din 23

aprilie 2009. în executarea art. 2 și art. 3 din Ordinul nr. 985 din 15

februarie 2011 emis de M.M.F.P.S, a fost emisă de către Inspectorul General de stat

al Inspecției Muncii, decizia nr. 351 din 15 februarie 2011.

Mai susține recurenta

că in cauză trebuie să se țină și de O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor

de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, cu modificările

și completările ulterioare.

de recurs

Analizând hotărârea atacată

prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prev. de

art. 304, cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru considerentele arătate în continuare.

Cererea adresată instanței

de fond a vizat aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pentru neexecutarea

unei hotărâri judecătorești, conform art. 24 din Legea nr. 554/2004 și obligarea

la plata despăgubirilor pentru întârziere în cuantum de 300 RON pe zi de întârziere

începând cu data de 13 ianuarie 2011 și până la executarea întocmai și în întregime

a obligațiilor stabilite în sarcina autorității pârâte.

Titlul executoriu a cărui

neexecutare se invocă este sentința civilă nr. 158 din 21 aprilie 2010 a Curții

de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia

nr. 173 din 14 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin această sentință

s-a dispus s-a dispus anularea în totalitate a ordinului nr. 419 din 23 aprilie

2009 emis de pârât și obligarea acestuia la emiterea unui nou ordin prin care să

se dispună reintegrarea reclamantei în funcția de inspector șef adjunct relații

de muncă în cadrul I.T.M. Bihor, cu data de 25 mai 2009; totodată, a

fost obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei

a tuturor drepturilor salariale aferente funcției de inspector șef adjunct relații

de muncă pentru perioada 25 mai 2009 și până la reintegrarea efectivă în funcție,

la acordarea în natură a concediului de odihnă neefectuat, aferent anului 2009,

la efectuarea tuturor plăților aferente privind contribuțiile datorate statului,

C.A.S., C.A.S.S., impozit, șomaj etc., să completeze reclamantei stagiul de cotizare

aferent vechimii în muncă și în specialitate, precum și la asigurările sociale de

sănătate, efectuarea înscrierilor în carnetul de muncă al reclamantei în mod corect,

anularea înscrierilor privind destituirea din funcția publică de conducere, completarea

în mod corespunzător a dosarului profesional al reclamantei, asigurarea tuturor

condițiilor necesare în vederea reluării activității în cadrul I.T.M. Bihor și asigurarea

condițiilor pentru urmarea cursurilor de perfecționare prevăzute a fi urmate de

reclamantă pentru anul 2009, conform programului de perfecționare aprobat de Inspecția

Muncii; a fost dispusă și obligarea pârâtului la plata sumei de 25.000 RON cu titlu

de daune morale.

Cum în mod corect reține

și instanța de fond, în executarea sentinței civile nr. 158 din 21 aprilie 2010

a Curții de Apel Oradea, M.M.F.P.S. a emis ordinul nr. 985 din 15 februarie 2011

prin care a dispus reintegrarea reclamantei în funcția publică de conducere, precum

și executarea dispozițiilor referitoare la plata drepturilor bănești către reclamantă,

de către Inspectoratul General de Muncă, ordonatorul terțiar de credite cu care

reclamanta se afla în raporturi directe de serviciu.

Pentru ca sancțiunea pecuniară

de 20% din salariul minim brut pe economie să fie aplicată este necesar să se stabilească

atitudinea culpabilă a conducătorului autorității publice pârâte cu privire la neexecutarea

unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, în speță, recurentul

a făcut, în termen legal, toate demersurile necesare pentru reintegrarea reclamantei;

faptul că reintegrarea reclamantei în funcția publică de conducere s-a făcut abia

începând cu data de 07 iunie 2011, datorită derulării unor operațiuni administrative

necesare vacantării respectivei funcții publice, nu poate conduce la reținerea unei

atitudini culpabile în sarcina conducătorului autorității publice pârâte în sensul

art. 24 din Legea contenciosului administrativ.

Totodată, Înalta Curte

constată că instanța de fond a reținut în mod greșit

că

neefectuarea plății despăgubirilor și a daunelor morale poate fi sancționată cu

aplicarea amenzii reglementate de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, textul

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilește cu rigoare sfera de aplicare

a acestuia, respectiv hotărârile a căror neexecutare atrage acordarea despăgubirilor

și aplicarea sancțiunii amenzii.

Din conținutul

normativ al art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, rezultă fără echivoc că obligațiile

a căror neexecutare conduce la aplicarea sancțiunii amenzii, sunt obligații de „a

face”, adică a unor obligații de a emite un act administrativ, de a modifica un

astfel de act, de a se elibera o adeverință sau un înscris sau să se efectueze o

operațiune administrativă, obligații ce nu se pot executa pe cale silită, datorită

specificului acestora, ținând seama și de emitentul actului care întotdeauna are

calitate de autoritate publică. Așadar, executarea obligațiilor „de a da” având

ca obiect o sumă de bani nu intră sub incidența art. 24 din Legea

contenciosului administrativ, cum în mod greșit a apreciat instanța de fond.

Procedura

contenciosului administrativ are un caracter special, fiind derogatorie de la regulile

procedurale civile, însă numai cu privire la cererile care țin de specificul acestei

materii, în ceea ce privește executarea obligațiilor de „a da”, trebuie urmată procedura

de executare silită reglementată în art. 371

1

și urm. C. proc. civ.

Toate considerentele expuse,

converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este netemeinică

și nelegală, motiv pentru care se impune admiterea recursului, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., și modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii

acțiunii reclamantei ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de M.M.F.P.S. împotriva sentinței nr. 17/CA/2011-PI din 17 iunie 2011 a Curții de

Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată

în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta R.N.F., ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 octombrie 2011.