ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3668/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3668/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțe cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

reclamanții S.I.V. și S.R.A., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor, anularea deciziei nr. 7041 din 18 noiembrie 2009 emisă

de pârâta Comisia Centrală prin care s-a stabilit acordarea de despăgubiri în

sumă de 416.900 lei și obligarea acestei pârâte să emită o nouă decizie privind

titlul de despăgubire la justa valoare a imobilului proprietatea reclamanților,

situat în Ploiești.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că în temeiul Legii nr. 10/2001 au formulat notificare pentru

restituirea în natură a imobilului teren și construcții situat în Ploiești,

prin Dispoziția nr. 3815 din 11 iulie 2006 Primăria Ploiești a propus acordarea

de măsuri reparatorii și a înaintat dosarul la Comisia Centrală în iulie 2006,

și pentru că au trecut trei ani fără ca pârâta să emită dispoziție privind

titlul de despăgubire, au promovat acțiune în instanță, ce formează obiectul

dosarului nr. 540/42/2009. În acest litigiu au arătat că s-au efectuat două

rapoarte de evaluare, primul favorabil reclamanților, iar al doilea cu valoarea

inițială scăzută cu peste 75%.

Reclamanții au mai arătat că au

contestat raportul de evaluare întocmit de expertul P.C., însă fără a li se

comunica un punct de vedere pârâta Comisia Centrală a emis Decizia nr. 7041 din

18 noiembrie 2009 prin care s-a dispus acordarea de titluri de despăgubiri în

cuantum de 416.900 lei, iar la plângerea formulată împotriva acestei decizii

autoritatea pârâtă nu le-a comunicat niciun răspuns, primind în schimb o

scrisoare din partea expertului evaluator care a arătat că a întocmit lucrarea

în mod corect, fără ca anterior să li se fi comunicat întreg raportul de

evaluare, ci doar o parte, fără anexele ce au stat la baza acestuia.

Prin întâmpinare, pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor invocat excepția conexității

prezentei cauze cu cea ce face obiectul dosarului nr. 540/42/2009, și a

solicitat respingerea acțiunii, întrucât la emiterea deciziei contestate au

fost respectate dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în raport de

actele aflate la dosarul de despăgubire, instanța neavând competența a se

substitui Comisiei ale cărei atribuții sunt cele expres reglementate de actul

normativ precizat.

Pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice a formulat întâmpinare, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Prahova, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român, întrucât nu are atribuții legale în această materie.

Prin încheierea pronunțata în

ședința publică din 7 noiembrie 2010, prima instanță a respins excepția

conexității dosarului nr. 599/42/2010 la dosarul nr. 540/42/2009, iar în

ședința publică din 11 octombrie 2010 a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința nr. 214 din 11

octombrie 2010, Curtea de Apel Ploiești – secția comercială, contencios

administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut, în esență, că reclamanții au investit instanța de

contencios administrativ cu o acțiune prin care au solicitat anularea Deciziei nr.

7041/2009 și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii privind titlul de

despăgubire la justa valoare a imobilului situat în situat în Ploiești,

nemulțumirile acestora vizând cuantumul despăgubirilor din raportul de evaluare

întocmit de expertul P.C., caz în care au apreciat că se impune efectuarea unei

expertize prin care să se stabilească valoarea imobilului.

Prima instanță a reținut că, în

speță, după parcurgerea procedurii administrative respectiv, înregistrarea

dosarului, analizarea acestuia, evaluarea imobilului de către un expert

evaluator, autoritatea pârâtă a emis Decizia nr. 7041 din 18 noiembrie 2009

privind titlul de despăgubire în favoarea celor doi reclamanți în cuantum de

416.900 lei, conform raportului de evaluare întocmit de evaluatorul C.P.

Anterior emiterii deciziei în

litigiu, a fost întocmit un raport de evaluare de către evaluatorul H.A.F., iar

urmare verificării acestui raport de către consilierul cu atribuții în acest

domeniu, Comisia Centrală a decis în ședința din 30 iunie 2009 reevaluarea

imobilului în litigiu, prevederile punctelor 16.12 și 16.13 din Normele

metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G.

nr. 1095/2005, fiind respectate.

În cauză s-a întocmit un nou raport

de evaluare de către expertul C.P., care a comunicat inițial reclamanților o

sinteza a raportului de evaluare, iar ulterior întreg raportul, s-au formulat

obiecțiuni de către reclamanți, iar evaluatorul a comunicat acestora răspunsul

la obiecțiuni, respectându-se astfel prevederile punctului 16.5 din H.G. nr.

1095/2005. Ulterior, aportul de evaluare a fost aprobat de Comisia Centrală în

ședința din 18 noiembrie 2009 și s-a procedat la emiterea deciziei privind

titlul de despăgubire pentru suma de 416.900 lei, valoare ce reprezintă

valoarea de piață a imobilului, raportul de evaluare fiind întocmit în

conformitate cu standardele internaționale de evaluare, respectiv art. 3 lit. d)

și e) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Așa fiind, judecătorul fondului

reținând că valoarea privind titlul de despăgubire în cuantum de 416.900 lei

este corect stabilită, potrivit standardelor internaționale de evaluare, ea reprezintă

valoarea de piață a imobilului la momentul întocmirii raportului de evaluare,

ținându-se seama de caracteristicile lui, de locația acestuia și de prețul

imobilelor similare practicat pe piața liberă, a constatat că titlul de

despăgubire emis în favoarea reclamanților reflectă justa valoare a imobilului

proprietatea acestora și nu se impune reevaluarea lui. De altfel, reevaluarea

nu se poate realiza decât potrivit dispozițiilor speciale din Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 și din H.G. nr. 1095/2005, care au fost respectate atât de

autoritatea pârâtă, cât și de evaluatorul C.P.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs reclamanții,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru motive încadrate

în drept în prevederile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurenții-reclamanți au arătat că în mod greșit prima instanță a respins

excepția conexității cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 540/42/2009 cu

pricina ce formează obiectul dosarului de față, întrucât sunt îndeplinite

condițiile art. 164 C. proc. civ., obiectul și cauza celor două litigii având o

strânsă legătură.

O altă critică adusă de recurenți

hotărârii atacate vizează aspectul soluționării cauzei la termenul de judecată

din 11 octombrie 2010 în condițiile în care era lipsă de procedură cu

reclamanții care nu au fost citați. În opinia acestora, trecând peste lipsa de

procedură, soluția corectă ar fi fost suspendarea judecății cauzei pentru lipsa

părților, întrucât aceștia nu au solicitat judecata cauzei în lipsă, și nu

soluționarea ei pe fond, apreciind astfel că au fost privați de dreptul la

apărare.

Pe fondul cauzei,

recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că prima instanță a pronunțat o

hotărâre nelegală și netemeinică.

În cauză, autoritatea pârâtă a

dispus reevaluarea imobilului în litigiu de către un nou expert, deși nu s-a

făcut dovada că la prima evaluare imobilul ar fi fost supraevaluat.

Recurenții-reclamanți au susținut că

în cadrul procedurii administrative au formulat obiecțiuni împotriva acestui

ultim raport de evaluare a imobilului, autoritatea pârâtă nu a răspuns acestora

într-un termen rezonabil, procedând la emiterea deciziei nr. 7041 din 18

noiembrie 2009, comunicată lor, deși toată corespondența fusese purtată până

atunci cu mandatarul acestora. Astfel, consideră că au fost prejudiciați prin

atitudinea pârâtei care a emis decizia, în condițiile în care mai exista un

litigiu pe rol cu privire la dosarul de despăgubire, caz în care se impunea

așteptarea soluției în cauza respectivă.

În concluzie, recurenții-reclamanți

au arătat că evaluarea dispusă în această etapă a procedurii este admisibilă și

se impune în scopul soluționării legale și temeinice a cauzei, fiind de

neconceput ca, în cadrul controlului judiciar, să nu poată fi stabilit dreptul

la despăgubiri și cuantumul acestora.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a

solicitat admiterea excepției conexității, iar pe fond a cerut respingerea

recursului și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și

temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curți

asupra cererii

Examinând sentința atacată prin

prisma motivelor de recurs, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

motivelor de recurs invocate

Soluția pronunțată de prima instanță

atât în privința excepției, cât și în privința fondului cauzei este legală.

1.1. Referitor la excepția

conexității celor două cauze,

constată că nu este îndeplinită condiția cu privire la părți, în speță, așa cum

corect a reținut și prima instanță, nefiind incidente prevederile art. 164 C.

proc. civ.

1.2. Cât privește critică potrivit

căreia prima instanță a soluționat cauza deși procedura nu era legal

îndeplinită cu reclamanții, nu poate fi primită. Din actele dosarului rezultă

că reclamanții au avut termen în cunoștință, iar pârâta, legal citată, a

solicitat judecata cauzei în lipsă. La data de 07 octombrie 2010 când s-a

acordat termen în continuare pentru 11 octombrie 2010, reclamanții au fost

reprezentați de avocat, deci avea cunoștință de data când a fost amânată

pricina, caz în care în mod corect prima instanță a purces la soluționarea

pricinii în lipsa părților.

Într-un litigiu este necesar ca una

dintre părți să solicite judecata cauzei în lipsă, și nu toate părțile, pentru

ca instanța să soluționeze cauza în lipsa părților legal citate sau când

operează instituția termenului în cunoștință, așa cum s-a întâmplat în speță,

caz în care nu se mai impune citarea părților.

De asemenea, nu se poate reține că

reclamanților li s-a încălcat dreptul la apărare, în raport de prevederile art.

129 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora părțile au îndatorirea ca, în

condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului.

Critica recurenților potrivit căreia

decizia în litigiu a fost emisă deși se impunea să se aștepte soluția ce urma

să se pronunțe în cauza aflată pe rolul instanței ce viza același dosar de

despăgubire nu poate fi primită, în raport de prevederile art. 19 din Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, acest act fiind emis cu respectarea prevederilor

legale în materie.

1.3. Cu privire la fondul cauzei,

Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți au supus controlului instanței

de contencios administrativ decizia nr. 7041/2009 emisă de autoritatea pârâtă

prin care a fost emis titlul de despăgubire în cuantum de 416.900 lei, pentru

imobilul situat în Ploiești, conform raportului de evaluare întocmit de

expertul evaluator C.P.

În esență, reclamanții au contestat

cuantumul total al despăgubirilor, solicitând obligarea pârâtei la emiterea

unei noi decizii în baza unui raport de expertiză tehnică judiciară.

Potrivit art. 16 pct. 13 din H.G. nr.

1095/2005 pentru aprobarea normelor

metodologice de aplicare a Titlului VII "Regimul

stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din

Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției,

precum și unele măsuri adiacente: "Raportul de evaluare al evaluatorului

desemnat va fi comunicat de către acesta atât Comisiei Centrale, cât și

persoanelor îndreptățite solicitante. În măsura în care acestea din urmă

formulează obiecțiuni, evaluatorul este dator să răspundă la acestea.

Obiecțiunile formulate și răspunsul la aceste obiecțiuni al evaluatorului

desemnat vor fi comunicate în mod obligatoriu și Comisiei Centrale. Astfel,

dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevăd o procedură

administrativă de soluționare a cererilor de retrocedare în situația în care se

acordă despăgubiri.

Această procedură include o etapă

specială de evaluare a imobilului pentru care s-a propus acordarea de

despăgubiri, de către evaluatori independenți, stabiliți în mod aleatoriu.

Acest procedeu exclude, în principiu, subiectivitatea evaluării și se bazează

pe criterii transparente, unanim recunoscute internațional.

Pe de altă parte, Normele

metodologice de aplicare a Titlului VII, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005,

prevăd, la pct. 16.13, posibilitatea persoanei îndreptățite la despăgubiri ca pe

tot parcursul desfășurării procedurii de specialitate, să fie asistată de un

evaluator ales și remunerat de el.

Caracterul evident contradictoriu al

procedurii administrative în etapa evaluării are rolul de a asigura dreptul

persoanei beneficiare de a obține o evaluare cât mai apropiată de realitatea

pieței de la acel moment.

Instanța de control judiciar

constată, din actele dosarului, că raportul de evaluare întocmit în cauză a

fost comunicat recurenților reclamanți, inițial sub formă de sinteză și ulterior

în întregul lui, s-au formulat obiecțiuni la care s-a răspuns, fiind respectate

astfel prevederile punctului 16.5 din H.G. nr. 1095. Ulterior acest raport de

evaluare a fost aprobat în ședința Comisiei Centrale din data de 18 noiembrie 2009,

fiind emisă decizia privind titlul de despăgubire, în favoarea reclamanților,

pentru suma de 416.900 lei.

De asemenea, nu pot fi primite

criticile ce vizează în fapt conținutul raportului de evaluare și prețul

stabilit de către expert, apreciat ca fiind neserios în condițiile în care

valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanților s-a făcut prin raport de

evaluare întocmit în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, respectiv

art. 3 lit. d) și e) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, de evaluatorul desemnat

în condițiile art. 16 pct. 14 din H.G. nr. 1095/2005.

În plus, prima instanță, analizând

raportul de evaluare, a constatat că a fost efectuat cu respectarea

dispozițiilor legale, iar valoarea stabilită este una care reflectă nivelul

realist al pieței, fiind prezentate în detaliu metodele de evaluare utilizate

de expert, în funcție de

caracteristicile

imobilului, de locația acestuia și de prețul imobilelor similare practicat pe

piața liberă, fără a se reține o deosebire substanțială între acestea și prețul

determinat de expert.

Prin urmare, Înalta Curte constată

că decizia privind titlul de despăgubire emis în favoarea

recurenților-reclamanți reflectă justa valoare a imobilului proprietatea

acestora, valoarea stabilită reprezentând valoarea de piață a respectivului

imobil, în conformitate cu prevederile legale în materie, ce au fost respectate

în cauză.

Altfel spus, nu pot fi reținute, ca

aspecte de nelegalitate vizând emiterea actului administrativ contestat,

aspectele invocate vizând subevaluarea de către expertul tehnic a imobilului în

discuție.

În fine, h

otărârea primei instanțe nu este

criticabilă nici din perspectiva încălcării prevederilor art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, pentru că

instanța a efectuat un control adecvat al legalității deciziei și al modului în

care autoritatea emitentă și-a exercitat dreptul de apreciere. În situațiile ce

presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane, așa cum sunt cele

rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 și a Titlului VII din Legea nr. 247/2005

autorităților naționale trebuie să li se recunoască o marjă largă de apreciere

în alegerea măsurilor reparatorii pentru privarea de proprietate și a nivelului

indemnizațiilor acordate, fiind ținute doar să asigure un raport rezonabil cu

valoarea bunurilor în discuție.

Pentru considerentele expuse, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art.

20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 7-9 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.I.V.

și S.R.A. împotriva sentinței nr. 214 din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești – secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 23 iunie 2011.