ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1510/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1510/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea

înregistrată la 23 septembrie 2010, reclamanții C.C.I. și A.R.M. au chemat în

judecată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând obligarea

pârâtei la emiterea deciziei care să conțină titlul de despăgubire și

transmiterea acestei decizii la Direcția pentru acordarea despăgubirilor în

numerar din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților,

solicitând obligarea pârâtei la plata de despăgubiri morale în cuantum de

10.000 lei și cheltuieli de judecată.

de Apel

Prin sentința nr. 2109

din 18 martie 2011 a Curții de Apel București a fost admisă în parte acțiunea

formulată de petenții C.C.I. și A.R.M. în contradictoriu cu intimatul Statul

Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul că a

fost obligată pârâta, să emită decizia conținând titlul de despăgubiri aferentă

dispoziției nr. 7215 din 12 octombrie 2005 emisă de Primăria Municipiului

Ploiești, județul Prahova.

De asemenea, a fost

obligată pârâta să transmită decizia menționată Direcției pentru Acordarea

Despăgubirilor în numerar din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților.

Instanța a respins

capătul de cerere privind daunele morale și a fost obligată pârâta la plata

sumei 5000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că

printr-o notificare formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001 reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului

situat in Municipiul Ploiești, str. Sf. Romana.

Prin Dispoziția nr. 7215

din 12 octombrie 2005, Primăria municipiului Ploiești în calitate de entitate

notificată, a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat.

Dosarul aferent dispozițiilor

amintite a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind astfel

declanșată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Instanța de primă

jurisdicție a reținut faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea

nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv sunt proceduri complexe, care cuprind mai multe etape distincte în care,

pe lângă pârâtă, mai sunt antrenate și alte entități, astfel încât în mod

obiectiv nu pot fi soluționate în termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h)

din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia

contenciosului administrativ.

Omisiunea

legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare

etapă a procedurii administrative însă nu poate conduce la concluzia că

autoritatea publică este îndreptățită să determine ea însăși acest interval de

timp, întrucât este necesar ca deciziile, care reprezintă titluri de

despăgubiri, să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art.

6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Termenul rezonabil se referă

atât la durata procedurilor preliminare, administrative, cât și la timpul

necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a

organiza funcționarea puterilor sale, în așa fel încât să răspundă acestei

cerințe, pentru ca persoana să poată beneficia în mod efectiv de protecția

asigurată de art. 6 din Convenție.

În cauza de față,

Curtea a apreciat că, în raport de perioada îndelungată de timp care s-a scurs

de la data emiterii dispoziției Primarului Municipiului Ploiești din 12

octombrie 2005, de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul notificat,

perioadă în care nu s-a ajuns nici măcar la transmiterea dosarului către

evaluator, suntem în prezența unei încălcări evidente a dispozițiilor art. 6

din Convenție și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În plus, instanța a

considerat că nu sunt concludente nici susținerile pârâtei legate de faptul că

procedura administrativă a fost întârziată din motive obiective, respectiv din

cauza necesității completării dosarului cu documente în ceea ce privește identificarea

cât mai exactă în dispoziție a imobilului pentru care Primăria Municipiului

Ploiești a propus acordarea de măsuri reparatorii, înscrisuri din care să

reiasă descrierea imobilului construcție, modalitatea de preluare a imobilul

notificat.

Instanța de fond a

reținut că în conformitate cu art. 16 alin. (4), pe baza situației juridice a

imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul

Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2)

în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în

natură, iar dispozițiile din art. 16 alin. (5) prevăd că Secretariatul Comisiei

Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în

care, în mod întemeiat, cererea de restituire în natură a fost respinsă, după

care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori

desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

În ceea ce privește capătul

de cerere privind daunele morale, Curtea apreciază că acesta este neîntemeiat,

reclamanții nefăcând dovada condițiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii

pârâtei, respectiv existența și întinderea prejudiciului suferit, legătura

cauzală dintre prejudiciul cauzat și fapta pârâtei, precum și vinovăția

pârâtei. Ca urmare a culpei procesuale, în baza art. 274 C. proc. civ. a fost

obligată pârâta la 5.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanți,

reprezentând onorariu de avocat.

de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

Prin motivele de

recurs formulate recurenta a criticat hotărârea instanței de fond ca

netemeinică și nelegală, arătând că instanța de fond a apreciat în mod greșit

demersurile făcute de recurentă în vederea identificării imobilului pentru

continuarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

S-a arătat că

ulterior aprobării cererii pe caz special, dosarul înregistrat cu nr. 2817/CC a

fost analizat sub aspectul verificării legalității respingerii cererii de

restituire în natură a imobilului solicitat și s-a constatat că trebuie

completat cu identificarea cât mai exactă în dispoziție a imobilului pentru

care Primăria Municipiului Ploiești a propus acordarea de măsuri reparatorii,

înscrisuri din care să reiasă descrierea imobilului construcție și modalitatea

de preluare a imobilului notificat.

S-a susținut că

evaluatorul desemnat de Comisie nu are competențe în vederea identificării

suprafețelor construite ale imobilului notificat și de a face distincția între

suprafețele construite până la momentul preluării imobilului de către stat și

cele construite ulterior.

Recurenta a precizat

la finalul pct. 1 din motivele de recurs, faptul că dosarul de despăgubire al

reclamanților a fost completat, iar dosarul a fost transmis la evaluare.

Recurenta a criticat

aprecierea instanței de fond, care a reținut că a fost tergiversată

soluționarea dosarului de despăgubire, arătând că în cauza dedusă judecății nu

poate fi vorba de un refuz nejustificat al Comisiei.

S-a susținut faptul

că recurenta nu își exercită cu rea-credință atribuțiile ce îi revin în cadrul

procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar

pentru a exista abuz de drept atribuțiile conferite de lege trebuie exercitate

cu încălcarea scopului pentru care au fost instituite.

A fost criticată

hotărârea instanței în privința obligării la emiterea directă a deciziei

conținând titlul de despăgubire, fără a se lua în considerare că impunerea unei

astfel de obligații, cu trecerea peste etapele administrative poate conduce la

existența unei hotărâri irevocabile care nu poate fi pusă în executare.

A fost criticată

obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, arătându-se că

aceste cheltuieli nu pot fi acordate întrucât Comisia a recunoscut implicit

dreptul subiectiv al reclamanților și pretențiile acestora. S-a susținut în subsidiar

micșorarea cheltuielilor de judecată, arătându-se că pentru soluționarea

litigiului a fost necesar un singur termen de judecată.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat

pentru considerentele ce urmează:

Verificând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că intimații-reclamanți au

invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a le soluționa cererea, respectiv

de a se emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat

în municipiul Ploiești, str. Romană.

În conformitate cu

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul

nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces

de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un

interes legitim.

Definiția excesului

de putere este dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004 și constă în

exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin

încălcarea dreptului și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de

Constituție sau de lege.

În cauza de față,

Înalta Curte a constatat că prin Notificarea din 13 august 2001, depusă în baza

Legii nr. 10/2001 de către P.M., s-a solicitat restituirea în natură a

imobilului situat în municipiul Ploiești, str. Romană, iar prin Dispoziția nr. 7215

din 12 octombrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Ploiești, județul Prahova,

s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VIII din Legea nr. 247/2005,

dispoziție care a fost comunicată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

și înregistrată de aceasta la nr. 2817/CC, în vederea emiterii Deciziei

reprezentând titlul de despăgubire, obligație ce nu a fost adusă la îndeplinire

până la acest moment de către pârâtă, deși la dosarul înregistrat au fost

depuse toate înscrisurile necesare soluționării cauzei.

La data de 05 august 2010

a fost încheiat contractul de cesiune de drepturi din 05 august 2010, între

cedenții P.A.C., P.M.G., P.A.L., P.G.I.E., P.R.I. în calitate de titulari ai dispoziției

nr. 7215 din 12 octombrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Ploiești, județul

Prahova, privind acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VIII din Legea

nr. 247/2005, pentru imobilul situat în municipiul Ploiești, str. Romană și

cesionarii C.C.I. și A.R.A.

În raport de dispozițiile

art. 1393 C. civ. s-a notificat pârâtei încheierea contractului de cesiune de

drepturi, notificare din 13 august 2010 prin care s-a solicitat pârâtei să

emită Decizia reprezentând titlul de despăgubire și să o transmită Direcției

pentru acordarea de despăgubiri în numerar din cadrul A.N.R.P.

În conformitate cu

dispozițiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de

soluționare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune

parcurgerea mai multor etape și anume: etapa transmiterii și a înregistrării

dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale

sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării;

etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în

mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi

transmis evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii

raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia

Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui

titlu în condițiile prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr. 81/2007 care include în

cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V, Secțiunea I

intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire”.

În aceste condiții,

verificând actele și lucrările dosarului Înalta Curte a constatat că refuzul

pârâtei de rezolvare a cererii reclamanților se privește ca fiind nejustificat,

cum în mod corect a apreciat instanța de fond, admițând acțiunea reclamanților.

Critica

formulată de recurent este neîntemeiată, întrucât instanța de fond

a obligat pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamanților

decizie conținând titlul de despăgubire pentru imobilul individualizat mai sus,

cu respectarea dispozițiilor din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deci cu

respectarea obligatorie a etapelor prevăzute de lege, etape care se finalizează

odată cu emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Nici critica cu

privire la faptul că dosarul reclamanților ar fi fost incomplet nu poate fi

primită de Înalta Curte, întrucât înscrisurile considerate a fi necesare în

dosar de către Comisie, după analizarea legalității respingerii cererii de

restituire în natură a imobilului solicitat, respectiv identificarea cât mai

exactă a imobilului pentru care Primăria a propus acordarea de măsuri

reparatorii, înscrisuri din care să reiasă descrierea imobilului construcție și

modalitatea de preluare a imobilului notificat, nu pot fi produse de

reclamanți.

Înalta Curte a constatat

că reclamanții s-au adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în

soluționarea cererilor sale, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă,

împrejurare care este de natură a-i afecta pe reclamanți în soluționarea

într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din

Legea nr. 554/2004.

Înalta

Curte reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor

Omului se constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective,

iar orice ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă

menținerii unui just echilibru între cerințele interesului general al

comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o

sarcină specială și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și

alții împotriva României).

Or, din

această perspectivă Înalta Curte reține că nesoluționarea cererii formulate de

reclamanți, indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o

vătămare a acestora în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea

reparării injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută.

Principiul

legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern,

suficient de accesibile și previzibile, ori, în cauza de față, Legea nr. 247/2005

a stabilit procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu

pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte constată

că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de

jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și

cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana

interesată( cauza Frydlender împotriva Franței și cauza Hartman împotriva

Republicii Cehe).

În opinia Înaltei

Curți litigiul născut între reclamanți și autoritatea pârâtă nu prezintă o

complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte

prin faptul că dosarul reclamanților nu a urmat procedura de evaluare este de

natură a crea o vătămare a reclamanților într-un drept prevăzut de lege, drept

la care aceștia privesc cu speranță legitimă.

Înalta Curte nu poate

primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare

de răspundere, întrucât intimatul-reclamant a fost în culpă pentru

nesoluționarea cererii sale, căci recurenta-pârâtă nu a avut la dosar date

suficiente pentru identificarea imobilului solicitat, astfel încât nu a putut

trimite dosarul în etapa următoare prevăzută de lege, a evaluării.

Înalta Curte a

reținut că apărarea recurentei nu are temei legal, căci la dosarul cauzei

există suficiente date pentru a se putea evalua imobilul revendicat de

reclamant. Orice amânare în soluționarea cererii reclamantului ar însemna

depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, așa cum

în mod corect a reținut și instanța de fond, amânarea pentru o dată neprecizată

în vederea depunerii unor documente completatoare, care nu pot fi prezentate,

reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2

alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

modificată.

Împrejurarea că legea

specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja

autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr.

247/2005.

Interpretarea pe care

instanța de fond a dat-o dispozițiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările

și completările ulterioare, este în acord și cu considerentele reținute de

Curtea Constituțională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora

„prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor și a libertăților

fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest

aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul

deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă

prevedere contrară din legislația națională.”

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva sentinței nr. 2109 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București

–secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 martie 2012.