ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 251/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 251/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 25 mai 2011

pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanții O.A. și O.I. au solicitat, în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, să se

constate că Statul Român a preluat, fără titlu, valabil imobilul situat în Cluj-Napoca,

Bulevardul D. (fostul Bulevard L.), în suprafață de 1.630 mp, teren viran în spatele

blocurilor, înscris în C.F. nr. X1 Cluj-Napoca, A+1, nr. topo Y1; de asemenea, au

solicitat obligarea pârâtului la recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului

teren descris anterior și lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilul.

La data de 24 iunie 2011,

reclamanții și-au precizat acțiunea, în sensul că au solicitat să se dispună rectificarea

C.F. nr. X1 Cluj-Napoca, nr. topo Y1, în sensul radierii dreptului de proprietate

al Statului Român și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea foștilor

proprietari.

Prin sentința civilă

nr. 153 din 21 februarie 2012 a Tribunalului Cluj, s-a admis excepția inadmisibilității,

invocată din oficiu și, în consecință, s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată

de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Consiliul local al

municipiului Cluj-Napoca.

În considerentele sentinței

s-au reținut următoarele:

Invocând decizia nr.

33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs

în interesul legii, obligatorie pentru instanțele judecătorești, în baza art. 329

alin. (3) C. proc. civ., în privința acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

instanța de fond a reținut că, în speță, imobilul în litigiu, fiind un bun expropriat,

se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv art. 11 și, prin urmare,

reclamanții nu au drept de opțiune între calea specială și dreptul comun, aceștia

trebuind să se conformeze dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul formulării

unei notificări în termenul stabilit de legiuitor pentru restituirea imobilului.

Instanța a arătat că acțiunea

în revendicare este admisibilă doar atunci când persoanele îndreptățite sunt exceptate

de la procedura actului normativ menționat sau când respectivele persoane, din motive

independente de voința lor, nu au putut să se prevaleze de dispozițiile legii speciale,

cu condiția ca imobilul să nu fi fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor legale. În cauză, reclamanții nu au făcut dovada că se regăsesc într-una

din cele două situații.

S-a invocat în cuprinsul

acțiunii introductive faptul că nu este afectat nici un alt drept de proprietate

al unui terț însă, această chestiune reprezintă o condiție care trebuie îndeplinită

în cazul în care reclamanții s-ar fi găsit într-una dintre cele două situații de

excepție.

Nu se poate susține că,

reține instanța de fond, prin faptul că nu au fost urmate procedurile prevăzute

de Legea nr. 10/2001 s-ar ajunge la pierderea însuși a dreptului de proprietate

echivalând cu o a doua naționalizare, fiind bine cunoscut faptul că rațiunea unor

termene în dreptul material, dar și în cel procedural, are ca scop siguranța circuitului

civil, stabilitatea raporturilor juridice.

Atâta timp cât reclamanții

nu au respectat regulile impuse de Legea nr. 10/2001, aceștia nu se pot prevala

de faptul că în mod injust au fost lipsiți de plata unei sume rezonabile aferentă

privării de dreptul de proprietate, potrivit cauzei Străin contra României sau că

nu se dă prioritate Convenției, potrivit cauzei Dumitru Popescu contra României.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanții O.A. și O.I., solicitând anularea sentinței civile

atacate și trimiterea cauzei, în vederea rejudecării, în fața instanței de fond,

instanță care a respins acțiunea ca fiind inadmisibilă, fără să procedeze la judecarea

acesteia în fond. În subsidiar, au solicitat admiterea apelului, anularea sentinței

atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Prin decizia nr. 34 A

din 14 mai 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamanții O.A. și O.I. împotriva sentinței instanței de fond.

Curtea de apel a reținut

următoarele considerente în adoptarea soluției de respingere a apelului:

În fața instanței de apel,

prin încheierea de ședință din 8 iunie 2012, a fost admisă cererea de suspendare

a judecății, formulată de reclamanți, în temeiul prevederilor art. 244 alin.

(1) C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a acțiunii ce formează obiectul

Dosarului civil nr. 5333/117/2010.

Verificând cauza care

a determinat și justificat admiterea cererii de suspendare a judecății, curtea a

constatat că aceasta a fost soluționată, în primă instanță, într-un al doilea ciclu

procesual, prin sentința civilă nr. 75 din 25 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul

Cluj în Dosarul nr. 5333/117/2010, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 246/A

din 8 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj și irevocabilă în urma respingerii recursului

declarat de reclamanți.

În considerentele deciziei

instanței de apel care a soluționat cauza ce formează obiectul Dosarului civil

nr. 5333/117/2010, se statuează, cu puterea lucrului judecat, că reclamanții O.A.

și O.I. au învestit instanța de judecată cu o acțiune în constatarea nevalabilității

titlului de preluare a imobilului de către Statul Român, radierea dreptului de proprietate

al pârâtului și obligarea acestuia la respectarea dreptului de proprietate al reclamanților,

acțiune care prezintă caracteristicile unei revendicări imobiliare. Or, fiind formulată

după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o astfel de acțiune nu poate

fi primită întrucât, prin legea specială reparatorie, sunt stipulate termene pentru

depunerea notificării sub sancțiunea pierderii dreptului la restituirea imobilului.

Reclamanții nu pot invoca faptul că Legea nr. 10/2001, în ceea ce îi privește, nu

reprezintă o cale efectivă care să garanteze dreptul de acces la o instanță în sensul

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât nu au uzat de

prevederile Legii nr. 10/2001.

Suspendarea judecății

în prezentul proces, arată curtea de apel, determinată fiind de existența pe rol

a procesului soluționat irevocabil prin sentința civilă nr. 75/2011 a Tribunalului

Cluj, mai sus evocată, considerentele care justifică rezolvarea dată acțiunii în

justiție, calificată ca fiind o acțiune în constatarea nulității titlului de preluare

și revendicare imobiliară, se impun cu forța lucrului judecat.

Într-adevăr, în privința

admisibilități acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de

Casație și Justiție s-a pronunțat, în secțiile unite, prin decizia nr. 33 din 9

iunie 2008, decizie obligatorie pentru instanțele judecătorești, prin care a statuat

că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între procedura prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480

C. civ.

Atâta timp cât regimul

juridic al imobilelor preluate abuziv de stat este unul reglementat printr-o lege

specială, care stipulează în ce condiții aceste imobile pot fi restituite în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, care se referă

atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fătă

titlu valabil, s-ar putea aplica în concurs cu dreptul comun.

Aceasta cu atât mai mult

cu cât Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă, cât și

anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea juridică a raporturilor

juridice născute în legătură cu imobilele preluate în mod abuziv de stat.

În consecință, o acțiune

în revendicare imobiliară de drept comun având ca obiect un imobil care face obiectul

reglementării prin legea specială reparatorie, acțiune exercitată după intrarea

în vigoare a acestei legi, în contradictoriu cu Statul Român, iar nu cu un terț

subdobânditor, care se poate prevala, la rândul lui, de dreptul dobândit asupra

unui bun, este inadmisibilă, pentru că ea tinde la eludarea dispozițiilor imperative

cuprinse în legea specială, cele referitoare la termenele în care poate fi repus

în drepturi fostul proprietar, termene reglementate de stat în scopul de a asigura

securitatea circuitului civil și de a garanta subdobânditorilor bunurile dobândite

ulterior.

Este adevărat că prin

decizia pronunțată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție

a fost tranșată și problema raportului dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, însă această analiză a vizat cu precădere situația acțiunilor

în revendicare de drept comun exercitate de foștii proprietari ai unui imobil împotriva

subdobânditorilor (fostul chiriaș, terț cumpărător, societate privatizată), apreciindu-se

că este necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea unei acțiuni în revendicare nu

ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securități

raporturilor juridice.

Această ipoteză nu se

verifică însă, în prezenta cauză, revendicarea fiind exercitată împotriva Statului

Român.

Din perspectiva dreptului

la un tribunal, care ar putea fi discutat în cazul respingerii a acțiunii în revendicare,

însăși C.E.D.O. a admis că acest drept nu este unul absolut, fiind compatibil cu

limitări implicite, iar statele dispun de o anumită marjă de apreciere în această

materie.

Faptul că Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu

conduce la privarea dreptului la un tribunal, pentru că împotriva deciziei emise

în procedura administrativă este reglementată calea contestației în instanță, căruia

i se conferă o jurisdicție deplină.

În temeiul Legii nr. 10/2001,

reclamanții au avut posibilitatea de a cere să li se recunoască dreptul la măsuri

reparatori pentru imobilul preluat în mod abuziv de către stat prin expropriere,

iar atâta timp cât nu și-au exercitat acest drept în condițiile prescrise prin legea

specială, restituirea bunului printr-o acțiune în justiție de drept comun este inadmisibilă.

Împotriva deciziei

nr. 34 A din 14 mai 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, au declarat recurs

reclamanții O.A. și O.I., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând, în principal, casarea hotărârii atacate

și trimiterea cauzei, spre rejudecare în fond, la Tribunalul Cluj, iar în subsidiar,

modificarea deciziei, în sensul desființării sentinței instanței de fond și admiterii

acțiunii așa cum a fost formulată.

Recurenții apreciază că

decizia instanței de apel este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu încălcarea

și greșita aplicare a legii.

Prima critică invocată

de recurenți se referă la capătul de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului.

Astfel, recurenții susțin

că, așa cum se arată și prin decizia nr. 868 din 12 februarie 2009, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie în care se face referire și la cauzele

Faimblat, Ruxandra Ionescu, Matache împotriva României, o cerere în constatarea

nevalabilității titlului stalului nu poate fi respinsă ca inadmisibilă.

A doua critică vizează

capătul de cerere referitor la revendicarea terenului în litigiu, în opinia recurenților,

respingerea, ca inadmisibilă, a capătului de cerere prin care se revendică terenul,

constituindu-se într-o greșită aplicare a legii, atât a legii interne, cât și a

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Instanțele de fond și

de apel, pentru a pronunța o hotărâre legală, trebuiau să analizeze dacă există

contrarietăți între legea internă și cea europeană și dacă, prin admiterea

acțiunii, se aduce atingere drepturilor vreunui terț sau securității raporturilor

juridice civile cu privire la terenul în litigiu. În urma unei asemenea analize,

care să fie făcută într-o manieră explicită, de natură să facă posibil controlul

judiciar al legalității în căile de atac, instanțele trebuiau sa decidă, motivat,

dacă este sau nu legală admiterea sau respingerea acțiunii.

Pentru legala soluționare

a cauzei este esențială, în opinia recurenților, o justă aplicare a dispozițiilor

deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite.

Decizia nr. 33/2008 stabilește,

de principiu, prioritatea de aplicare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, față

de dispozițiile dreptului comun, însă prevede și o excepție de care atât instanța

de apel, cât și cea de fond nu au ținut cont, în sensul că acțiunea în revendicare

bazată pe dreptul comun este admisibilă în cazul în care nu se aduce atingere unui

alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Recurenții amintesc, în

acest sens, decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care

aceasta a admis acțiuni în revendicare fundamentate pe dreptul comun.

În speța de față, arată

recurenții, sunt titularii unui „bun”, în sensul Convenției și al practicii C.E.D.O.,

întrucât, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

dispoziții aflate în vigoare la data formulării prezentei acțiuni, titlul statului

nefiind valabil, antecesorul lor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra

terenului în litigiu. De asemenea, există o „speranță legitimă” la restituirea acestui

bun, legitimitatea speranței derivând tocmai din lipsa titlului valabil al Statului

Român și din situația juridică actuală a terenului, care din momentul naționalizării

și până în prezent a constituit și constituie proprietate de stat, nefiind astfel

afectat dreptul niciunui terț.

Există evidente și neechivoce

contradicții între dreptul intern și Convenția Europeană a Drepturilor Omului; aceasta

din urmă admite lipsirea unei persoane de dreptul ei de proprietate doar în caz

de expropriere pentru utilitate publică și doar cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Orice altă ingerință, piedică, limitare sau condiționare a dreptului sunt contrare

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Există, de asemenea, arată

recurenții, profunde neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului. Deși Legea nr. 10/2001 a constituit un considerabil pas înainte

în încercarea de a soluționa problematica imobilelor naționalizate, acest act normativ

este încă foarte departe de a oferi o protecție a dreptului de proprietate identică

ori măcar comparabilă cu cea definită prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 21

alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe între normele interne

privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile Convenției, acestea din

urmă au prioritate.

Astfel, în cauza Dumitru

Popescu contra României, C.E.D.O. a subliniat că un asemenea sistem, fundamentat

pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței C.E.D.O. asupra sistemelor naționale

de drept, are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului

de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele

sale adiționale.

În condițiile în care

admiterea acțiunii nu ar afecta niciun alt drept de proprietate și, de asemenea,

nu este afectată nici securitatea raporturilor juridice, întrucât nu a luat naștere

nici un raport juridic cu privire la acel imobil, acesta fiind în continuare intabulat

în favoarea Statului Roman, recurenții apreciază că respingerea acțiunii, ca fiind

inadmisibilă, se constituie într-o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor

legale de către instanțele de apel și de fond, ducând efectiv la lipsirea lor de

dreptul la un proces echitabil.

A susține că, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoana care nu a formulat notificarea în termenul

de 6 luni prevăzut de art. 21 alin. (1), prelungit cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001

și cu încă 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, nu mai poate utiliza acțiunea în revendicare

înseamnă să i se interzică accesul la justiție, contrar dispozițiilor art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În fine, arată recurenții,

un aspect important în ceea ce îi privește constă în faptul că au părăsit țara de

foarte mulți ani, astfel încât, la momentul apariției Legii nr. 10/2001, nefiind

în țară, nu au aflat de această lege și, în consecință, nu au avut, în mod obiectiv,

posibilitatea de a depune cererea de restituire în termenul prevăzut prin acest

act normativ. Nemaifiind resortisanți ai acestei țări, ar fi exagerat și chiar

nelegal sa se instituie în sarcina lor obligația de a cunoaște toate prevederile

legale ale unei țări pe care au părăsit-o. Neavând posibilitatea de a îndeplini

exigențele Legii nr. 10/2001, cu privire la termenele stabilite prin această lege,

nu au avut niciun moment vreo posibilitate de a „opta”, solicitând, astfel, respectarea

și recunoașterea dreptului de proprietate în temeiul textului de lege pe care și-au

întemeiat prezenta acțiune civilă.

Analizând recursul prin

prisma criticilor formulate și a motivului de nelegalitate invocat, art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, având în vedere

considerentele ce succed:

Acțiunea formulată de

reclamanți și întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480, art. 481 C. civ. are

ca obiect revendicarea imobilului-teren situat în Cluj-Napoca, Bulevardul D., în

suprafață de 1630 mp, înscris în C.F. nr. X1 Cluj, nr. topo Y1.

Din cuprinsul cărții funciare

menționate rezultă că imobilul în litigiu a fost expropriat în baza Decretului

nr. 422/1977 al Consiliului de Stat al R.S.R., fiind transcris în C.F. nr. X2 Cluj,

în favoarea Statului Român.

În anexa decretului de

expropriere figurează familia O.A., O.E. și O.I. cu o suprafață de 1147 mp. expropriată.

În fața instanței de apel,

prin încheierea de ședință din 8 iunie 2012, a fost admisă cererea de suspendare

a judecății, formulată de reclamanții-apelanți în temeiul prevederilor art. 244

alin. (1) C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cauzei ce a format obiectul

Dosarului civil nr. 5333/117/2010, acțiunea formulată de reclamanți având două petite,

respectiv constatarea nelegalei preluări a imobilului înscris în C.F. X1 Cluj-Napoca,

nr. topo Y1 și radierea dreptului de proprietate al Statului Român din C.F.

Curtea de apel a constatat

că Dosarul nr. 5333/117/2010 a fost soluționat în primă instanță, prin sentința

civilă nr. 75 din 25 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj, în sensul respingerii

acțiunii, hotărâre rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 246/A din 8 iunie 2011

a Curții de Apel Cluj și irevocabilă prin decizia nr. 4960 din 28 iunie 2012 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, în urma respingerii recursului

declarat de reclamanți.

Se reține că acțiunea

în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a

legii speciale, nu poate fi soluționată potrivit dreptului comun, ci trebuie să

fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale

legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială,

care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa, în sensul de a se aplica

regulile specifice acțiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ.

Întrucât Legea nr. 10/2001

este norma specială în raport cu dispozițiile dreptului comun, ca urmare a aplicării

principiului specialia generalibus derogant, potrivit dispozițiilor art. 21 din

Legea nr. 10/2001, reclamanții aveau posibilitatea să se adreseze unității deținătoare

cu notificare în termenul prevăzut de acest act normativ, procedura administrativă

fiind obligatorie.

Prin decizia nr. 33 din

9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea

unui recurs în interesul legii, vizând chiar problema în discuție, obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a stabilit, în urma admiterii recursului,

că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta

în cuprinsul legii speciale.

Prin aceeași decizie s-a

stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum

și cele care din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze acesta

procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului

litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea Legii

nr. 112/1995 de către chiriași.

Prin aceasta nu se încalcă

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât persoana

îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile

care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001.

Adoptarea unei reglementări

speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării

unei reglementări anterioare, nu împiedică accesul la instanță în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecății este

efectivă.

În speță, din culpa lor,

reclamanții nu au urmat procedura administrativă, obligatorie, prevăzută de Legea

nr. 10/2001, pentru a obține restituirea imobilului sau despăgubiri.

Faptul nesocotirii termenelor

speciale prevăzute de această lege și a procedurilor speciale de restituire din

culpa fostului proprietar nu constituie o încălcare a principiului garantării proprietății

și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008

a Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanța, investită cu o acțiune

în revendicare, trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile

cauzei: existența unui bun, în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea

circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate

ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

Dând curs acestor linii

directoare care se desprind din jurisprudența C.E.D.O., în ipoteza în care fostul

proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând

notificări în baza Legii nr. 112/1995 și/sau a Legii nr. 10/2001 și nici acțiune

în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de

demers judiciar), precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând

o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității

titlului statului, se reține că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar

cel mult o speranță legitimă.

Pe cale de consecință,

susținerile reclamanților referitoare la ineficacitatea sistemului reparatoriu creat

de Legea nr. 10/2001 sunt nerelevante, în condițiile în care aceștia nu au urmat

calea pusă la dispoziție de legiuitor prin formularea notificării către unitatea

deținătoare a imobilului.

Din perspectiva celor

expuse, se reține că, la data introducerii acțiunii, reclamanții nu aveau niciun

bun și nicio speranță legitimă de a li se restitui imobilul revendicat, în condițiile

în care nu pot justifica existența unui „bun” în sensul Convenției și în condițiile

în care nu dețin o hotărâre judecătorească care să le recunoască un asemenea drept.

Reclamanții au formulat,

anterior prezentei cereri, o acțiune în constatarea nelegalei preluări a imobilului

de către stat, respinsă în mod irevocabil prin decizia nr. 4960 din 28 iunie 2012

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, situație în care

nu se pot prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul

prevăzut de Convenție.

Aceasta întrucât, contrar

susținerilor recurenților-reclamanți și a trimiterilor pe care le fac la jurisprudența

comunitară în materie, pentru a fi titularii unui bun actual, în sensul jurisprudenței

recente a instanței de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă

și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în

dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului.

Noțiunea autonomă de bun,

în sensul Convenției, nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale,

și anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un

alt act al autorităților publice ori speranțele legitime deduse din dispozițiile

legale sau jurisprudența constantă.

Or, așa cum s-a arătat,

reclamanții nu au niciun act al autorității publice sau hotărâre judecătorească

care să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecție

să o invoce în prezenta cauză, după cum dispozițiile legii sau jurisprudența nu

le conferă o speranță legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea

dreptului la valorificarea pretențiilor în lipsa notificării și față de dispozițiile

deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Așadar, prin decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție s-a stabilit că în cazul concursului dintre legea specială și legea

generală primează legea specială, iar în situația în care există neconcordanțe între

legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor

omului, aceasta din urmă are prioritate.

Nu există neconcordanță

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, iar accesul liber la justiție este asigurat prin posibilitatea atacării

dispoziției sau deciziei prin care a fost finalizată faza administrativă, în instanță,

prin contestație și apoi, prin exercitarea celorlalte căi de atac specifice fazei

judiciare.

În concluzie, în mod corect

instanța de apel a dat eficiență dezlegărilor date prin decizia nr. 33 din 9 iunie

2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul

legii, aceasta fiind obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, nici critica

vizând încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și a art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate

fi primită.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță

judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile

sale civile.

Împrejurarea că Legea

nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile

nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura

administrativă, legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ

asigurând astfel o jurisdicție deplină.

Reglementarea unei proceduri

speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități

deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de

restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.

Fiind reglementată prin

norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei

proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate

pe dreptul comun în materie.

Având în vedere considerentele

expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează

a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții O.A. și O.I. împotriva deciziei nr. 34 A din 14

mai 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 ianuarie 2014.