ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5230/2010

Obiectul acțiunii. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamanta T.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, emiterea unei decizii în completarea deciziei nr. 2020 din 22 mai 2008 a autorității pârâte, în sensul stabilirii unei sume mai mari reprezentând despăgubiri, decât cea stabilită inițial și obligarea pârâtei la emiterea deciziei, reprezentând titlul de despăgubire aferent diferenței cuvenite, în cuantum de 72.933 RON sub sancțiunea de daune cominatorii în cuantum de 500 RON pe fiecare zi de întârziere.

Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formulării cererii. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâta, prin decizia nr. 2020 din 22 mai 2008 a acordat despăgubiri numai pentru o parte din sumele stabilite de instanțele judecătorești, respectiv prin decizia nr. 989 din data de 21 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, care a modificat parțial dispozițiile sentinței nr. 373 din 27 aprilie 2004 a Tribunalului Prahova, stabilind că pe lângă suma de 72.933 RON stabilită de prima instanță, să i se acorde și suma de 57.139,63 RON. Cu toate acestea, afirmă reclamanta, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia privind titlul de despăgubire doar pentru suma de 57.139, 63 RON menționată în decizia Curții de Apel Ploiești și aceasta neactualizată.

Apărările formulate de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că în mod corect prin decizia nr. 2020/2008 s-a pus în executare decizia nr. 989 din 21 septembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, pentru suma de 57.139,63 RON, raportându-se și la dispozițiile deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, care a stabilit că „în situația în care cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 10/2001 a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, titlul de despăgubire se va emite în baza respectivei hotărâri, în cuantumul prevăzut de către aceasta”.

Hotărârea instanței de fond. Prin sentința nr. 255 din 03 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei T.E., formulată în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii instanței de fond. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: 5.1. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza Legii nr. 247/2005, prin decizia nr. 2020 din 20 mai 2008, a stabilit în favoarea reclamantei T.E. o despăgubire de 57.139,63 RON. 5.2. Pentru a proceda în acest mod, Comisia a reținut situația potrivit căreia cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, iar potrivit dispozițiilor deciziei nr. 52 din 04 iulie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în această situație nu se mai poate proceda la o altă evaluare sau reevaluare a despăgubirilor datorate.

Recursul formulat de reclamanta T.E. și continuat de moștenitorii M.R., T.N.D., T.P. și T.V.V. împotriva sentinței nr. 255 din 03 decembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Motivele de recurs pot fi încadrate la cele prevăzute de art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta consideră că, dat fiind întârzierea la plata despăgubirii, suma de 57.139,63 RON trebuie să fie actualizată cu indicele de inflație, deoarece suma nu mai este actuală și echitabilă.

Întâmpinarea formulată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. 7.1. Intimata solicită respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că în situația în care există sentințe definitive și irevocabile prin care s-a constatat dreptul notificatorilor la acordarea de măsuri reparatorii, întinderea drepturilor, modul în care se calculează cuantumul acestor măsuri reparatorii în echivalent ori s-a calculat în mod direct cuantumul acestora, se procedează la punerea în executare a sentințelor. 7.2. Aceasta este și opinia Înaltei Curți, care prin decizia nr. 52 dată în interesul legii, a stabilit că în situația în care cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzută de Legea nr. 10/2001, a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, titlul de despăgubiri se va emite în baza respectivei hotărâri, în cuantumul prevăzut de către aceasta. 7.3. De asemenea, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 431 din 26 martie 2009 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 16 și urm. din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a reținut că „a recunoaște acestor persoane posibilitatea de reevaluare a cuantumului despăgubirilor înseamnă a recunoaște o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 129 din Constituție”. II. Considerentele instanței de recurs. 1. Recursul este nefondat. 1.1. Din perspectiva dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ. se va reține că judecătorul fondului a aplicat în mod corect decizia nr. 52 din 04 iulie 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, și a constatat că recurenta-reclamantă are dreptul de a primi despăgubirea stabilită prin decizia nr. 989 din 21 septembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești. 1.2. Obligarea intimatei-pârâte să emită o decizie în completarea deciziei nr. 2020 din 22 august 2008 prin care să se actualizeze cuantumul despăgubirilor, nu are suport legal. 1.3. Actualizarea despăgubirii acordate se poate face numai în condițiile și în cazurile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 modificată și completată, speța de față nefiind însă cuprinsă în cazurile amintite. 2. Față de acestea, în drept, nefiind întrunite motivele de recurs invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, urmează a se respinge recursul ca nefondat.