ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4852/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4852/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanții O.P., O.V., C.S., în

contradictoriu cu pârâta Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, au

solicitat obligarea acesteia de a le recunoaște dreptul la despăgubiri pentru

imobilul (construcție și teren) situat în Ploiești jud. Prahova și, în acest

sens, de a transmite dosarul evaluatorului sau societății de evaluare în

vederea întocmirii raportului de evaluare, precum si obligarea pârâtului la

plata cheltuielilor de judecată.

In motivarea

cererii, reclamanții au arătat că prin Dispoziția nr. 3179 din 31 mai 2006 a

Primăriei Municipiului Ploiești, prin primar, atât familiei O.P. și O.V., cât

și lui C.S., li s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru

cota de 1/3 din imobilul situat în Ploiești, jud. Prahova, dispoziție care,

împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii sale, au fost

trimise la Comisia Centrală pentru Stabilirea Drepturilor în vederea evaluării

bunului imobil și emiterii deciziei ce reprezintă titlul de despăgubire.

Au mai arătat

reclamanții că dosarul a fost predat autorității centrale, fiind înregistrat în

cursul anului 2006, fiind și în prezent în așteptare, această autoritate

nedispunând numirea unui evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare.

La data de 12

ianuarie 2011, reclamanții și-au precizat obiectul acțiunii, în sensul că

solicită obligarea pârâtei să transmită dosarul evaluatorului sau societății de

evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare în termen de 30 de zile

de la data rămânerii irevocabile a hotărârii ce se va pronunța, precum si la

plata cheltuielilor de judecată.

Prin

întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, motivat

de faptul că procedura administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005 a fost

declanșată, dosarul reclamanților - aferent dispoziției nr. 3179/2006 a

Primăriei mun. Ploiești - fiind înregistrat sub nr. 15035/CC, însă acesta a

fost returnat Primăriei Ploiești pentru lipsa unor înscrisuri esențiale.

Prin Sentința

nr. 37 din 31 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploiești a admis acțiunea

precizată, formulată de reclamanții O.P., O.V., C.S., în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și

a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită

dosarul reclamanților evaluatorului sau societății de evaluare, în vederea

întocmirii raportului de evaluare, în termen de 30 de zile de la data rămânerii

irevocabile a prezentei hotărâri, precum și la plata către reclamanți a

cheltuielilor de judecată în sumă de 1740 lei.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că prin

dispoziția nr. 3179 din 31 mai 2006 emisă de către Primarul municipiului

Ploiești s-a dispus în favoarea reclamanților a despăgubirilor prevăzute de

Legea nr. 10/2001, pentru cota de indiviză de 1/3 din imobilul situat în

Ploiești, compus din teren și construcții, motivat de faptul că pe terenul

revendicat s-au realizat lucrări de utilitate publică, dosarul fiind

înregistrat la Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor sub nr. 15035CC.

S-a mai arătat

în considerentele sentinței atacate că deși pârâta susține că dosarul de

despăgubire al reclamanților a fost returnat Primăriei Municipiului Ploiești,

întrucât din acesta lipseau documente importante, referitoare la dreptul

acestora de a culege întreaga cotă de 1/3 din imobil și modalitatea de trecere

a imobilului în proprietatea statului, totuși aceasta nu a făcut nicio dovadă

în acest sens, susținerile pârâtei fiind simple alegații nedovedite, față de

care devin incidente dispozițiile art. 1169 C. civ., cu toate că în cauză s-au

încuviințat două cereri de amânare consecutive.

A mai reținut

Curtea de apel că deși Legea specială nr. 247/2005 legiuitorul nu instituie un

termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluționare a

cererilor de retrocedare, totuși de la momentul emiterii dispoziției nr. 3179,

respectiv 31 mai 2006 , și până la momentul formulării de către reclamanți a

prezentei cererii de chemare în judecată, 23 noiembrie 2010, au trecut

aproximativ 4 ani, perioadă în care nu au fost acordate despăgubirile legale si

nu s-a finalizat nici măcar procedura administrativă de acordare a acestora.

Concluzionând,

instanța de fond a apreciat că, în cauză, prezenta procedura (având ca obiect

acordarea de masuri reparatorii) nu prezintă o complexitate deosebită, care să

justifice nesoluționarea acesteia într-o perioada de peste 4 ani, astfel că,

raportat și la conținutul dispoziției 3179/2006 și la motivul respingerii

cererii de restituire în natura a cotei de imobil, termenul rezonabil a fost cu

mult depășit, iar împrejurarea nestabilirii de către Legea nr. 247/2005 a unui

termen de finalizare a procedurii administrative de soluționare a cererilor de

restituire, nu justifică încălcarea dreptului reclamanților la soluționarea

într-un termen rezonabil a cererii de restituire.

Împotriva

sentinței civile pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Printr-o primă

critică din recurs, recurenta-pârâtă critică soluția

pronunțată de Curtea de apel, arătând că emiterea deciziei reprezentând

titlul

de despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii

administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările

și completările ulterioare, însă în cauză prin Dispoziția nr. 3179/2006 emisă

de Primarul Municipiului Ploiești s-au acordat

despăgubiri fără să se precizeze pentru ce suprafețe ale imobilului se

acordă

beneficiul Legii nr. 10/2001,

constatându-se și lipsa înscrisurilor care să

dovedească dreptul reclamanților de a culege cota de 1/3, motiv pentru

care

dosarul a fost restituit

entității investite cu soluționarea notificării.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în

mod greșit a apreciat

că în cauză a fost încălcat principiul termenului

rezonabil, întrucât

soluționarea dosarului

de despăgubire al reclamanților urmează procedura

stabilită prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16

septembrie 2008 pentru a nu se încălca principiul egalității în drepturi a

persoanelor îndreptățite.

In ceea ce privește dispoziția instanței care

vizează obligarea

recurentului-pârât la trimiterea dosarului către

evaluator în vederea

întocmirii raportului

de evaluare, se arată, în esență, că pârâta a parcurs

procedura

prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 până la

transmiterea la evaluator, fără ca parcurgerea acestei proceduri să

poată fi

calificată ca fiind o culpă din partea Comisiei.

Recurenta-pârâtă

critică soluția instanței de fond și sub aspectul obligării Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata

cheltuielilor

de judecată în cuantum de 1740 lei, apreciind că onorariul este

nepotrivit de mare față de munca avocatului depusă

în soluționarea cauzei.

Totodată,

recurenta-pârâtă arată că nu poate fi obligată la plata

cheltuielilor de judecată în nume propriu, fiind o entitate fără

personalitate

juridică , fără buget propriu.

Analizând cauza, în limita criticilor din recurs,

în raport cu

dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

In mod corect, în raport de dispozițiile art. 16

alin. (5) din Capitolul V

din Titlul

VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv" din Legea specială

nr. 247/2005, cu modificările și

completările ulterioare, instanța de

fond a obligat recurentul-pârât să

transmită

dosarul către evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare

pentru

imobilul situat în situat în Ploiești jud. Prahova, aceasta fiind o etapă

premergătoare emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Criticile care

vizează această soluție sunt nefondate întrucât Secretariatul Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al

legii menționate anterior are ca atribuție doar verificarea legalității

respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, ori, acest aspect nu

a fost contestat, refuzându-se trimiterea dosarului către evaluator cu

motivarea că nu există înscrisuri suficiente pentru individualizarea imobilului

situat în Ploiești jud. Prahova.

Or, astfel cum

corect a reținut instanța de fond ,deși prin întâmpinare pârâta a învederat

faptul că dosarul de despăgubire al reclamanților a fost returnat Primăriei

Municipiului Ploiești, întrucât din acesta lipseau documente importante,

referitoare la dreptul acestora de a culege întreaga cotă de 1/3 din imobil

modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, totuși aceasta nu

a făcut nicio dovadă în acest sens.

De asemenea,

susținerile recurentului-pârât în sensul că evaluarea nu se poate realiza în

lipsa unor înscrisuri referitoare la individualizarea imobilului notificat nu

poate fi reținută, fiind corecte aprecierile primei instanțe în acest sens.

Datele de care pretinde că are nevoie pentru a iniția procedura de evaluare

sunt în realitate informații pe care le poate obține și evaluatorul în teren.

Soluția

instanței de fond se impune și pentru că, prin netrimiterea dosarului la

evaluator și implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul

de mare, în raport de data înregistrării dosarului la Comisie și data analizei

acestuia, este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii

administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Pârâtei, Comisia Centrală, îi revin fără putință de tăgadă obligații în acest

sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice

oricărei activități a autorităților administrative.

Înalta Curte

constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu

cuprinde critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță,

ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a autorității în

derularea acesteia.

Intervalul

mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a

reparațiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condițiile în care

calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri a fost stabilită prin

Dispoziția nr. 3179/2006, dosarul fiind înregistrat la Comisie la jumătatea

anului 2006 și până la momentul formulării de către reclamanți a prezentei

cererii de chemare în judecată, respectiv 23 noiembrie 2010, conferă

consistență

concluziei instanței de fond, în

sensul că pârâta a tergiversat soluționarea dosarului în mod nejustificat fiind

încălcat principiului soluționării cauzelor

într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din

Convenția

europeană a drepturilor omului.

Cu referire concretă la criticile formulate în

recurs, înalta Curte reține

că

instanța de fond întemeiat a reținut că, prin conduita manifestată în

soluționarea dosarului de despăgubire, autoritatea

pârâtă - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat

principiul termenului rezonabil

consacrat de art. 6 par. 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului, a

cărui

incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei

Centrale și desemnarea evaluatorului se fac

potrivit procedurii speciale

reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Nici faptul că legea specială nu prevede un termen

pentru soluționarea

dosarelor nu

conferă suport susținerilor autorității publice recurente, pentru

că, în temeiul art. 20 din Constituția României,

normele naționale cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect

de reglementare procedura de

acordare

a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să

contravină

principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil,

consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție, ca o

garanție a dreptului la un proces

echitabil, aplicabil nu numai în

procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative

ori în etapa executării hotărârilor definitive.

Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil

și într-un termen

rezonabil

constituie și element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental

al cetățeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta

Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și

care reprezintă un reper în

orientarea conduitei administrative a

autorităților publice ale statelor

membre,

acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor

aduse

hotărârii recurate.

Complexitatea

etapelor procedurale reglementate de lege poate

constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil,

dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a

pasivității

autorității publice.

Referitor la

critica privind cheltuielile de judecată, înalta Curte

constată aceasta este nefondată, fiind lipsită de relevanță lipsa

personalității

juridice, invocată de pârâtă, întrucât aceasta are

capacitate de drept administrativ, astfel că în mod corect instanța de fond a

obligat pârâta la

plata cheltuielilor de

judecată conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

, potrivit cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea

care

cade în pretenții.

Totodată,

Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a art. 274

alin. (1) și (3) C. proc. civ., reducerea cheltuielilor de judecată până la

suma de 1740 lei, fiind justificată în raport de complexitatea speței.

Pentru

considerentele arătate, înalta Curte constată că sentința recurată este legală

și temeinică, neexistând motive de casare sau modificare în sensul

dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel că, în

temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român

prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenta-pârâtă Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va fi obligată la plata cheltuielilor

de judecată către intimați.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge

recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 37 din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel

Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

Obligă

recurenta la plata sumei de 1900 lei cheltuieli de judecată către intimați.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.