ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 941/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 941/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei

civile de față constată următoarele :

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Tribunalul Cluj, la data de 17 martie 2011, reclamanta G.M.D. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului

Cluj-Napoca, solicitând să se constate că Statul Român a preluat fără titlu

valabil imobilul teren în suprafață de 2139 mp, situat în municipiul

Cluj-Napoca, intabulat în C.F. Cluj-Napoca, obligarea pârâtului să-i recunoască

dreptul de proprietate asupra imobilului teren sus-menționat și să îi lase

terenul în deplină proprietate și posesie și să dispună rectificarea C.F.

Cluj-Napoca în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și

reînscrierea dreptului de proprietate al antecesorului reclamantei W.I.

În cauză au

formulat cereri de intervenție, în interesul pârâtului Statul Român, numiții

S.D.L., S.M.D., S.T. și P.E.D.

Prin

precizările la cererile de intervenție, depuse ulterior, intervenienții S.D.L.,

S.M.D. și S.T. au invocat excepția autorității de lucru judecat în raport de

dispozițiile art. 1201 C. civ.ă și de considerentele sentinței nr. 83/2011 a

Tribunalul Cluj pronunțată în Dosarul nr. 9019/117/2010, iar intervenientul

P.E.D. a invocat excepția puterii de lucru judecat în raport de sentința

sus-menționatâ.

Tribunalul

Cluj, secția civilă, prin sentința nr. 616 din 20 noiembrie 2013, a admis

excepția puterii de lucru judecat, a admis cererile de intervenție, în apărarea

pârâtului Statul Român, formulate de S.D.L., S.M.D., S.T. și P.E.D. și a

respins acțiunea, având ca obiect revendicarea imobiliară.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. 9019/117/2010, reclamanta

G.M.D. a chemat în judecată pe pârâții T.L., Municipiul Cluj-Napoca, prin

primar, Consiliul Local Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, S.M.D., S.T. și

P.E,D, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului prin care statul a

preluat imobilul situat în Cluj-Napoca, să fie obligați pârâții Municipiul Cluj

Napoca și Consiliul Local Cluj-Napoca, să îi lase în deplină proprietate și

posesie terenul în suprafață de 2.139 mp, situat în Cluj-Napoca, intabulat în

C.F. Cluj-Napoca, să fie obligată pârâta T.L. să-i lase în deplină proprietate

și posesie imobilul, înscris în C.F. Cluj, să fie obligați pârâții S.M.D. și

S.T. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în C.F., sa

fie obligat pârâtul P.E.D. să-i lase în deplină proprietate și posesie

imobilul, înscris în C.F. Cluj-Napoca, să se dispună restabilirea situației

anterioare de CF.

Prin sentința

civilă nr. 83/2011 din 28 ianuarie 2011, Tribunalul Cluj a respins acțiunea ca

inadmisibilă.

Sentința

sus-menționată a fost atacată cu apel si recurs, rămânând irevocabilă prin

Decizia nr. 4686 din 21 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă.

Analizând

cuprinsul celor două acțiuni redate mai sus, Tribunalul Cluj a constatat că

acestea au obiect si cauză identice. Totodată, a constatat și o identitate

parțială de părți între cele două litigii, în ambele fiind prezente în mare

măsură aceleași părți, mai puțin T.L., care nu mai figurează în litigiul de

fată.

S-a reținut că

nu se poate pretinde că nu există identitate de părți între cele două litigii

pentru considerentul că în litigiul de față figurează ca pârât Statul Român,

prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca iar în celălalt litigiu au

fost chemați în judecată în calitate de pârâți Municipiul Cluj-Napoca și

Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, întrucât aceste din urmă entități

au fost chemate în judecată în reprezentarea Statului Român.

Potrivit art.

1201 C. civ. este putere de lucru judecat când a doua cerere de chemare in

judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză si are aceleași

părți.

Excepția

puterii de lucru judecat este o excepție absolută, peremtorie, care pune capăt

procesului, în considerare principiului că hotărârea este prezumată că exprimă

adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Constatând

identitate de obiect, cauză și părți între litigiul de față și cei ce a tăcut

obiectul Dosarului nr. 9019/117/2010 al Tribunalului Cluj, tribunalul, în

temeiul art. 137 alin. (1) și 166 C. proc. civ. coroborat cu art. 1201 C.

civ., a admis excepția puterii de lucru judecat invocată prin cererile de

intervenție accesorie si a respins cererea de chemare în judecata, admițând

totodată cererile de intervenție în interesul pârâtului.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta G.M.D.

Prin Decizia

nr. 723/A din 9 septembrie 2014, Curtea de Apei Cluj, secția I civilă, a

respins apelul ca nefondat.

Răspunzând

criticilor reclamantei referitoarea la faptul că deși a analizat excepția

autorității de lucru judecat tribunalul a reținut incidența în cauză a puterii

de lucru judecat, instanța de apel a arătat că distincția între autoritatea

lucrului judecat și puterea lucrului judecat este practicată doar rareori și

numai la nivel discreționar, cu caracter mai degrabă izolat.

S-a arătat că

se distinge uneori între autoritatea lucrului judecat (zicându-se că aceasta

este o calitate atașată hotărârii de la momentul adoptării ei și până la

expirarea termenului de exercitare a căilor de atac de reformare sau de

retractare ori, după caz, până la respingerea lor) și puterea lucrului judecat

(înțeleasă drept calitate a unei hotărâri judecătorești care nu mai poate fi

reformată sau retractată), însă, în mod obișnuit distincția nu este valorizată,

preferându-se, tot doctrinar, a se considera că ambele sintagme reprezintă

expresii ale aceleiași entități juridice sau că între cele două distincția nu

ar fi nici necesară, nici posibilă.

în ce privește

abordarea legală a instituției art. 1201 C. civ. de la 1865 se mărginește la a

afirma că „este lucru judecat atunci când", fără a evoca in terminis

„puterea" sau „autoritatea" lucrului judecat, în vreme ce vechiul Cod

de procedură civilă se referă, prin art. 166s la făptui că „excepția puterii

lucrului judecat se poate ridica .", iar prin art. 322 pct. 7, ca motiv de

revizuire, la situația în care „există hotărâri definitive potrivnice (...) în

una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate".

S-a arătat că

nu există o distincție legala cu caracter categoric între cele două sintagme,

după cum rezultă și că în planul condițiilor ce le sunt specifice (identitatea

de obiect, cauză și părți în aceeași calitate) și al regimului de invocare a

excepției nu ar putea fi reținută vreo diferență.

Referitor la

distincțiile și nuanțările pe care reclamanta le-a făcut prin motivele de apel,

instanța a reținut că sunt lipsite de relevanță în cauză, întrucât între

„puterea lucrului judecat" și „autoritatea lucrului judecat" aduse în

discuție de către apelantă nu există, în ce privește judecata cauzei de față,

diferențe de condiții și efecte care să aibă vocația de a influența soluția ce

va fi pronunțată, esențială fiind existența identității de părți, obiect și cauză,

doar aceasta putând atrage efectul dirimant al excepției în discuție.

S-a mai reținut

că susținerile reclamantei în sensul că deși prin dispozitivul sentinței s-a

admis excepția puterii lucrului judecat, analiza jurisdicțională ar fi vizat de

fapt autoritatea lucrului judecat, sunt neîntemeiate, întrucât din analiza

considerentelor sentinței tribunalului (pag. 10, alin. (1)) rezultă că a fost

avută în vedere excepția puterii de lucru judecat, existând deci concordanță cu

exprimarea din dispozitiv.

În ceea ce

privește critica prin care reclamanta a susținut că în mod eronat a fost

respinsă acțiunea pe motiv că ar exista autoritate (putere) de lucru judecat,

întrucât, în opinia sa, nu ar exista identitate de părți între fostul proces

(finalizat prin sentința civilă nr. 83 din 28 ianuarie 2011 a Tribunalului

Cluj, devenită irevocabilă) și cel de față deoarece în fostul proces ar fi fost

chemați în judecată ca pârâți, pe lângă unele persoane fizice, Municipiul

Cluj-Napoca, prin primar și Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, prin

primar (fila 32 dosar Tribunal), în vreme ce în prezentul proces a fost chemat

în judecată ca pârât Statul Român prin Consiliul Local al municipiului

Cluj-Napoca (fila 2 dosar Tribunal), instanța de apel a reținut că este neîntemeiată

întrucât contrar acestor aparente diferențe cu privire la sus-menționații

pârâți, inclusiv în prezentul proces cel citat a fost, pe întreaga durată a

judecății în primă instanță, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca

(filele 15, 85, 138 dosar Tribunal), adică aceeași parte care, alături de

altele, avusese calitatea de pârât și în primul proces.

Dacă reclamanta

ar fi avut cu adevărat intenția, în procesul de față, să cheme în judecată

Statul Român și nu pe Consiliul local al municipiul Cluj-Napoca, aceasta ar fi

indicat în cererea de chemare în judecată, ca reprezentant al Statului, pe

M.F.P. Publice, în acord cu prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, însă

preferind a menționa, în calitate de pârât, pe Statul Român, prin Consiliul

Local al municipiului Cluj-Napoca, iar nu pe M.F.P., nu încape nîcio îndoială

că intenția reclamantei a fost aceea de a se judeca cu această autoritate a

administrației publice locale.

Referitor la

Statul Român, s-a reținut că acesta își are justificare în faptul că în C.F.

Cluj (fila 12 dosar Tribunal) este înscris ca proprietar Statul Român, însă în

aceeași carte funciară se precizează, consecutiv, „în administrarea Sfatului

Popular al orașului Cluj" (a se vedea înscrierile de sub B + 1,2).

S-a mai reținut

că nu există îndoieli nici cu privire la faptul că în ambele procese chestiunea

litigioasă este identică, obiectul și cauza cererii reclamantei fiind similare,

căci reclamanta a dorit și dorește redobândirea imobilului.

Referitor ia

motivul privitor la admisibilitatea, în anumite condiții, a unei acțiuni în

revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

instanța de apel având în vedere că a fost confirmată în apel soluția primei

instanțe, a apreciat că nu se mai justifică examinarea acestui motiv.

Decizia

pronunțată de instanța de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă,

care a solicitat, în principal casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei

spre rejudecare, in fond, în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., iar în subsidiar,

modificarea deciziei, admiterea apelului, în sensul admiterii acțiunii astfel

cum a fost formulată, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, recurenta reclamantă reproșează instanței de apel că în mod greșit

a reținut că autoritatea de lucru judecat este similară cu puterea de lucru

judecat și că ambele sintagme ar reprezenta expresii ale aceleiași entități

juridice, susținând că, în opinia sa, între cele două noțiuni nu se poate pune

un semn de egalitate. Legat de acest aspect, arată că dacă autoritatea de lucru

judecat presupune întrunirea triplei identități de elemente, respectiv părți,

obiect și cauză, nu același lucru se poate spune despre puterea de lucru

judecat care presupune doar ca anumite aspecte litigioase să fi fost dezlegate

anterior în raporturile dintre părți, tară posibilitatea de a se statua

diferit. în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, susține că

în mod greșit a fost reținută în cauză, întrucât nu este îndeplinită condiția

identității de părți având în vedere că în primul litigiu au fost chemați în

judecată, în calitate de pârâți, Municipiul Cluj Napoca și Consiliul local al

municipiului Cluj Napoca, iar cererea din litigiul de față este îndreptată

împotriva Statului Român, prin Consiliul local al municipiului Cluj Napoca.

Arată că și în situația în care teza expusă în motivarea deciziei recurate ar

fi sustenabilă legal, se pierde din vedere un aspect esențial, respectiv

realitatea tabulară a imobilului. Susține că dacă instanța de apel a apreciat

că ar fi trebuit chemat în judecată M.F.P., ca reprezentant al Statului Roman

și nu Consiliul local al municipiului Cluj Napoca, consecința firească ar fi

fost desființarea sentinței tribunalului și trimiterea cauzei, spre rejudecare,

în vederea constituirii cadrului procesual legal și a evitării vătămării

intereselor și drepturilor unei persoane pe care cauza o privește, dar care nu

a fost împrocesată. Chemarea în judecată a Consiliului Local a! municipiului

CIuj-Napoca a fost determinată de înseși mențiunile de carte funciară, unde

Statul Roman este proprietarul tabular, iar administrarea imobilului este

conferită sus-menționatei autorități locale. Contrar aprecierii instanței de

apel, arată că ea era obligată să se judece cu Consiliul Local al municipiului

Cluj-Napoca pentru că, potrivit formelor de publicitate imobiliară, proprietar

al imobilului revendicat era Statul Roman, in concluzie, susține că soluția

pronunțată de instanța de apel este nelegaîă atât sub aspectul asimilării celor

două excepții, cât și sub aspectul admiterii excepției autorității de lucru

judecat. Printr-o ultimă critică, recurenta reclamantă reproșează instanței de

apel că nu a analizat motivul privind admisibilitatea acțiunii în revendicare,

susținând că în considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte

într-un recurs în interesul legii, se arată că nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare.

Analizând

recursul declarat, în raport de motivele invocate, Înalta Curte constată că

este nefondat pentru următoarele considerente:

Criticând

menținerea de către instanța de ape! a hotărârii primei instanțe, reclamanta a

preconizat, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei și judecarea apelului de

către instanța de recurs, cu consecința schimbării sentinței și admiterii

acțiunii astfel cum a fost formulată.

Cele două

soluții prevăzute de art. 312 alin. (3) C. proc. civ. au fost fundamentate pe

aceleași motive de recurs, vizând greșita asimilare de către instanța de apel a

excepției puterii lucrului judecat cu excepția autorității de lucru judecat,

totodată, aprecierea greșită a identității între părțile din prezentul litigiu

și cele din litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. 9019/1 17/2010 al

Tribunalului Cluj, cu consecința neanalizării admisibilității acțiunii în

revendicare de față și a neintrării în cercetarea fondului dreptului dedus

judecății,

Se reține că

ambele soluții preconizate de către recurentă pornesc de la premisa aplicării

greșite a legii de către instanța de apel, totodată, că recurenta urmărește

tranșarea de către această instanță de recurs a chestiunii de drept privind

efectele, în prezenta cauză, ale hotărârii judecătorești irevocabile pronunțate

în litigiul anterior, din moment ce solicită fie retrimiterea cauzei pentru

judecarea în fond, fie evocarea fondului chiar de către instanța de recurs.

Întrucât

motivele de recurs, cu finalitatea arătată, sunt nefondate, pentru

considerentele ce vor fi expuse, nu este incidență niciuna dintre ipotezele

prevăzute de art. 312 alin. (3) C. proc. civ., atât timp cât acestea au în

vedere soluțiile pe care instanța de recurs le poate adopta în cazul admiterii

recursului. Astfel, nu este necesară formularea unor aprecieri distincte asupra

soluției adecvate dintre cele prevăzute de art. 312 alin. (3) C. proc. civ.,

din perspectiva motivelor de recurs formulate, fiind suficient, în acest

context, că recurenta pretinde aplicarea greșită a legii de către instanța de

apel, iar criticile cu acest obiect nu pot fi reținute.

Examinându-se

motivele de recurs formulate, se reține că prima instanță a admis excepția

puterii lucrului judecat și a respins, în consecință, cererea în revendicare,

în considerarea identității de părți, obiect și cauză, existente în raport de

litigiul soluționat irevocabil în Dosarul nr. 9019/117/2010 al Tribunalului

Cluj, tăcând aplicarea art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.

Răspunzând

criticilor reclamantei referitoare ia valorificarea greșită a autorității de

lucru judecat, sub forma triplei identități, prin intermediul excepției puterii

lucrului judecat, instanța de apel a considerat că distincțiile și nuanțările

pe care reclamanta le-a făcut prin motivele de apel sunt lipsite de relevanță,

deoarece, în ce privește judecata prezentului proces, între puterea lucrului

judecat șî autoritatea lucrului judecat aduse în discuție, nu există diferențe

de condiții și efecte care să aibă vocația de a influența soluția de pronunțat

pentru tranșarea litigiului, esențială fiind existența identității de părți,

obiect și cauză.

Înalta Curte

constată că, prin aceste considerente, instanța de apel, pornind de Ia premisa

triplei identități menționate, a accentuat în mod corect valoarea de excepție

procesuală a lucrului judecat, stabilit prin art. 1201 C. civ. ca existând

atunci când „a doua cerere în judecată are aceiași obiect, este întemeiată pe

aceeași cauză și este între aceleași părți făcute de ele și în contra lor în

aceeași calitate", excepție care împiedică judecarea unei a doua acțiuni

introduse în condiții identice cu cea anterioară soluționată irevocabil.

Manifestarea ca

excepție procesuală a lucrului judecat a fost avută în vedere de către prima

instanță, din moment ce a reținut tripla identitate de elemente ale lucrului

judecat, care face să funcționeze excepția procesuală la care se referă art.

166 C. proc. civ., normă care o denumește excepție a puterii lucrului judecat,

întocmai cum a și fost reținută de către prima instanță din cauză.

Se observă,

însă, că recurenta - reclamantă nu a pretins doar că tribunalul ar fi

valorificat în mod greșit tripla identitate de părți, obiect și cauză, ce

caracterizează autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești, prin

intermediul excepției puterii îucmlui judecat, în loc de excepția autorității

de lucru judecat. Această critică, izolată de restul susținerilor părții, este

formală, din moment ce însuși legiuitorul, prin art. 166 C. proc. civ., se

referă la excepția puterii lucrului judecat atunci când are în vedere erectul

unei hotărâri judecătorești de a paraliza cea de-a doua judecată, în condițiile

triplei identități de elemente ale puterii lucrului judecat.

Prin

susținerile vizând greșita asimilare a excepției puterii lucrului judecat cu

excepția autorității de lucru judecat, în contextul invocării ambelor excepții

de către pârâți în fața primei instanțe, reclamanta urmărește, în realitate,

înlăturarea efectelor hotărârii judecătorești irevocabile pronunțate în Dosarul

nr. 9019/117/2010, din moment ce susține ca, în prezenta cauză, trebuie

reapreciată admisibilitatea acțiunii în revendicare și soluționată în fond

această acțiune,

Atare

finalitate este conturată prin două susțineri, regăsite atât în motivele de

apei, cât și în motivele de recurs: în litigiul anterior, hotărârea a fost

pronunțată în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca, în

calitate de unitate deținătoare, în timp ce, în litigiul de față, a fost chemat

în judecată Statul Român, ca proprietar tabular; de asemenea, în procesul

anterior, nu a fost dezlegat vreun aspect litigios între părți, atât timp cât

cauza nu a fost judecată în fond, acțiunea fiind respinsă ca inadmisibilă.

În ceea ce

privește prima susținere, se constată că instanța de apel, având în vedere

dovezile din dosar, a reținut în mod corect că în cauză există identitate de

părți, dat fiind că, atât în primul dosar, cât și în dosarul de față, a

figurat, pe lângă alți părți, Consiliul local al municipiului Cluj Napoca.

Această autoritate a administrației publice locale a fost citată pe tot

parcursul judecății la tribunal, tară ca reclamanta să obiecteze la citarea sa

în nume propriu, ceea ce denotă intenția reclamantei de a se judeca, în realitate,

cu această entitate, și nu cu Stalul Român, astfel cum, în mod corect, a

apreciat instanța de apel.

Referirea

instanței de apel la calitatea M.F.P. de reprezentant al statului, ca subiect

de drepturi și obligații, în fața instanțelor (în temeiul art 3 alin. (1) pct.

81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea M.F.P., și nu al

art. 25 din Decretul nr. 31/1954) nu a fost tăcută în analiza lipsei calității

Consiliului Local de reprezentant al statului, pentru a se analiza legalitatea,

din acest punct de vedere, a soluției recurate, prin prisma criticii recurentei

pe acest aspect, ci a fost justificată tocmai pentru a se sublinia intenția

reclamantei de a se judeca, în realitate, cu Consiliul Local al Municipiului

Cluj Napoca, și nu cu Statul Român, ce a fost indicat în cererea de chemare în

judecată, dar nu a fost citat în cursul judecății de primă instanță.

În absența

vreunei obiecții a reclamantei față de citarea în nume propriu a Consiliului

Local al Municipiului Cluj Napoca, se constată că, prin critîciie aduse pe

acest aspect deciziei recurate, reclamanta tinde la invocarea culpei sale în

neîndeplinirea propriilor obligații procesuale, în condițiile în care, în

raport de dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părțile au îndatorirea

de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului. Or, față de prevederile

art. 108 alin. ultim C. proc. civ., reclamanta nu se poate prevala de eventuala

neregularitate constând în necitarea corespunzătoare a Statului Român, pentru a

critica aprecierea instanței de apel în sensul ca intenția reclamantei a fost

aceea de a se judeca, în calitate de pârât, chiar cu autoritatea

administrativă, care a fost citată în nume propriu, și nu cu Statul Român.

Ca atare, nu

poate fi primită critica referitoare la aprecierea instanței de apel în sensul

existenței identității de părți între primul litigiu și cauza de față.

Și cea de-a

doua susținere este nefondată.

Prin sentința

civilă nr. 83 din 28 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr.

9019/117/2010, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta

G.M.D., în contradictoriu cu pârâții P.E.D., T.L., decedată în cursul

procesului și continuată de S.D.L., S.M.D. și S.T., Municipiul Cluj-Napoca,

prin primar și Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, având

ca obiect constatarea nevalabilității titlului prin care Statul Român a preluat

imobilul situat în Cluj-Napoca, jud. Cluj, revendicare imobiliară constând în

obligarea pârâților persoane fizice sa-i lase în deplină proprietate și posesie

apartamentele situate în imobilul descris mai sus, cumpărate de către aceștia

în temeiul Legii nr. 112/1995 și restabilirea situației anterioare de C.F.

Apelul

reclamantei împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin

Decizia nr. 261 din 17 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, iar prin Decizia nr. 4686 din 21 iunie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul reclamantei ca

nefondat.

În considerentele

deciziei de recurs, s-a reținut că reclamanta a promovat acțiunea în

revendicarea imobilului din Cluj-Napoca, 9 în temeiul art. 480 C. civ. și art,

1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., pe calea dreptului comun, atât în

contradictoriu cu pârâții persoane juridice Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul

local al municipiului Cluj-Napoca, cât și cu pârâții persoane fizice.

Instanța de

recurs a constatat, din considerentele deciziei recurate, că inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare promovată de reclamantă, în baza art. 480 C. civ., a

fost stabilită în contradictoriu cu „unitatea deținătoare", în timp ce, cu

privire la acțiunea în revendicare promovată de reclamantă, în temeiul art. 480

C. civ., în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, s-a pronunțat asupra

fondului cererii, instanța de apel a realizat o comparare a titlurilor părților

asupra imobilelor în litigiu și a dat preferabiîitate titlurilor pârâților.

Instanța de

recurs a confirmat legalitatea deciziei de apel în privința ambelor cereri în

revendicare, prin raportare la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în

interesul legii. Astfel, în ceea ce privește revendicarea împotriva persoanelor

juridice, a constatat că neparcurgerea procedurii obligatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001 a condus la pierderea dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu, în

contradictoriu cu entitățile sau unitățile deținătoare, motiv pentru care, față

de cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 din perspectiva

concursului dintre legea generală și legea specială, această acțiune este

inadmisibilă.

În ceea ce

privește cererea în revendicare împotriva pârâților persoane fizice care au

dobândit apartamente din imobil în baza Legii nr. 112/1995, în raport de

aceeași decizie în interesul legii, instanța de recurs a analizat dacă

reclamanta deține un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, avându-se în vedere principiile ce se degajă din jurisprudența

C.E.D.O., inclusiv din hotărârea pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții

împotriva României (din 12 octombrie 2010) și a constatat că reclamanta nu

deține un bun și un drept la restituirea în natură a imobilelor în litigiu,

astfel cum aceasta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut

avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii

nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care sa permită

promovarea cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care ar fi uzat de

procedura specială prevăzută de acest act normativ.

În prezentul

litigiu, reclamanta a formulat tot o cerere în revendicarea aceluiași imobil,

în contradictoriu cu două dintre persoanele fizice și cu una dintre persoanele

juridice din litigiul anterior și, față de cele arătate în Decizia nr. 4686 din

21 iunie 2012 a Înaltei Curți, hotărârea judecătorească de respingere a cererii

în revendicare produce pe deplin efecte în prezentul litigiu, în sensul că nu

este posibilă reanalizarea chestiunilor anterior dezlegate irevocabil.

Astfel, în ceea

ce privește cererea în revendicare împotriva persoanelor fizice, contrar

susținerilor reclamantei, raportul juridic dedus judecății a fost dezlegat în

fond, chiar prin raportare la Decizia nr. 33/9 iunie 2008 în interesul legii a

Înaltei Curți și la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., pe

temeiul cărora reclamanta a pretins, în prezenta cauză, reanalizarea

admisibilității cererii în revendicare și judecarea în fond a cererii.

Ca atare, față

de autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 83/2011, irevocabilă, în

mod corect instanța de apel a confirmat hotărârea primei instanțe.

În ceea ce

privește cererea în revendicare împotriva persoanei juridice, faptul că

rezolvarea în primul proces s-a realizat prin reținerea unei excepții

procesuale nu este suficient prin el însuși pentru a înlătura autoritatea de

lucru judecat și pentru a permite reluarea cercetării judecătorești. Pe

aspectul tranșat, hotărârea are autoritate de lucru judecat, iar o nouă

judecată asupra raportului juridic dintre părți este posibilă numai dacă se

invocă elemente noi, care să înlăture incidența autorității de lucru judecat.

După cum s-a

arătat anterior, rațiunea pentru care cererea în revendicare a fost respinsă ca

inadmisibilă a fost aceea că reclamanta nu a inițiat și parcurs procedura Legii

nr. 10/2001, cu consecința decăderii reclamantei din dreptul de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru partea din

imobilul în litigiu deținută de autoritatea administrativă locală, în raport de

cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008.

Or, în

prezentul litigiu nu se invocă schimbarea împrejurărilor avute în vedere în

procesul anterior, ci se urmărește reevaluarea admisibilității cererii în

revendicare în raport de aceeași decizie în interesul legii, finalitate ce nu

poate fi atinsă dat fiind modul de soluționare a cererii în litigiul anterior

purtat între părți, context în care autoritatea de lucru judecat nu poate fi

înlăturată.

Față de toate

cele expuse, se constată că, în mod corect, instanța de apel nu a procedat la

reanalizarea admisibilității acțiunii în revendicare și nu a judecat în fond

această acțiune, menținând, în mod legal, hotărârea primei instanțe, pronunțata

în considerarea autorității de lucru judecat.

În consecință,

Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge

ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta G.M.D. împotriva Deciziei nr. 723/A

din 9 septembrie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 27 martie 2015.