ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4471/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 05 noiembrie 2010, sub nr. 1135/42/2010, reclamanții D.D.M. și C.E. au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, să transmită în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinței ce se va pronunța în cauză, Dosarul nr. 17331/CC către evaluatorul sau societatea de evaluare desemnată în vederea întocmirii raportului de evaluare și să emită pe numele reclamanților, în termen de 30 de zile de la data primirii raportului de evaluare, întocmit în conformitate cu primul capăt de cerere, decizia cuprinzând titlul de despăgubire în Dosarul nr. 17331/CC.

2. Hotărârea Curții de Apel Prin sentința nr. 260 din 02 decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești a fost admisă cererea formulată de reclamanții D.D.M. și C.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul că a fost obligat pârâtul să transmită Dosarul nr. 17331/CC evaluatorului sau societății de evaluatori desemnată, în vederea întocmirii raportului de evaluare, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinței. De asemenea, a fost obligat pârâtul să emită, pe numele reclamanților, în termen de 30 de zile de la definitivarea evaluării, decizie reprezentând titlu de despăgubire. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că la data de 06 noiembrie 2001 reclamanții D.D.M.

și C.E. au solicitat, prin notificarea înregistrată în 09 noiembrie 2001 la Primăria mun. Ploiești, restituirea în natură sau prin echivalent, a imobilului situat în Ploiești, județul Prahova, imobil trecut în proprietatea statului în mod abuziv, în baza decretului de expropriere nr. 52/1978. Prin dispoziția din 21 februarie 2006 a Primarului mun.

Ploiești a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului și a fost propusă acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. De asemenea, s-a dispus ca, în termen de 10 zile de la adoptare, dispoziția împreună cu dosarul cuprinzând întreaga documentație să fie comunicate secretariatului pârâtei - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru a proceda la verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură și pentru a transmite dosarul evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate în vederea întocmirii raportului de evaluare, pe baza căruia Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Dosarul a fost transmis pârâtei, încheindu-se procesul-verbal de predare-primire din 02 martie 2006, fiind înregistrat sub nr. 17331/CC. În urma cererii formulate de reclamanți la data de 29 iulie 2010 prin care au solicitat, prin adresă înregistrată la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, emiterea deciziei cuprinzând titlurile de despăgubire, a fost comunicat răspunsul acestei instituții, în sensul că ordinea în care dosarele vor fi analizate a fost stabilită prin decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a pârâtei, context în care dosarul reclamanților nu a fost repartizat în vederea analizării și transmiterii acestuia la evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Instanța de fond a reținut că până în prezent nu a fost emis titlul de despăgubire, pârâta nefăcând dovada nici măcar a înaintării dosarului către evaluator. Instanța a constatat că, deși dosarul reclamanților privind acordarea de măsuri reparatorii a fost înregistrat de aproximativ 3 ani la instituția pârâtă, procedura administrativă reglementată de legea anterior indicată este în faza de început. Atât etapa evaluării, cât și a emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, ca etape cuprinse în cadrul „procedurilor administrative pentru acordarea despăgubirilor”, reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, trebuie să se desfășoare într-un termen rezonabil, noțiune impusă de art. 6 parag.

1 din C.E.D.O. Termenul rezonabil astfel consacrat se referă atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza funcționarea sistemului puterilor sale în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din C.E.D.O. În raport de aceste considerente și de înscrisurile ce se află la dosarul cauzei, nesoluționarea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 247/2005 într-un interval de timp mare, de peste 3 ani de la înregistrarea dosarului la pârâtă, respectiv de 9 ani de la data notificării, justifică aplicarea în cauză a art. 6 din C.E.D.O.

Instanța a reținut că de la momentul înregistrării dosarului reclamantei sub nr. 17331/CC/2006, deși reclamanții au formulat mai multe solicitări, până la introducerea cererii de chemare în judecată, pârâta nu a dispus nicio măsură din cele prevăzute în cadrul procedurilor administrative prealabile. Împrejurarea menționată de pârâtă în răspunsul cu privire la stadiul dosarului, a procesului de selectare a dosarelor pentru soluționare, nu poate justifica întârzierea deosebit de mare în finalizarea acestei proceduri, nefiind imputabilă reclamanților. Comisia nu poate beneficia de o marjă de apreciere discreționară de natură să aducă atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Faptul că Legea nr. 247/2005 prevede că ordinea de soluționare a dosarelor trebuie să fie decisă de comisie nu înseamnă că această autoritate publică nu trebuie să respecte termenul rezonabil în soluționarea dosarelor, prevăzut de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. În concluzie, instanța a apreciat că reclamanții se pot considera vătămați în drepturile lor, în sensul art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, prin netrimiterea dosarului lor către evaluatorul sau societatea de evaluare desemnată și neemiterea titlului de despăgubire, existând un refuz nejustificat din partea pârâtei în derularea procedurii de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamanților.

În privința emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire, decizia va ține cont de valoarea stabilită prin raportul de evaluare, urmând , în consecință, etapei de evaluare. 3. Recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Împotriva hotărârii primei instanțe a formulat recurs în termen legal Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Sintetizând aspectele învederate de recurentă care privesc și chestiuni de ordin general referitoare la organizarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Înalta Curte reține că soluția primei instanțe este combătută în următoarele privințe: 3.1.

A fost ignorată decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale care stabilește o modalitate de soluționare convenabilă a dosarelor de despăgubire, cu respectarea principiului egalității de tratament a persoanelor îndreptățite. 3.2. Nu s-a ținut seama de adresa din 25 noiembrie 2010 prin care recurenta a solicitat Primăriei mun. Ploiești să completeze dosarul aferent dispoziției nr. 1230 din 21 februarie 2006 cu dovezi referitoare la componența și suprafața imobilului expropriat, precum și la despăgubirile încasate, dovezi cerute în baza pct. 16.5 din H.G. nr. 1095/2005. 3.3. Au fost interpretate și aplicate eronat prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 care nu sunt incidente în cauză; nu există elemente care să probeze că recurenta tergiversează emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri.

4. Apărările intimaților D.D.M. și C.E. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 23 septembrie 2011 intimații au solicitat respingerea recursului ca nefondat, insistând asupra duratei excesiv de mari a procedurii administrative, în contextul în care au formulat notificare în anul 2001, iar dosarul lor a fost înregistrat la recurentă în anul 2006, fără a se dispune vreo măsură până la data primirii citației de la Curtea de Apel Ploiești. Referitor la lipsurile semnalate, intimații arată că acestea nu există, din dosarul aferent dispoziției nr. 1230/2006 rezultând atât identificarea imobilului, cât și despăgubirile încasate. Intimații au mai punctat împrejurarea că anterior înregistrării acțiunii judiciare au făcut mai multe demersuri la Comisie pentru urgentarea soluționării dosarului lor însă acestea au rămas fără niciun rezultat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și potrivit art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimații-reclamanți D.D.M. și C.E. au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect obligarea recurentei-pârâte Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a derula procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu finalitatea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, corelativ constatării că a fost depășit termenul rezonabil de soluționare a Dosarului nr. 17331/CC.

Necontestat, intimații sunt titularii unui drept la despăgubiri pentru imobilul teren și construcție situat în Ploiești, județul Prahova, expropriat nelegal prin Decretul nr. 52/1978, de la părinții lor, în prezent decedați, imobil imposibil de restituit în natură întrucât este afectat de utilitate publică, fiind ocupat de o biserică și amenajările aferente. Acest drept le-a fost recunoscut prin dispoziția nr. 1230 din 21 februarie 2006 a Primăriei mun. Ploiești prin care s-a soluționat notificarea intimaților din 06 noiembrie 2001. Cum s-a arătat în decizie, dosarul aferent notificării menționate s-a predat secretariatului Comisiei Centrale la data de 02 martie 2006, fiind înregistrat sub nr. 17331/CC.

Până la data soluționării recursului de față, 30 septembrie 2011, recurenta nu a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire și, de altfel, nu a făcut nici dovada parcurgerii etapei anterioare, a transmiterii dosarului în vederea întocmirii raportului de evaluare. În acest condiții, Înalta Curte reține, la fel ca judecătorul fondului, că s-a depășit termenul rezonabil de soluționare a cererii de acordare a despăgubirilor.

Indiferent de natura dificultăților întâmpinate, recurenta nu poate justifica o pasivitate de peste 5 ani și 6 luni, ci, în calitate de autoritate administrativă învestită cu competențe speciale în materia acordării despăgubirilor stabilite prin legi cu caracter reparatoriu, era datoare să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 să se deruleze, în ansamblul său, într-un termen rezonabil, nefiind admisibil ca intimații să nu poată întrezări finalul procedurii ce a debutat în anul 2001. Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele: 1.1. Referitor la norma administrativă ce reglementează ordinea soluționării dosarelor înregistrate la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Recurenta susține că prin decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a adoptat o nouă modalitate de soluționare a dosarelor, făcând distincție între dosarele înregistrate înaintate și după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, instituind drept criteriu principal ordinea înregistrării dosarelor. Fără a nega dreptul autorității recurente de a adopta norme în vederea organizării activității sale, totuși Înalta Curte nu poate face abstracție de faptul că dosarul intimaților, înregistrat în cursul anului 2006 nu a fost soluționat nici până la sfârșitul anului 2011. Or, complexitatea etapelor procedurii administrative și faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor, nu pot constitui argumente care să justifice prelungirea sine die a momentului emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru intimații-reclamanți.

Așa fiind, în mod legal a reținut prima instanță, pe baza jurisprudenței consecvente a Curții Europene a Drepturilor Omului, că autoritățile unui stat nu pot să invoce chestiuni de organizare a aplicării legii împotriva dreptului la un proces echitabil, pentru că aceasta înseamnă să-și invoce propria culpă în privința încălcării drepturilor recunoscute prin Convenție. 1.2. Referitor la adresa din 25 noiembrie 2010 Este real că prima instanță nu a examinat acest înscris, dar aceasta se explică prin faptul că a fost expediat odată cu întâmpinarea, cu depășirea termenului prevăzut de art. 114 1 alin. (2) C. proc. civ.

Din ștampila registraturii Curții de Apel Ploiești aplicată pe întâmpinare rezultă că actul de procedură a fost înregistrat la instanță la data de 03 decembrie 2010, adică după pronunțarea sentinței care a avut loc la data de 02 decembrie 2010. Ca urmare, recurenta este în culpă procesuală, iar nu instanța de fond, care a procedat legal, soluționând pricina pe baza dovezilor administrate până la închiderea dezbaterilor. Examinând ea însăși relevanța probatorie a înscrisului menționat, în contextul art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acesta nu face decât să confirme justețea soluției adoptate de Curtea de apel. Astfel, adresa din 25 noiembrie 2010 prin care recurenta solicită Primăriei mun.

Ploiești și Direcției Județene a Arhivelor Naționale Prahova să comunice „acte care să descrie imobilul construcție ce a fost expropriat abuziv”, precum și dovezi referitoare la despăgubirile încasate, are în primul rând un pronunțat caracter pro causa, fiind emisă după primirea citației expediate de prima instanță. Înscrisul în discuție relevă o practică administrativă cunoscută de instanțele de contencios administrativ și sancționată prin soluțiile pronunțate în această materie, dar, totuși, nereevaluată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În al doilea rând, neclaritățile semnalate în dosarul cu propunere de despăgubiri nu există sau, în orice caz, puteau fi lămurite pe baza înscrisurilor prezentate de intimați odată cu notificarea, precum și a acelora predate autorității centrale odată cu dispoziția Primarului mun.

Ploiești nr. 1230/2006. Din „opisul” acestor documente transmise secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor rezultă că i s-a predat „Raportul de evaluare pentru determinarea valorii imobilului expropriat” (construcție și teren) întocmit la data de 28 martie 2005 de expert M.I., cu schița aferentă, document care are în vedere și despăgubirile acordate pentru construcția demolată, la momentul exproprierii: 28.515 RON. 1.3. Referitor la existența unui refuz de rezolvare a cererii și încălcarea termenului rezonabil Apărarea recurentei în sensul că învestirea sa nu se realizează printr-o cerere a persoanei îndreptățite la despăgubiri, ci potrivit procedurii speciale reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu poate avea finalitatea scontată pentru că obligativitatea parcurgerii procedurii administrative într-un termen rezonabil nu este condiționată de modalitatea învestirii.

Recurenta nu se poate exonera de răspundere nici prin invocarea împrejurării că a răspuns solicitărilor intimaților din anii 2006, 2009 și 2010, referitoare la stadiul dosarului lor și urgentarea soluționării lui, în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, pentru că răspunsurile nu făceau decât să reia stereotip dispozițiile legale incidente, fără a indica vreun demers concret al autorității publice în vederea finalizării procedurii. Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag.

(1) din Convenție, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive. Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare, a unei totale pasivități a autorității publice.

Or, după cum se poate observa din actele și lucrările pricinii, nici la fond, nici în calea de atac recurenta-pârâtă nu a făcut dovada efectuării vreunei operațiuni administrative după înregistrarea dosarului intimaților-reclamanți la secretariatul Comisiei, în anul 2006. Conchizând, Înalta Curte, reține, la fel ca judecătorul fondului, că recurenta-pârâtă, implicată în derularea procedurilor administrative instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a depășit termenul rezonabil de soluționare a dosarului de despăgubire nr. 17331/CC, toate motivele de recurs fiind nefondate. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinței nr. 260 din 02 decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2011.