ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1379/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1379/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 3708/105/2007 la Tribunalul Prahova, contestatorul P.N. a solicitat instanței ca prin sentința ce se va

pronunța, să se dispună anularea Dispoziției nr. 2195 din 10 aprilie 2006 emisă

de intimata Primăria municipiului Ploiești - prin Primar și acordarea de

despăgubiri pentru imobilul teren situat în Ploiești, str. Gh. Gr. Cantacuzino,

județul Prahova. În motivarea contestației, s-a arătat că prin dispoziția

atacată s-a respins notificarea formulată cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

10/2001, în mod nelegal.

Prin sentința civilă nr.

1398 din 07 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Prahova, s-a admis

contestația formulată de contestatorul P.N., s-a anulat Dispoziția nr. 2195 din

10 aprilie 2006 emisă de Primarul municipiului Ploiești și s-a acordat

contestatorului măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri,

pentru suprafața de aproximativ 10000 m.p. teren situat în Ploiești, str. Gh.

Gr. Cantacuzino, județul Prahova.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin Dispoziția nr. 2195 din 10

aprilie 2006 emisă de Primarul municipiului Ploiești s-a respins notificarea

contestatorului privind acordarea de despăgubiri bănești pentru terenul situat

în Ploiești, str. Gh. Gr. Cantacuzino, județul Prahova, apreciindu-se că

terenul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului ca teren arabil,

situație ce nu intră sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001, republicată.

Prin actele depuse la

dosar, respectiv copia actului de vânzare-cumpărare, s-a dovedit că autorul contestatorului,

numitul P.N. a fost proprietarul terenului în litigiu, în suprafață de

aproximativ 10000 m.p., situat în pct. Malul Roșu din intravilanul municipiului

Ploiești. În conformitate cu adeverința din 29 decembrie 1992, terenul a fost

preluat de către fostul Minister al Forțelor Armate - Comenduirea Garnizoanei

Ploiești, fără nici un fel de despăgubire, ulterior acesta fiind trecut abuziv

în proprietatea statului prin Decretul nr. 115/1995.

Împotriva sentinței

instanței de fond, a declarat apel intimata Primăria municipiului Ploiești,

prin reprezentant legal, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, iar

prin decizia civilă nr. 112 din 08 aprilie 2008, Curtea de Apel Ploiești a

respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs intimata.

Recursul declarat

împotriva deciziei civile nr. 112 din 08 aprilie 2008 a fost soluționat de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, prin decizia nr. 5717 din 19 mai 2009, prin care a fost admis

recursul, a fost casată decizia civilă atacată și s-a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța supremă a reținut, în esență, că nu s-au administrat

probe pentru lămurirea situației juridice a imobilului pentru care s-a formulat

notificare și, ca atare, se impune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță pentru lămurirea situației de fapt, în temeiul

dispozițiilor art. 314 C. proc. civ.

Pe linia deciziei de

casare, în considerarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

instanța de apel a dispus prin încheierea de ședință din 12 ianuarie 2010

suplimentarea probelor cu înscrisuri, precum și efectuarea unei expertize în

specialitatea topografie pentru identificarea și evidențierea pe schița de plan

a terenului care a făcut obiectul notificării, cu mențiunea de a se preciza

locul situării acestuia, atât la data preluării de către stat, cât și la data

apariției legii de reparație.

Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia

civilă nr. 77 din 20 aprilie 2010, a respins ca nefondat apelul declarat de

intimata Primăria municipiului Ploiești împotriva sentinței civile nr. 1398 din

7 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu

contestatorul P.N. și a obligat apelanta la plata sumei de 500 lei reprezentând

onorariu expert cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul

contestator.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Urmare deciziei de

casare pronunțată de instanța supremă, în rejudecare, instanța de trimitere

avea să stabilească regimul juridic al imobilului care a făcut obiectul

notificării, privitor la întinderea dreptului de proprietate, locul situării

acestuia la data preluării de către stat (în intravilanul sau extravilanul

localității) și, totodată, urma să se lămurească locul situării terenului la

data preluării și la data apariției legii de reparație.

În contextul în care,

atât prin dispoziția de respingere a notificării, cât și ulterior, prin

hotărârile pronunțate în primul ciclu de judecată, inclusiv prin decizia de

casare a instanței supreme, s-au reținut irevocabil, calitatea de persoană

îndreptățită, în înțelesul dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

a contestatorului și situația de imobil preluat abuziv în sensul dispozițiilor art.

2 alin. (1) lit. a din același act normativ, instanța a analizat doar regimul

juridic al terenului obiect al notificării din prezenta cauză.

Din raportul de

expertiză întocmit de expert P.D., rezultă că terenul în suprafață de

aproximativ 10000 m.p., preluat conform Decretului nr. 115/1959 pentru

realizarea obiectivului Baza 2 Logistică „V.”, Ploiești, avea la data preluării

categoria de folosință „arabil”, situat în intravilanul localității Ploiești,

iar la data apariției Legii nr. 10/2001 se afla situat în intravilanul

localității, având această categorie de teren intravilan.

Așa fiind, în

condițiile în care în prezent, întreaga suprafață de teren preluată abuziv de

stat, fără despăgubiri, este ocupată de U.M. nefiind, deci, posibilă

restituirea în natură, Curtea a constatat că instanța fondului, interpretând

corect disp. art. 26 alin. (3) raportat la disp. art. 1 alin. (2) și art. 7 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, a procedat la admiterea contestației și anularea

dispoziției emise de Primăria mun. Ploiești, recunoscând dreptul

contestatorului la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri

pentru terenul solicitat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs intimata Primăria municipiului Ploiești, criticând-o

din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea acestui

motiv de nelegalitate se arată că instanța de apel a interpretat în mod greșit

prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu cele ale pct. 8.1 din

H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, potrivit cărora nu fac

obiectul legii terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea

fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările

ulterioare și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de

proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate

potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997,

cu modificările și completările ulterioare.

În speță, fiind vorba

despre un teren arabil, deci agricol, regimul juridic al acestuia este

reglementat de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, nefiind incidență Legea nr. 10/2001.

Potrivit concluziilor

raportului de expertiză efectuat în cauză, terenul revendicat se regăsește în

incinta Unității Militare Ploiești și nu se află în patrimoniul municipiului

Ploiești. În acest sens, la dosar se află adeverința emisă de Comenduirea de

Garnizoană Ploiești, care atestă că terenul arabil a fost preluat de la autorul

contestatorului de către o unitate militară din cadrul Garnizoanei Ploiești.

De altfel, în cadrul

procedurii administrative prealabile, s-au făcut demersuri cu privire la

identificarea unității deținătoare a acestui imobil-teren, iar în urma

verificărilor a rezultat că terenul revendicat nu se află în administrarea

municipiului Ploiești.

De aceea, în mod

greșit a fost respins apelul formulat de intimată și a fost menținută ca legală

sentința pronunțată de Tribunalul Prahova, prin care a fost anulată dispoziția

contestată și au fost acordate contestatorului măsuri reparatorii prin

echivalent constând în despăgubiri bănești pentru suprafața de aproximativ

10.000 mp teren situat în Ploiești, str. Gh. Gr. Cantacuzino, județul Prahova.

Primăria municipiului

Ploiești nu poate fi obligată la acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul

solicitat, având în vedere că nu are calitatea de unitate deținătoare în sensul

Legii nr. 10/2001.

Totodată, se arată că

pe linia deciziei de casare, instanța de apel era obligată să administreze

probe pentru lămurirea situației juridice a terenului pentru care s-a formulat

notificare. În acest sens instanța, având în vedere concluziile raportului de

expertiză din care rezultă că terenul revendicat se regăsește în incinta

Unității Militare Ploiești, trebuia sa stabilească unitatea deținătoare care va

acorda măsurile reparatorii.

În consecință, atât

timp cât instituția apelantă nu este unitate deținătoare, se solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei nr. 77/2010 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești în dosarul civil nr. 3708/105/2007, iar pe fond respingerea acțiunii

ca neîntemeiată.

Examinând recursul

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat,

pentru considerentele ce succed:

Referitor la primul

motiv de recurs, vizând

greșita

stabilire a regimului juridic al terenului în litigiu de către instanța de

trimitere, în rejudecare, Înalta Curte constată că terenul ce face obiectul

litigiului de față, cu privire la care intimatul contestator P.N. a solicitat

despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, este în suprafață de aproximativ 10.000 m.p. și se află situat în intravilanul municipiului Ploiești, județul Prahova.

Din

adeverința din 29 decembrie 1952 emisă de Comenduirea de Garnizoană Ploiești,

rezultă că suprafața de circa 10.000 m.p. „pământ arabil” a fost luată din

proprietatea autorului intimatului contestator, fiind predată unei unități

militare din această Garnizoană Ploiești.

De

asemenea, din adresa emisă de Direcția Agricolă a Județului Prahova, rezultă că

terenul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv prin Decretul de

expropriere nr. 115/1959.

Conform raportului de

expertiză tehnică topografică întocmit în cauză, terenul în suprafață de

aproximativ 10.000 m.p. avea la data preluării categoria de folosință „arabil”,

fiind situat în intravilanul localității Ploiești, iar la data apariției Legii nr.

10/2001 se afla situat, de asemenea, în intravilanul localității, având această

categorie de teren intravilan.

În

raport de situația de fapt și juridică astfel stabilită, curtea de apel a

constatat că terenul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, nu sub

incidența legilor fondului funciar, confirmând astfel soluția tribunalului,

care a reținut că atât la data preluării abuzive, cât și la data notificării,

terenul în litigiu se afla situat în intravilanul orașului Ploiești, nefiind

incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Exercitând,

exclusiv, un control de nelegalitate asupra acestor considerente, Înalta Curte

constată că terenul solicitat intră sub incidența Legii nr. 10/2001,

republicată, regimul său juridic fiind cel reglementat de art. 1 alin. (2)

coroborat cu art. 26 alin. (1) și (3) din această lege.

De

altfel, Legea nr. 10/2001 are și caracter de complinire în raport cu celelalte

acte normative cu caracter reparatoriu din domeniul imobiliar, inclusiv din

materia fondului funciar, în sensul că, domeniul său de reglementare acoperă și

acele terenuri situate în intravilanul localităților, care până la intrarea în

vigoare a acestei legi, respectiv 14 februarie 2001, nu au fost restituite

integral persoanelor îndreptățite.

Prin

urmare, pentru asemenea cazuri, bine definite, Legea nr. 10/2001 are și

caracter de complinire a prevederilor Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 și

Legii nr. 1/2000.

În

atare situație, critica formulată, referitoare la greșita stabilire a regimului

juridic al terenului în litigiu, respectiv susținerea că, este cel reglementat

prin dispozițiile legilor funciare, justificată doar de categoria de folosință

„arabil” a terenului la momentul preluării abuzive de către stat, se reține a

fi nefondată, urmând a fi înlăturată.

O

altă critică formulată prin motivele de recurs vizează faptul că

Primăria municipiului

Ploiești nu poate fi obligată la acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul

solicitat, având în vedere că nu are calitatea de unitate deținătoare în sensul

Legii nr. 10/2001, terenul în suprafață de aproximativ 10.000 m.p. fiind ocupat de o unitate militară din cadrul

Garnizoanei Ploiești.

Înalta

Curte privește această critică ca nefondată, atâta timp cât recurenta intimată,

în calitate de entitate investită, a emis

Dispoziția nr. 2195 din 10 aprilie 2006

prin care s-a respins notificarea contestatorului privind acordarea de

despăgubiri bănești pentru terenul situat în Ploiești, str. Gh. Gr.

Cantacuzino, județul Prahova, cu singura motivare că terenul în litigiu a fost

preluat în proprietatea statului ca teren arabil, situație ce nu intră sub

incidența prevederilor Legii nr. 10/2001, republicată.

Totodată,

în Referatul întocmit în cadrul procedurii prealabile și care a stat la baza

emiterii dispoziției contestate, s-a arătat în mod expres, că în cazul în care

se va dovedi identitatea de număr poștal și că terenul solicitat se află în

patrimoniul M.Ap.N., U.M. Ploiești, „dosarul va fi trimis spre soluționare

M.Ap.N.”, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul de față, Primăria considerându-se

legal investită să primească și să soluționeze notificarea conform Legii nr. 10/2001.

De

altfel, în aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) și art. 25 din Legea nr. 10/2001,

entitatea obligată să primească și să soluționeze notificarea este atât

proprietarul bunului solicitat, cât și deținătorul acestuia, dispoziția emisă

de aceasta nefiind contestată și nici anulată în procedura judiciară, sub acest

aspect, care astfel se bucură de putere de lucru judecat.

În

raport de toate aceste considerente, Înalta Curte va înlătura susținerile

recurentei relative la nerespectarea deciziei de casare în ceea ce privește

lămurirea situației juridice a terenului pentru care s-a formulat notificare,

precum și cele referitoare la stabilirea unității deținătoare care va acorda

măsurile reparatorii.

În

consecință, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va

respinge

ca nefondat recursul declarat, iar în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1)

C. proc. civ.,

va obliga

recurenta pârâtă la plata sumei de 1000 lei cheltuieli

de judecată către intimatul reclamant P.N., reprezentând onorariu de avocat,

dată fiind culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Ploiești împotriva deciziei nr.

77 din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Obligă recurenta

pârâtă la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimatul

reclamant P.N.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 februarie 2011.