ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 251/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 25 mai 2011 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanții O.A. și O.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, să se constate că Statul Român a preluat, fără titlu, valabil imobilul situat în Cluj-Napoca, Bulevardul D. (fostul Bulevard L.), în suprafață de 1.630 mp, teren viran în spatele blocurilor, înscris în C.F. nr. X1 Cluj-Napoca, A+1, nr. topo Y1; de asemenea, au solicitat obligarea pârâtului la recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului teren descris anterior și lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilul.

La data de 24 iunie 2011, reclamanții și-au precizat acțiunea, în sensul că au solicitat să se dispună rectificarea C.F. nr. X1 Cluj-Napoca, nr. topo Y1, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea foștilor proprietari. Prin sentința civilă nr. 153 din 21 februarie 2012 a Tribunalului Cluj, s-a admis excepția inadmisibilității, invocată din oficiu și, în consecință, s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca. În considerentele sentinței s-au reținut următoarele: Invocând decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțele judecătorești, în baza art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., în privința acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de fond a reținut că, în speță, imobilul în litigiu, fiind un bun expropriat, se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv art. 11 și, prin urmare, reclamanții nu au drept de opțiune între calea specială și dreptul comun, aceștia trebuind să se conformeze dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul formulării unei notificări în termenul stabilit de legiuitor pentru restituirea imobilului.

Instanța a arătat că acțiunea în revendicare este admisibilă doar atunci când persoanele îndreptățite sunt exceptate de la procedura actului normativ menționat sau când respectivele persoane, din motive independente de voința lor, nu au putut să se prevaleze de dispozițiile legii speciale, cu condiția ca imobilul să nu fi fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor legale. În cauză, reclamanții nu au făcut dovada că se regăsesc într-una din cele două situații. S-a invocat în cuprinsul acțiunii introductive faptul că nu este afectat nici un alt drept de proprietate al unui terț însă, această chestiune reprezintă o condiție care trebuie îndeplinită în cazul în care reclamanții s-ar fi găsit într-una dintre cele două situații de excepție.

Nu se poate susține că, reține instanța de fond, prin faptul că nu au fost urmate procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 s-ar ajunge la pierderea însuși a dreptului de proprietate echivalând cu o a doua naționalizare, fiind bine cunoscut faptul că rațiunea unor termene în dreptul material, dar și în cel procedural, are ca scop siguranța circuitului civil, stabilitatea raporturilor juridice. Atâta timp cât reclamanții nu au respectat regulile impuse de Legea nr. 10/2001, aceștia nu se pot prevala de faptul că în mod injust au fost lipsiți de plata unei sume rezonabile aferentă privării de dreptul de proprietate, potrivit cauzei Străin contra României sau că nu se dă prioritate Convenției, potrivit cauzei Dumitru Popescu contra României.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții O.A. și O.I., solicitând anularea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei, în vederea rejudecării, în fața instanței de fond, instanță care a respins acțiunea ca fiind inadmisibilă, fără să procedeze la judecarea acesteia în fond. În subsidiar, au solicitat admiterea apelului, anularea sentinței atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Prin decizia nr. 34 A din 14 mai 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții O.A. și O.I. împotriva sentinței instanței de fond. Curtea de apel a reținut următoarele considerente în adoptarea soluției de respingere a apelului: În fața instanței de apel, prin încheierea de ședință din 8 iunie 2012, a fost admisă cererea de suspendare a judecății, formulată de reclamanți, în temeiul prevederilor art. 244 alin. (1) C. proc.

civ., până la soluționarea irevocabilă a acțiunii ce formează obiectul Dosarului civil nr. 5333/117/2010. Verificând cauza care a determinat și justificat admiterea cererii de suspendare a judecății, curtea a constatat că aceasta a fost soluționată, în primă instanță, într-un al doilea ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 75 din 25 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 5333/117/2010, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 246/A din 8 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj și irevocabilă în urma respingerii recursului declarat de reclamanți. În considerentele deciziei instanței de apel care a soluționat cauza ce formează obiectul Dosarului civil nr. 5333/117/2010, se statuează, cu puterea lucrului judecat, că reclamanții O.A.

și O.I. au învestit instanța de judecată cu o acțiune în constatarea nevalabilității titlului de preluare a imobilului de către Statul Român, radierea dreptului de proprietate al pârâtului și obligarea acestuia la respectarea dreptului de proprietate al reclamanților, acțiune care prezintă caracteristicile unei revendicări imobiliare. Or, fiind formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o astfel de acțiune nu poate fi primită întrucât, prin legea specială reparatorie, sunt stipulate termene pentru depunerea notificării sub sancțiunea pierderii dreptului la restituirea imobilului. Reclamanții nu pot invoca faptul că Legea nr. 10/2001, în ceea ce îi privește, nu reprezintă o cale efectivă care să garanteze dreptul de acces la o instanță în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001.

Suspendarea judecății în prezentul proces, arată curtea de apel, determinată fiind de existența pe rol a procesului soluționat irevocabil prin sentința civilă nr. 75/2011 a Tribunalului Cluj, mai sus evocată, considerentele care justifică rezolvarea dată acțiunii în justiție, calificată ca fiind o acțiune în constatarea nulității titlului de preluare și revendicare imobiliară, se impun cu forța lucrului judecat.

Într-adevăr, în privința admisibilități acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat, în secțiile unite, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, decizie obligatorie pentru instanțele judecătorești, prin care a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între procedura prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Atâta timp cât regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat este unul reglementat printr-o lege specială, care stipulează în ce condiții aceste imobile pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, care se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fătă titlu valabil, s-ar putea aplica în concurs cu dreptul comun. Aceasta cu atât mai mult cu cât Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea juridică a raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate în mod abuziv de stat.

În consecință, o acțiune în revendicare imobiliară de drept comun având ca obiect un imobil care face obiectul reglementării prin legea specială reparatorie, acțiune exercitată după intrarea în vigoare a acestei legi, în contradictoriu cu Statul Român, iar nu cu un terț subdobânditor, care se poate prevala, la rândul lui, de dreptul dobândit asupra unui bun, este inadmisibilă, pentru că ea tinde la eludarea dispozițiilor imperative cuprinse în legea specială, cele referitoare la termenele în care poate fi repus în drepturi fostul proprietar, termene reglementate de stat în scopul de a asigura securitatea circuitului civil și de a garanta subdobânditorilor bunurile dobândite ulterior.

Este adevărat că prin decizia pronunțată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție a fost tranșată și problema raportului dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă această analiză a vizat cu precădere situația acțiunilor în revendicare de drept comun exercitate de foștii proprietari ai unui imobil împotriva subdobânditorilor (fostul chiriaș, terț cumpărător, societate privatizată), apreciindu-se că este necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea unei acțiuni în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securități raporturilor juridice.

Această ipoteză nu se verifică însă, în prezenta cauză, revendicarea fiind exercitată împotriva Statului Român. Din perspectiva dreptului la un tribunal, care ar putea fi discutat în cazul respingerii a acțiunii în revendicare, însăși C.E.D.O. a admis că acest drept nu este unul absolut, fiind compatibil cu limitări implicite, iar statele dispun de o anumită marjă de apreciere în această materie. Faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea dreptului la un tribunal, pentru că împotriva deciziei emise în procedura administrativă este reglementată calea contestației în instanță, căruia i se conferă o jurisdicție deplină.

În temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții au avut posibilitatea de a cere să li se recunoască dreptul la măsuri reparatori pentru imobilul preluat în mod abuziv de către stat prin expropriere, iar atâta timp cât nu și-au exercitat acest drept în condițiile prescrise prin legea specială, restituirea bunului printr-o acțiune în justiție de drept comun este inadmisibilă. Împotriva deciziei nr. 34 A din 14 mai 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții O.A. și O.I., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând, în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare în fond, la Tribunalul Cluj, iar în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul desființării sentinței instanței de fond și admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Recurenții apreciază că decizia instanței de apel este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu încălcarea și greșita aplicare a legii. Prima critică invocată de recurenți se referă la capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului. Astfel, recurenții susțin că, așa cum se arată și prin decizia nr. 868 din 12 februarie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie în care se face referire și la cauzele Faimblat, Ruxandra Ionescu, Matache împotriva României, o cerere în constatarea nevalabilității titlului stalului nu poate fi respinsă ca inadmisibilă. A doua critică vizează capătul de cerere referitor la revendicarea terenului în litigiu, în opinia recurenților, respingerea, ca inadmisibilă, a capătului de cerere prin care se revendică terenul, constituindu-se într-o greșită aplicare a legii, atât a legii interne, cât și a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Instanțele de fond și de apel, pentru a pronunța o hotărâre legală, trebuiau să analizeze dacă există contrarietăți între legea internă și cea europeană și dacă, prin admiterea acțiunii, se aduce atingere drepturilor vreunui terț sau securității raporturilor juridice civile cu privire la terenul în litigiu. În urma unei asemenea analize, care să fie făcută într-o manieră explicită, de natură să facă posibil controlul judiciar al legalității în căile de atac, instanțele trebuiau sa decidă, motivat, dacă este sau nu legală admiterea sau respingerea acțiunii. Pentru legala soluționare a cauzei este esențială, în opinia recurenților, o justă aplicare a dispozițiilor deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Decizia nr. 33/2008 stabilește, de principiu, prioritatea de aplicare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, față de dispozițiile dreptului comun, însă prevede și o excepție de care atât instanța de apel, cât și cea de fond nu au ținut cont, în sensul că acțiunea în revendicare bazată pe dreptul comun este admisibilă în cazul în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Recurenții amintesc, în acest sens, decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care aceasta a admis acțiuni în revendicare fundamentate pe dreptul comun.

În speța de față, arată recurenții, sunt titularii unui „bun”, în sensul Convenției și al practicii C.E.D.O., întrucât, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dispoziții aflate în vigoare la data formulării prezentei acțiuni, titlul statului nefiind valabil, antecesorul lor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu. De asemenea, există o „speranță legitimă” la restituirea acestui bun, legitimitatea speranței derivând tocmai din lipsa titlului valabil al Statului Român și din situația juridică actuală a terenului, care din momentul naționalizării și până în prezent a constituit și constituie proprietate de stat, nefiind astfel afectat dreptul niciunui terț.

Există evidente și neechivoce contradicții între dreptul intern și Convenția Europeană a Drepturilor Omului; aceasta din urmă admite lipsirea unei persoane de dreptul ei de proprietate doar în caz de expropriere pentru utilitate publică și doar cu o dreaptă și prealabilă despăgubire. Orice altă ingerință, piedică, limitare sau condiționare a dreptului sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Există, de asemenea, arată recurenții, profunde neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Deși Legea nr. 10/2001 a constituit un considerabil pas înainte în încercarea de a soluționa problematica imobilelor naționalizate, acest act normativ este încă foarte departe de a oferi o protecție a dreptului de proprietate identică ori măcar comparabilă cu cea definită prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 21 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe între normele interne privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile Convenției, acestea din urmă au prioritate. Astfel, în cauza Dumitru Popescu contra României, C.E.D.O. a subliniat că un asemenea sistem, fundamentat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței C.E.D.O. asupra sistemelor naționale de drept, are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale.

În condițiile în care admiterea acțiunii nu ar afecta niciun alt drept de proprietate și, de asemenea, nu este afectată nici securitatea raporturilor juridice, întrucât nu a luat naștere nici un raport juridic cu privire la acel imobil, acesta fiind în continuare intabulat în favoarea Statului Roman, recurenții apreciază că respingerea acțiunii, ca fiind inadmisibilă, se constituie într-o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale de către instanțele de apel și de fond, ducând efectiv la lipsirea lor de dreptul la un proces echitabil. A susține că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoana care nu a formulat notificarea în termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 alin. (1), prelungit cu 3 luni prin O.U.G.

nr. 109/2001 și cu încă 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, nu mai poate utiliza acțiunea în revendicare înseamnă să i se interzică accesul la justiție, contrar dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În fine, arată recurenții, un aspect important în ceea ce îi privește constă în faptul că au părăsit țara de foarte mulți ani, astfel încât, la momentul apariției Legii nr. 10/2001, nefiind în țară, nu au aflat de această lege și, în consecință, nu au avut, în mod obiectiv, posibilitatea de a depune cererea de restituire în termenul prevăzut prin acest act normativ. Nemaifiind resortisanți ai acestei țări, ar fi exagerat și chiar nelegal sa se instituie în sarcina lor obligația de a cunoaște toate prevederile legale ale unei țări pe care au părăsit-o.

Neavând posibilitatea de a îndeplini exigențele Legii nr. 10/2001, cu privire la termenele stabilite prin această lege, nu au avut niciun moment vreo posibilitate de a „opta”, solicitând, astfel, respectarea și recunoașterea dreptului de proprietate în temeiul textului de lege pe care și-au întemeiat prezenta acțiune civilă. Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a motivului de nelegalitate invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, având în vedere considerentele ce succed: Acțiunea formulată de reclamanți și întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480, art. 481 C. civ. are ca obiect revendicarea imobilului-teren situat în Cluj-Napoca, Bulevardul D., în suprafață de 1630 mp, înscris în C.F.

nr. X1 Cluj, nr. topo Y1. Din cuprinsul cărții funciare menționate rezultă că imobilul în litigiu a fost expropriat în baza Decretului nr. 422/1977 al Consiliului de Stat al R.S.R., fiind transcris în C.F. nr. X2 Cluj, în favoarea Statului Român. În anexa decretului de expropriere figurează familia O.A., O.E. și O.I. cu o suprafață de 1147 mp. expropriată. În fața instanței de apel, prin încheierea de ședință din 8 iunie 2012, a fost admisă cererea de suspendare a judecății, formulată de reclamanții-apelanți în temeiul prevederilor art. 244 alin. (1) C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cauzei ce a format obiectul Dosarului civil nr. 5333/117/2010, acțiunea formulată de reclamanți având două petite, respectiv constatarea nelegalei preluări a imobilului înscris în C.F.

X1 Cluj-Napoca, nr. topo Y1 și radierea dreptului de proprietate al Statului Român din C.F. Curtea de apel a constatat că Dosarul nr. 5333/117/2010 a fost soluționat în primă instanță, prin sentința civilă nr. 75 din 25 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj, în sensul respingerii acțiunii, hotărâre rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 246/A din 8 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj și irevocabilă prin decizia nr. 4960 din 28 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în urma respingerii recursului declarat de reclamanți. Se reține că acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluționată potrivit dreptului comun, ci trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa, în sensul de a se aplica regulile specifice acțiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. Întrucât Legea nr. 10/2001 este norma specială în raport cu dispozițiile dreptului comun, ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant, potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamanții aveau posibilitatea să se adreseze unității deținătoare cu notificare în termenul prevăzut de acest act normativ, procedura administrativă fiind obligatorie.

Prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, vizând chiar problema în discuție, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale. Prin aceeași decizie s-a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze acesta procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Prin aceasta nu se încalcă dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001. Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu împiedică accesul la instanță în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecății este efectivă. În speță, din culpa lor, reclamanții nu au urmat procedura administrativă, obligatorie, prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru a obține restituirea imobilului sau despăgubiri.

Faptul nesocotirii termenelor speciale prevăzute de această lege și a procedurilor speciale de restituire din culpa fostului proprietar nu constituie o încălcare a principiului garantării proprietății și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Din decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanța, investită cu o acțiune în revendicare, trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui bun, în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența C.E.D.O., în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 și/sau a Legii nr. 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar), precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului, se reține că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.

Pe cale de consecință, susținerile reclamanților referitoare la ineficacitatea sistemului reparatoriu creat de Legea nr. 10/2001 sunt nerelevante, în condițiile în care aceștia nu au urmat calea pusă la dispoziție de legiuitor prin formularea notificării către unitatea deținătoare a imobilului. Din perspectiva celor expuse, se reține că, la data introducerii acțiunii, reclamanții nu aveau niciun bun și nicio speranță legitimă de a li se restitui imobilul revendicat, în condițiile în care nu pot justifica existența unui „bun” în sensul Convenției și în condițiile în care nu dețin o hotărâre judecătorească care să le recunoască un asemenea drept.

Reclamanții au formulat, anterior prezentei cereri, o acțiune în constatarea nelegalei preluări a imobilului de către stat, respinsă în mod irevocabil prin decizia nr. 4960 din 28 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, situație în care nu se pot prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul prevăzut de Convenție. Aceasta întrucât, contrar susținerilor recurenților-reclamanți și a trimiterilor pe care le fac la jurisprudența comunitară în materie, pentru a fi titularii unui bun actual, în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului.

Noțiunea autonomă de bun, în sensul Convenției, nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, și anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităților publice ori speranțele legitime deduse din dispozițiile legale sau jurisprudența constantă. Or, așa cum s-a arătat, reclamanții nu au niciun act al autorității publice sau hotărâre judecătorească care să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecție să o invoce în prezenta cauză, după cum dispozițiile legii sau jurisprudența nu le conferă o speranță legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretențiilor în lipsa notificării și față de dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Așadar, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că în cazul concursului dintre legea specială și legea generală primează legea specială, iar în situația în care există neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Nu există neconcordanță între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar accesul liber la justiție este asigurat prin posibilitatea atacării dispoziției sau deciziei prin care a fost finalizată faza administrativă, în instanță, prin contestație și apoi, prin exercitarea celorlalte căi de atac specifice fazei judiciare.

În concluzie, în mod corect instanța de apel a dat eficiență dezlegărilor date prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, aceasta fiind obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Prin urmare, nici critica vizând încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi primită. Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină. Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții O.A. și O.I. împotriva deciziei nr. 34 A din 14 mai 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2014.