ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 941/2015

Asupra cauzei civile de față constată următoarele : Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Cluj, la data de 17 martie 2011, reclamanta G.M.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, solicitând să se constate că Statul Român a preluat fără titlu valabil imobilul teren în suprafață de 2139 mp, situat în municipiul Cluj-Napoca, intabulat în C.F. Cluj-Napoca, obligarea pârâtului să-i recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului teren sus-menționat și să îi lase terenul în deplină proprietate și posesie și să dispună rectificarea C.F. Cluj-Napoca în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și reînscrierea dreptului de proprietate al antecesorului reclamantei W.I.

În cauză au formulat cereri de intervenție, în interesul pârâtului Statul Român, numiții S.D.L., S.M.D., S.T. și P.E.D. Prin precizările la cererile de intervenție, depuse ulterior, intervenienții S.D.L., S.M.D. și S.T. au invocat excepția autorității de lucru judecat în raport de dispozițiile art. 1201 C. civ.ă și de considerentele sentinței nr. 83/2011 a Tribunalul Cluj pronunțată în Dosarul nr. 9019/117/2010, iar intervenientul P.E.D. a invocat excepția puterii de lucru judecat în raport de sentința sus-menționatâ. Tribunalul Cluj, secția civilă, prin sentința nr. 616 din 20 noiembrie 2013, a admis excepția puterii de lucru judecat, a admis cererile de intervenție, în apărarea pârâtului Statul Român, formulate de S.D.L., S.M.D., S.T.

și P.E.D. și a respins acțiunea, având ca obiect revendicarea imobiliară. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. 9019/117/2010, reclamanta G.M.D. a chemat în judecată pe pârâții T.L., Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, Consiliul Local Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, S.M.D., S.T. și P.E,D, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului prin care statul a preluat imobilul situat în Cluj-Napoca, să fie obligați pârâții Municipiul Cluj Napoca și Consiliul Local Cluj-Napoca, să îi lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 2.139 mp, situat în Cluj-Napoca, intabulat în C.F. Cluj-Napoca, să fie obligată pârâta T.L.

să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul, înscris în C.F. Cluj, să fie obligați pârâții S.M.D. și S.T. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în C.F., sa fie obligat pârâtul P.E.D. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul, înscris în C.F. Cluj-Napoca, să se dispună restabilirea situației anterioare de CF. Prin sentința civilă nr. 83/2011 din 28 ianuarie 2011, Tribunalul Cluj a respins acțiunea ca inadmisibilă. Sentința sus-menționată a fost atacată cu apel si recurs, rămânând irevocabilă prin Decizia nr. 4686 din 21 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Analizând cuprinsul celor două acțiuni redate mai sus, Tribunalul Cluj a constatat că acestea au obiect si cauză identice.

Totodată, a constatat și o identitate parțială de părți între cele două litigii, în ambele fiind prezente în mare măsură aceleași părți, mai puțin T.L., care nu mai figurează în litigiul de fată. S-a reținut că nu se poate pretinde că nu există identitate de părți între cele două litigii pentru considerentul că în litigiul de față figurează ca pârât Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca iar în celălalt litigiu au fost chemați în judecată în calitate de pârâți Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, întrucât aceste din urmă entități au fost chemate în judecată în reprezentarea Statului Român. Potrivit art. 1201 C. civ. este putere de lucru judecat când a doua cerere de chemare in judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză si are aceleași părți.

Excepția puterii de lucru judecat este o excepție absolută, peremtorie, care pune capăt procesului, în considerare principiului că hotărârea este prezumată că exprimă adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Constatând identitate de obiect, cauză și părți între litigiul de față și cei ce a tăcut obiectul Dosarului nr. 9019/117/2010 al Tribunalului Cluj, tribunalul, în temeiul art. 137 alin. (1) și 166 C. proc. civ. coroborat cu art. 1201 C. civ., a admis excepția puterii de lucru judecat invocată prin cererile de intervenție accesorie si a respins cererea de chemare în judecata, admițând totodată cererile de intervenție în interesul pârâtului. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta G.M.D.

Prin Decizia nr. 723/A din 9 septembrie 2014, Curtea de Apei Cluj, secția I civilă, a respins apelul ca nefondat. Răspunzând criticilor reclamantei referitoarea la faptul că deși a analizat excepția autorității de lucru judecat tribunalul a reținut incidența în cauză a puterii de lucru judecat, instanța de apel a arătat că distincția între autoritatea lucrului judecat și puterea lucrului judecat este practicată doar rareori și numai la nivel discreționar, cu caracter mai degrabă izolat.

S-a arătat că se distinge uneori între autoritatea lucrului judecat (zicându-se că aceasta este o calitate atașată hotărârii de la momentul adoptării ei și până la expirarea termenului de exercitare a căilor de atac de reformare sau de retractare ori, după caz, până la respingerea lor) și puterea lucrului judecat (înțeleasă drept calitate a unei hotărâri judecătorești care nu mai poate fi reformată sau retractată), însă, în mod obișnuit distincția nu este valorizată, preferându-se, tot doctrinar, a se considera că ambele sintagme reprezintă expresii ale aceleiași entități juridice sau că între cele două distincția nu ar fi nici necesară, nici posibilă. în ce privește abordarea legală a instituției art. 1201 C. civ.

de la 1865 se mărginește la a afirma că „este lucru judecat atunci când", fără a evoca in terminis „puterea" sau „autoritatea" lucrului judecat, în vreme ce vechiul Cod de procedură civilă se referă, prin art. 166s la făptui că „excepția puterii lucrului judecat se poate ridica .", iar prin art. 322 pct. 7, ca motiv de revizuire, la situația în care „există hotărâri definitive potrivnice (...) în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate". S-a arătat că nu există o distincție legala cu caracter categoric între cele două sintagme, după cum rezultă și că în planul condițiilor ce le sunt specifice (identitatea de obiect, cauză și părți în aceeași calitate) și al regimului de invocare a excepției nu ar putea fi reținută vreo diferență.

Referitor la distincțiile și nuanțările pe care reclamanta le-a făcut prin motivele de apel, instanța a reținut că sunt lipsite de relevanță în cauză, întrucât între „puterea lucrului judecat" și „autoritatea lucrului judecat" aduse în discuție de către apelantă nu există, în ce privește judecata cauzei de față, diferențe de condiții și efecte care să aibă vocația de a influența soluția ce va fi pronunțată, esențială fiind existența identității de părți, obiect și cauză, doar aceasta putând atrage efectul dirimant al excepției în discuție. S-a mai reținut că susținerile reclamantei în sensul că deși prin dispozitivul sentinței s-a admis excepția puterii lucrului judecat, analiza jurisdicțională ar fi vizat de fapt autoritatea lucrului judecat, sunt neîntemeiate, întrucât din analiza considerentelor sentinței tribunalului (pag.

10, alin. (1)) rezultă că a fost avută în vedere excepția puterii de lucru judecat, existând deci concordanță cu exprimarea din dispozitiv.

În ceea ce privește critica prin care reclamanta a susținut că în mod eronat a fost respinsă acțiunea pe motiv că ar exista autoritate (putere) de lucru judecat, întrucât, în opinia sa, nu ar exista identitate de părți între fostul proces (finalizat prin sentința civilă nr. 83 din 28 ianuarie 2011 a Tribunalului Cluj, devenită irevocabilă) și cel de față deoarece în fostul proces ar fi fost chemați în judecată ca pârâți, pe lângă unele persoane fizice, Municipiul Cluj-Napoca, prin primar și Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, prin primar (fila 32 dosar Tribunal), în vreme ce în prezentul proces a fost chemat în judecată ca pârât Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca (fila 2 dosar Tribunal), instanța de apel a reținut că este neîntemeiată întrucât contrar acestor aparente diferențe cu privire la sus-menționații pârâți, inclusiv în prezentul proces cel citat a fost, pe întreaga durată a judecății în primă instanță, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca (filele 15, 85, 138 dosar Tribunal), adică aceeași parte care, alături de altele, avusese calitatea de pârât și în primul proces.

Dacă reclamanta ar fi avut cu adevărat intenția, în procesul de față, să cheme în judecată Statul Român și nu pe Consiliul local al municipiul Cluj-Napoca, aceasta ar fi indicat în cererea de chemare în judecată, ca reprezentant al Statului, pe M.F.P. Publice, în acord cu prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, însă preferind a menționa, în calitate de pârât, pe Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, iar nu pe M.F.P., nu încape nîcio îndoială că intenția reclamantei a fost aceea de a se judeca cu această autoritate a administrației publice locale. Referitor la Statul Român, s-a reținut că acesta își are justificare în faptul că în C.F. Cluj (fila 12 dosar Tribunal) este înscris ca proprietar Statul Român, însă în aceeași carte funciară se precizează, consecutiv, „în administrarea Sfatului Popular al orașului Cluj" (a se vedea înscrierile de sub B + 1,2).

S-a mai reținut că nu există îndoieli nici cu privire la faptul că în ambele procese chestiunea litigioasă este identică, obiectul și cauza cererii reclamantei fiind similare, căci reclamanta a dorit și dorește redobândirea imobilului. Referitor ia motivul privitor la admisibilitatea, în anumite condiții, a unei acțiuni în revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel având în vedere că a fost confirmată în apel soluția primei instanțe, a apreciat că nu se mai justifică examinarea acestui motiv. Decizia pronunțată de instanța de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a solicitat, în principal casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, in fond, în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc.

civ., iar în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenta reclamantă reproșează instanței de apel că în mod greșit a reținut că autoritatea de lucru judecat este similară cu puterea de lucru judecat și că ambele sintagme ar reprezenta expresii ale aceleiași entități juridice, susținând că, în opinia sa, între cele două noțiuni nu se poate pune un semn de egalitate. Legat de acest aspect, arată că dacă autoritatea de lucru judecat presupune întrunirea triplei identități de elemente, respectiv părți, obiect și cauză, nu același lucru se poate spune despre puterea de lucru judecat care presupune doar ca anumite aspecte litigioase să fi fost dezlegate anterior în raporturile dintre părți, tară posibilitatea de a se statua diferit.

în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, susține că în mod greșit a fost reținută în cauză, întrucât nu este îndeplinită condiția identității de părți având în vedere că în primul litigiu au fost chemați în judecată, în calitate de pârâți, Municipiul Cluj Napoca și Consiliul local al municipiului Cluj Napoca, iar cererea din litigiul de față este îndreptată împotriva Statului Român, prin Consiliul local al municipiului Cluj Napoca. Arată că și în situația în care teza expusă în motivarea deciziei recurate ar fi sustenabilă legal, se pierde din vedere un aspect esențial, respectiv realitatea tabulară a imobilului.

Susține că dacă instanța de apel a apreciat că ar fi trebuit chemat în judecată M.F.P., ca reprezentant al Statului Roman și nu Consiliul local al municipiului Cluj Napoca, consecința firească ar fi fost desființarea sentinței tribunalului și trimiterea cauzei, spre rejudecare, în vederea constituirii cadrului procesual legal și a evitării vătămării intereselor și drepturilor unei persoane pe care cauza o privește, dar care nu a fost împrocesată. Chemarea în judecată a Consiliului Local a! municipiului CIuj-Napoca a fost determinată de înseși mențiunile de carte funciară, unde Statul Roman este proprietarul tabular, iar administrarea imobilului este conferită sus-menționatei autorități locale.

Contrar aprecierii instanței de apel, arată că ea era obligată să se judece cu Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca pentru că, potrivit formelor de publicitate imobiliară, proprietar al imobilului revendicat era Statul Roman, in concluzie, susține că soluția pronunțată de instanța de apel este nelegaîă atât sub aspectul asimilării celor două excepții, cât și sub aspectul admiterii excepției autorității de lucru judecat. Printr-o ultimă critică, recurenta reclamantă reproșează instanței de apel că nu a analizat motivul privind admisibilitatea acțiunii în revendicare, susținând că în considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte într-un recurs în interesul legii, se arată că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare.

Analizând recursul declarat, în raport de motivele invocate, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente: Criticând menținerea de către instanța de ape! a hotărârii primei instanțe, reclamanta a preconizat, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei și judecarea apelului de către instanța de recurs, cu consecința schimbării sentinței și admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. Cele două soluții prevăzute de art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

au fost fundamentate pe aceleași motive de recurs, vizând greșita asimilare de către instanța de apel a excepției puterii lucrului judecat cu excepția autorității de lucru judecat, totodată, aprecierea greșită a identității între părțile din prezentul litigiu și cele din litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. 9019/1 17/2010 al Tribunalului Cluj, cu consecința neanalizării admisibilității acțiunii în revendicare de față și a neintrării în cercetarea fondului dreptului dedus judecății, Se reține că ambele soluții preconizate de către recurentă pornesc de la premisa aplicării greșite a legii de către instanța de apel, totodată, că recurenta urmărește tranșarea de către această instanță de recurs a chestiunii de drept privind efectele, în prezenta cauză, ale hotărârii judecătorești irevocabile pronunțate în litigiul anterior, din moment ce solicită fie retrimiterea cauzei pentru judecarea în fond, fie evocarea fondului chiar de către instanța de recurs.

Întrucât motivele de recurs, cu finalitatea arătată, sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse, nu este incidență niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 312 alin. (3) C. proc. civ., atât timp cât acestea au în vedere soluțiile pe care instanța de recurs le poate adopta în cazul admiterii recursului. Astfel, nu este necesară formularea unor aprecieri distincte asupra soluției adecvate dintre cele prevăzute de art. 312 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva motivelor de recurs formulate, fiind suficient, în acest context, că recurenta pretinde aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, iar criticile cu acest obiect nu pot fi reținute.

Examinându-se motivele de recurs formulate, se reține că prima instanță a admis excepția puterii lucrului judecat și a respins, în consecință, cererea în revendicare, în considerarea identității de părți, obiect și cauză, existente în raport de litigiul soluționat irevocabil în Dosarul nr. 9019/117/2010 al Tribunalului Cluj, tăcând aplicarea art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.

Răspunzând criticilor reclamantei referitoare ia valorificarea greșită a autorității de lucru judecat, sub forma triplei identități, prin intermediul excepției puterii lucrului judecat, instanța de apel a considerat că distincțiile și nuanțările pe care reclamanta le-a făcut prin motivele de apel sunt lipsite de relevanță, deoarece, în ce privește judecata prezentului proces, între puterea lucrului judecat șî autoritatea lucrului judecat aduse în discuție, nu există diferențe de condiții și efecte care să aibă vocația de a influența soluția de pronunțat pentru tranșarea litigiului, esențială fiind existența identității de părți, obiect și cauză. Înalta Curte constată că, prin aceste considerente, instanța de apel, pornind de Ia premisa triplei identități menționate, a accentuat în mod corect valoarea de excepție procesuală a lucrului judecat, stabilit prin art. 1201 C. civ.

ca existând atunci când „a doua cerere în judecată are aceiași obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți făcute de ele și în contra lor în aceeași calitate", excepție care împiedică judecarea unei a doua acțiuni introduse în condiții identice cu cea anterioară soluționată irevocabil. Manifestarea ca excepție procesuală a lucrului judecat a fost avută în vedere de către prima instanță, din moment ce a reținut tripla identitate de elemente ale lucrului judecat, care face să funcționeze excepția procesuală la care se referă art. 166 C. proc. civ., normă care o denumește excepție a puterii lucrului judecat, întocmai cum a și fost reținută de către prima instanță din cauză.

Se observă, însă, că recurenta - reclamantă nu a pretins doar că tribunalul ar fi valorificat în mod greșit tripla identitate de părți, obiect și cauză, ce caracterizează autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești, prin intermediul excepției puterii îucmlui judecat, în loc de excepția autorității de lucru judecat. Această critică, izolată de restul susținerilor părții, este formală, din moment ce însuși legiuitorul, prin art. 166 C. proc. civ., se referă la excepția puterii lucrului judecat atunci când are în vedere erectul unei hotărâri judecătorești de a paraliza cea de-a doua judecată, în condițiile triplei identități de elemente ale puterii lucrului judecat.

Prin susținerile vizând greșita asimilare a excepției puterii lucrului judecat cu excepția autorității de lucru judecat, în contextul invocării ambelor excepții de către pârâți în fața primei instanțe, reclamanta urmărește, în realitate, înlăturarea efectelor hotărârii judecătorești irevocabile pronunțate în Dosarul nr. 9019/117/2010, din moment ce susține ca, în prezenta cauză, trebuie reapreciată admisibilitatea acțiunii în revendicare și soluționată în fond această acțiune, Atare finalitate este conturată prin două susțineri, regăsite atât în motivele de apei, cât și în motivele de recurs: în litigiul anterior, hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca, în calitate de unitate deținătoare, în timp ce, în litigiul de față, a fost chemat în judecată Statul Român, ca proprietar tabular; de asemenea, în procesul anterior, nu a fost dezlegat vreun aspect litigios între părți, atât timp cât cauza nu a fost judecată în fond, acțiunea fiind respinsă ca inadmisibilă.

În ceea ce privește prima susținere, se constată că instanța de apel, având în vedere dovezile din dosar, a reținut în mod corect că în cauză există identitate de părți, dat fiind că, atât în primul dosar, cât și în dosarul de față, a figurat, pe lângă alți părți, Consiliul local al municipiului Cluj Napoca. Această autoritate a administrației publice locale a fost citată pe tot parcursul judecății la tribunal, tară ca reclamanta să obiecteze la citarea sa în nume propriu, ceea ce denotă intenția reclamantei de a se judeca, în realitate, cu această entitate, și nu cu Stalul Român, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanța de apel. Referirea instanței de apel la calitatea M.F.P. de reprezentant al statului, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor (în temeiul art 3 alin. (1) pct. 81 din H.G.

nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea M.F.P., și nu al art. 25 din Decretul nr. 31/1954) nu a fost tăcută în analiza lipsei calității Consiliului Local de reprezentant al statului, pentru a se analiza legalitatea, din acest punct de vedere, a soluției recurate, prin prisma criticii recurentei pe acest aspect, ci a fost justificată tocmai pentru a se sublinia intenția reclamantei de a se judeca, în realitate, cu Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca, și nu cu Statul Român, ce a fost indicat în cererea de chemare în judecată, dar nu a fost citat în cursul judecății de primă instanță. În absența vreunei obiecții a reclamantei față de citarea în nume propriu a Consiliului Local al Municipiului Cluj Napoca, se constată că, prin critîciie aduse pe acest aspect deciziei recurate, reclamanta tinde la invocarea culpei sale în neîndeplinirea propriilor obligații procesuale, în condițiile în care, în raport de dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc.

civ., părțile au îndatorirea de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului. Or, față de prevederile art. 108 alin. ultim C. proc. civ., reclamanta nu se poate prevala de eventuala neregularitate constând în necitarea corespunzătoare a Statului Român, pentru a critica aprecierea instanței de apel în sensul ca intenția reclamantei a fost aceea de a se judeca, în calitate de pârât, chiar cu autoritatea administrativă, care a fost citată în nume propriu, și nu cu Statul Român. Ca atare, nu poate fi primită critica referitoare la aprecierea instanței de apel în sensul existenței identității de părți între primul litigiu și cauza de față. Și cea de-a doua susținere este nefondată. Prin sentința civilă nr. 83 din 28 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 9019/117/2010, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta G.M.D., în contradictoriu cu pârâții P.E.D., T.L., decedată în cursul procesului și continuată de S.D.L., S.M.D.

și S.T., Municipiul Cluj-Napoca, prin primar și Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului prin care Statul Român a preluat imobilul situat în Cluj-Napoca, jud. Cluj, revendicare imobiliară constând în obligarea pârâților persoane fizice sa-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentele situate în imobilul descris mai sus, cumpărate de către aceștia în temeiul Legii nr. 112/1995 și restabilirea situației anterioare de C.F. Apelul reclamantei împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 261 din 17 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, iar prin Decizia nr. 4686 din 21 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul reclamantei ca nefondat.

În considerentele deciziei de recurs, s-a reținut că reclamanta a promovat acțiunea în revendicarea imobilului din Cluj-Napoca, 9 în temeiul art. 480 C. civ. și art, 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., pe calea dreptului comun, atât în contradictoriu cu pârâții persoane juridice Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, cât și cu pârâții persoane fizice. Instanța de recurs a constatat, din considerentele deciziei recurate, că inadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de reclamantă, în baza art. 480 C. civ., a fost stabilită în contradictoriu cu „unitatea deținătoare", în timp ce, cu privire la acțiunea în revendicare promovată de reclamantă, în temeiul art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, s-a pronunțat asupra fondului cererii, instanța de apel a realizat o comparare a titlurilor părților asupra imobilelor în litigiu și a dat preferabiîitate titlurilor pârâților.

Instanța de recurs a confirmat legalitatea deciziei de apel în privința ambelor cereri în revendicare, prin raportare la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii. Astfel, în ceea ce privește revendicarea împotriva persoanelor juridice, a constatat că neparcurgerea procedurii obligatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a condus la pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu, în contradictoriu cu entitățile sau unitățile deținătoare, motiv pentru care, față de cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 din perspectiva concursului dintre legea generală și legea specială, această acțiune este inadmisibilă.

În ceea ce privește cererea în revendicare împotriva pârâților persoane fizice care au dobândit apartamente din imobil în baza Legii nr. 112/1995, în raport de aceeași decizie în interesul legii, instanța de recurs a analizat dacă reclamanta deține un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, avându-se în vedere principiile ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., inclusiv din hotărârea pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României (din 12 octombrie 2010) și a constatat că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură a imobilelor în litigiu, astfel cum aceasta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care sa permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.

În prezentul litigiu, reclamanta a formulat tot o cerere în revendicarea aceluiași imobil, în contradictoriu cu două dintre persoanele fizice și cu una dintre persoanele juridice din litigiul anterior și, față de cele arătate în Decizia nr. 4686 din 21 iunie 2012 a Înaltei Curți, hotărârea judecătorească de respingere a cererii în revendicare produce pe deplin efecte în prezentul litigiu, în sensul că nu este posibilă reanalizarea chestiunilor anterior dezlegate irevocabil. Astfel, în ceea ce privește cererea în revendicare împotriva persoanelor fizice, contrar susținerilor reclamantei, raportul juridic dedus judecății a fost dezlegat în fond, chiar prin raportare la Decizia nr. 33/9 iunie 2008 în interesul legii a Înaltei Curți și la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., pe temeiul cărora reclamanta a pretins, în prezenta cauză, reanalizarea admisibilității cererii în revendicare și judecarea în fond a cererii.

Ca atare, față de autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 83/2011, irevocabilă, în mod corect instanța de apel a confirmat hotărârea primei instanțe. În ceea ce privește cererea în revendicare împotriva persoanei juridice, faptul că rezolvarea în primul proces s-a realizat prin reținerea unei excepții procesuale nu este suficient prin el însuși pentru a înlătura autoritatea de lucru judecat și pentru a permite reluarea cercetării judecătorești. Pe aspectul tranșat, hotărârea are autoritate de lucru judecat, iar o nouă judecată asupra raportului juridic dintre părți este posibilă numai dacă se invocă elemente noi, care să înlăture incidența autorității de lucru judecat.

După cum s-a arătat anterior, rațiunea pentru care cererea în revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă a fost aceea că reclamanta nu a inițiat și parcurs procedura Legii nr. 10/2001, cu consecința decăderii reclamantei din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru partea din imobilul în litigiu deținută de autoritatea administrativă locală, în raport de cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008. Or, în prezentul litigiu nu se invocă schimbarea împrejurărilor avute în vedere în procesul anterior, ci se urmărește reevaluarea admisibilității cererii în revendicare în raport de aceeași decizie în interesul legii, finalitate ce nu poate fi atinsă dat fiind modul de soluționare a cererii în litigiul anterior purtat între părți, context în care autoritatea de lucru judecat nu poate fi înlăturată.

Față de toate cele expuse, se constată că, în mod corect, instanța de apel nu a procedat la reanalizarea admisibilității acțiunii în revendicare și nu a judecat în fond această acțiune, menținând, în mod legal, hotărârea primei instanțe, pronunțata în considerarea autorității de lucru judecat. În consecință, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.M.D. împotriva Deciziei nr. 723/A din 9 septembrie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2015.