ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4507/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta A.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Pensii și alte drepturi de Asigurări Sociale, suspendarea executării ordinului nr. 989 din 13 octombrie 2009, prin care a fost eliberată din funcția de director coordonator adjunct al Direcției Economice, Evidență Contribuabili a Casei Județene de Pensii Iași, cu contract de management, până la pronunțarea instanței de fond, considerând îndeplinite condițiile impuse de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004. Intimata, prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii ca nefondată, pe motiv că măsura a fost luată în conformitate cu prevederile O.U.G.

nr. 105/2009, considerând că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Prin sentința civilă nr. 13/CA din 18 ianuarie 2010, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantă și a suspendat executarea ordinului nr. 989 din 13 octombrie 2009 până la pronunțarea pe fond a acțiunii în anulare. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a avut în vedere și prevederile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care, la art. 41, denumește dreptul la o bună administrație, ca un drept fundamental, care implică, printre altele, și obligația pentru administrație de a-și motiva deciziile. Or, din această perspectivă, instanța de fond a constatat că în preambulul ordinului nr. 989 din 13 octombrie 2009 nu se arată, nici măcar la modul general, care sunt faptele săvârșite de manager pe care emitentul actului le-a considerat a fi „abateri de la legislația în vigoare”.

Instanța de fond a mai reținut că prin Decizia nr. 1629 din 03 decembrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a constatat ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 1 pct. 1-5 și 26, art. 3, art. 4, art. 5, art. 8 și Anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, precum și pentru întărirea capacității manageriale la nivelul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale și ale altor servicii publice. Având în vedere cele reținute s-a constatat că există o îndoială în privința legalității actului administrativ contestat, iar condiția cazului bine justificat s-a considerat a fi îndeplinită.

Urmare eliberării din funcția de manager, reclamanta nu mai realizează venituri dintr-o activitate salarizată. Eliberarea din funcție, la doar un an de la data numirii, într-o manieră aparent intempestivă, ce nu poate fi disociată de schimbările intervenite la nivelul conducerii, face dovada că aceasta înregistrează un prejudiciu material previzibil, precum și o deteriorare a prestigiului său profesional, cu un impact serios în plan moral și material, situație în care s-a considerat ca fiind îndeplinită și cea de a doua condiție cerută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, anume aceea a pagubei iminente. Împotriva acestei hotărâri, pârâta Casa Națională de Pensii și alte drepturi de Asigurări Sociale a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta consideră că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii . Se susține că instanța nu s-a pronunțat pe excepția invocată de netimbrare a cererii de chemare în judecată a reclamantei. În opinia recurentei suspendarea executării este o măsură excepțională ce nu se justifică în cazul de față pentru că ordinul nr. 989 din 13 octombrie 2009, nu produce reclamantei un prejudiciu grav și de neînlăturat în cazul în care actul administrativ ar fi anulat. Prin lipsirea reclamantei de o parte din drepturile salariale nu se produce acesteia un prejudiciu material irecuperabil, pentru că în ipoteza anulării acestui act administrativ, reclamanta ar fi repusă pe postul ocupat anterior cu plata drepturilor bănești de care a fost lipsită.

Recurenta mai susține că instanța de fond greșit a reținut că prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 sunt aplicabile, fără a arăta care este vătămarea ireparabilă pe care ar produce-o punerea în executare a ordinului atacat în fața instanței de contencios. Ordinul a fost emis în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 105 din 06 octombrie 2009. Conform art. 14, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 105/2009, O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 264/22.04.2009, se abrogă. Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate: În ceea ce privește excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.

Potrivit art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997, republicată: „Sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la încheierea, executarea și încetarea contractului individual de muncă, orice drepturi ce decurg din raporturi de muncă, stabilirea impozitului pe salarii, drepturile decurgând din executarea contractelor colective de muncă și cele privind soluționarea conflictelor colective de muncă, precum și executarea hotărârilor pronunțate în aceste litigii.” Cauza de față are ca obiect suspendarea ordinului prin care reclamanta a fost eliberată din funcția pe care o deținea, deci în cauză sunt incidente dispozițiile legale sus amintite, acțiunea fiind scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Pe fondul cauzei, instanța reține următoarele: Este necontestat faptul că reclamanta a fost numită în funcția de director coordonator adjunct, prin ordinul nr. 1223 din 25 mai 2009, în temeiul prevederilor art. 3 alin. (3)-(10) și (12) din O.U.G. nr. 37/2009, și i-a fost acordat preaviz în vederea eliberării din funcție, prin ordinul nr. 989 din 13 octombrie 2009, emis în temeiul art. 4 și art. 14 din O.U.G. nr. 105/2009. De asemenea, este necontestat că prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009, Curtea Constituțională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G.

nr. 37/2009 este neconstituțională, ca urmare a faptului că această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de neconstituționalitate, fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de urgență (…) nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului (…)”. Or, a argumentat Curtea Constituțională, prin O.U.G. nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria funcționarilor publici de conducere funcțiile de director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.

Totodată, este necontestat că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. 14 din O.U.G. nr. 105/2009 publicată în M. Of. nr. 668/06.10.2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată neconstituțională în privința dispozițiilor art. 1 pct. 1-5 și 26, art. 2, art. 4, art. 5, art. 8 și Anexa nr. 1, cu motivarea că acestea conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit obiectul O.U.G. nr. 37/2009 în privința neconstituționalității căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009. În plus, Curtea Constituțională a reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii.

Or, caracterul executoriu al unui act administrativ are ca temei fundamental prezumția de legalitate care funcționează în favoarea acestuia ca urmare a faptului că orice act administrativ este emis în baza și în limitele legii, așa cum este și cazul ordinului în litigiu care a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 105/2009. Or, în situația în care temeiul legal al unui act administrativ a fost declarat neconstituțional, prezumția de legalitate nu mai funcționează în favoarea actului administrativ în litigiu, ceea ce face să existe un caz bine justificat pentru suspendarea sa până la soluționarea cererii de anulare a acestuia.

În ceea ce privește existența celei de-a doua condiții, a existenței unei pagube iminente, instanța de recurs reține că urmare emiterii ordinului în litigiu, intimata-reclamantă a fost eliberată din funcția publică de conducere fiind astfel lipsită de drepturile salariale în temeiul unui act administrativ în favoarea căruia, așa cum s-a arătat anterior, nu mai subzistă prezumția de legalitate, astfel că și condiția iminenței unei pagube este îndeplinită. Astfel fiind, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este temeinică și legală, iar susținerile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Națională de Pensii și alte drepturi de Asigurări Sociale, împotriva sentinței civile nr. 13/CA din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2010.