ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5997/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5997/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 76 din 5 martie 2010, Tribunalul Brașov a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor,

precum și excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru

Statul Român.

A respins cererea de chemare în judecată formulată

de reclamanții K.L., K.E., N.L.K., N.A., W.P.F., G.K. și B.C., în contradictoriu

cu pârâții Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor, reprezentat

convențional de D.G.F.P. a Județului Brașov și Municipiul Brașov, reprezentat legal

de Primar.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că în cauză reclamanții au solicitat să constate

nevalabilitatea titlului pe care Statul Român îl deține asupra imobilului din litigiu,

cu consecința radierii din evidențele de publicitate imobiliară a dreptului de proprietate

pe care această parte l-a dobândit în temeiul acestui titlu. Or, în aceste condiții,

nu se poate reține că pârâtul Statul Român nu justifică legitimitate procesuală

pasivă.

În ceea ce privește reprezentarea

statului în procesele civile, instanța reține că aceasta se realizează în virtutea

legii, respectiv a prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în conformitate

cu care, în astfel de litigii, Statul Român este reprezentat de către Ministerul

Finanțelor.

La data de 14 februarie

2001, a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, care, în art. 1 alin. (1) și (2) stipulează

că imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de

orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum

și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite,

se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea

în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce privește susținerile

făcute de reclamanți în sensul că pot promova direct în instanță o acțiune întemeiată

pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și pe cele ale art. 480-481 C.

civ., Tribunalul a apreciat că acestea sunt nefondate, astfel că le-a înlăturat,

pentru considerentele:

Potrivit art. 6 din actul

normativ menționat, sunt considerate proprietate publică sau privată de stat, ori

aparținând unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului

în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale

la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat.

Bunurile preluate de stat

fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii

acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Legea nr. 10/2001 reglementează

regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989 de către stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice, inclusiv cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor

și nerestituite, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil.

Rezultă așadar că, o dată

cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub

incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului

cauzat numai în condițiile acestei legi, sub sancțiunea pierderii dreptului de a

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform

art. 22 alin (5) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor preluate fără

titlu, formulată în condițiile dreptului comun (art. 480-481 C. civ.; art. 6 din

Legea nr. 213/1998) nu poate fi primită, în condițiile în care, reclamanții nu au

recurs la procedura prealabilă obligatorie instituită de acest act normativ.

Sub aspectul analizat,

Tribunalul a reținut că, procedura specială instituită de legiuitor prin Legea

nr. 10/2001 are menirea de a evita perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce

privește situația juridică a imobilelor ce formează obiectul acestui act normativ.

Instituirea acestei proceduri și a unui termen de decădere în cazul neurmării ei

nu este de natură a aduce atingere substanței dreptului de proprietate, deoarece

toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege,

pentru stabilirea și punerea în executare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege,

pot fi atacate în justiție de persoanele interesate.

Procedura prealabilă obligatorie

reglementată de Legea nr. 10/2001 nu încalcă nici prevederile art. 6 alin (1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, această procedură are în vedere

tocmai celeritatea determinării situației juridice a imobilelor ce formează obiectul

său de reglementare, satisfăcând astfel cerința soluționării cererii de restituire

într-un termen rezonabil.

De asemenea, instanța

a reținut că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în jurisprudența

sa că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili

pentru statele contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce le-au

fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. De asemenea, instanța europeană

a stabilit că dispozițiile acestui text nu impun statelor contractante nicio restricție

în exercițiul libertății lor de a determina domeniul de aplicare a legislației pe

care ele pot să o adopte în materia restituirii de bunuri trecute în orice mod în

proprietatea lor.

În consecință, de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent

a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

se face numai în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acțiuni

direct în justiție pentru restituirea în natură sau prin echivalent a acestor imobile.

Așa fiind, Tribunalul,

pentru considerentele ce preced a reținut că reclamanții nu pot obține restituirea

bunului imobil din litigiu, pe calea unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, ci doar în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 71 Ap

din 3 iunie 2010, Curtea de Apel Brașov, a admis apelul reclamanților și a desființat

sentința, pentru considerentele:

Reclamanții, prin acțiunea

promovată au solicitat stabilirea calității de titulari ai dreptului de proprietate

asupra cotei de 1/3 dintr-un imobil, restabilirea situației de carte funciară, încercând

să obțină o evidență de C.F. care să oglindească situația juridică reală a imobilului

și în consecință revendicarea acestei cote părți din imobil, în temeiul art. 480

C. civ.

Prin completarea de acțiune

reclamanții au învestit instanța cu o cerere prin care contestă valabilitatea titlului

statului și invocă caracterul abuziv al preluării prin prisma verificării modului

de respectare a prevederilor legale existente la momentul preluării, precum și constatarea

nulității absolute a deciziilor prin care imobilul a trecut în proprietatea statului

argumentând în principal faptul că măsura dispusă contravenea Constituției, Declarației

Universale a Drepturilor Omului și legilor în vigoare la data preluării.

În raport cu însăși limitele

stabilite prin cererea de chemare în judecată, întreaga analiză a instanței se circumscrie

dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, deci pe un fundament străin de natura

pricinii, reținându-se în mod nefondat, doar un singur aspect, respectiv că acțiunea

în revendicare a imobilelor preluate abuziv nu poate fi primită în condițiile în

care reclamanții, nu au recurs la procedura prealabilă obligatorie instituită de

acest act normativ.

Legea nr. 10/2001 nu suprimă

acțiunea în revendicare promovată în condițiile dreptului comun, deoarece constituie

un mijloc procedural care asigură accesul la un proces echitabil.

Faptul că potențialii

beneficiari ai Legii nr. 10/2001 prin nerespectarea exigențelor procedurale a acestui

act normativ pierd vocația de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate în

cuprinsul său, nu poate constitui un fine de neprimire al acțiunii în revendicare

întemeiate la dispozițiile dreptului comun.

Acțiunea în revendicare

ca acțiune reală, imobiliară, petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului

real al dreptului de proprietate trebuia examinată prin prisma art. 480 C. civ.,

după ce în prealabil se stabilește în ce măsură reclamanții sunt titularii unui

„bun” ori a unei valori patrimoniale, în baza cărora să poată pretinde o speranță

legitimă de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței

Curții Europene, invocată în cauză și în ce măsură dreptul este actual și le conferă

atributele dreptului de proprietate conform art. 480 C. civ.

Sub acest aspect și a

pretențiilor prin care se solicită restabilirea situației anterioare de C.F., instanța

nu s-a pronunțat și nu a analizat, calitatea de titular actual al bunului în raport

cu înscrierile dreptului de proprietate în C.F., în concordanță cu succesiunea transmiterii

dreptului de proprietate.

Prima instanță nu a analizat

valabilitatea titlului statului, deși avea această abilitate și obligație de a statua

cu privire la conformitatea titlului statului cu Constituția în vigoare la momentul

preluării, cu legile și tratatele internaționale la care România era parte, obligație

ce decurge din dispozițiile Legii nr. 213/1998.

Cu ocazia rejudecării,

s-a dispus a se avea în vedere decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, care a stabilit o ierarhie de preferabilitate a normelor incidente în

materia revendicării unui imobil, prioritate care poate fi dată în cadrul unei acțiuni

întemeiată pe art. 480 C. civ., în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În virtutea principiului

disponibilității, instanța de fond trebuia să se pronunțe în limitele învestirii,

respectiv a cadrului procesual determinat de reclamanți, pentru aplicarea corectă

a legii.

Interpretând eronat cadrul

procesual al învestirii și analizând cererea pe fundamente străine de natura pricinii,

omițând chiar să se pronunțe asupra unor petite ale acțiunii, respectiv calitatea

de titulari ai dreptului de proprietate, restabilirea situației de C.F., nevalabilitatea

titlului statului, nulitatea absolută a deciziilor de preluare, s-a reținut că instanța

a pronunțat o soluție cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. ultim C. proc.

civ., fără a intra în cercetarea fondului, aspect care atrage desființarea hotărârii

apelate în condițiile art. 297 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare

la prima instanță.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin reprezentat

D.G.F.P. Brașov, criticând-o pentru nelegalitate, cale de atac întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în susținerea căreia au arătat următoarele:

Statul Român reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, în raport de obiectul cauzei deduse judecății,

nu poate avea calitate procesuală pasivă, excepție invocată în cauză și greșit respinsă

de instanță; legitimare procesuală are Municipiul Brașov prin Primar, aspect ce

rezultă din conținutul cererii de chemare în judecată și din împrejurarea că imobilul

ce face obiectul prezentului litigiu nu face parte din domeniul public al statului,

cum este acesta determinat prin Legea nr. 213/1998;

În susținerea acestei

critici, au invocat dispozițiile art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001; art.

36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 53/2002.

Greșit s-a reținut că

prima instanță nu s-ar fi pronunțat asupra unor petite ale acțiunii, întrucât soluția

Tribunalului s-a raportat inclusiv la precizarea de acțiune formulată de reclamanți.

Acțiunea dedusă judecății

este o veritabilă acțiune în revendicare, prima instanță procedând legal și temeinic

la aplicarea dispozițiilor care reglementează restituirea imobilelor preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, respectiv la dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții, hotărârea

instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii.

De asemenea, petitul privind

constatarea nevalabilității titlului statului este lipsit de interes întrucât nu

aduce nici un fel de beneficiu reclamanților în măsura în care aceștia nu-și pot

valorifica dreptul prin solicitarea de despăgubiri ori prin preluare în proprietate

a imobilului. Acest capăt de cerere este parte a acțiunii în compararea titlurilor,

fiind un petit accesoriu acesteia, neputând fi analizat separat/distinct de capătul

principal al cererii deduse judecății, aspect corect dezlegat de judecătorul fondului

care a analizat ca un tot cererea introductivă, respingând-o în totalitate.

S-a arătat că, în raport

de situația bunului litigios, preluat abuziv de stat, în mod corect a apreciat prima

instanță că reclamanții nu pot obține restituirea bunului imobil în litigiu pe calea

unei acțiunii întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, ci exclusiv în condițiile

reglementate de Legea nr. 10/2001, perspectivă în raport cu care dispozițiunile

instanței de apel se vădesc a nu fi fondate.

Recursul nu este fondat.

Legitimarea procesuală

a Statului Român reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice a constituit

obiectul dezbaterii în fața primei instanțe care, în analiza sa, a reținut că acesta

are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, dispunând în sensul respingerii

excepției invocată de stat, chestiune care nefiind atacată de partea interesată,

care nu a declarat apel, a intrat în puterea lucrului judecat.

Ca urmare, critica privind

lipsa de legitimare procesuală pasivă invocată în recursul dedus judecății se vădește

a fi formulată omisso medio, motiv pentru care nu poate fi primită.

Cât privește fondul pricinii

ori aspectele ce țin de fondul pricinii, se constată următoarele:

Raportat la obiectul acțiunii

introductive de instanță, astfel cum a fost precizat și completat, soluția primei

instanțe care s-a prevalat în analiza dreptului dedus în justiție exclusiv pe incidența

legii speciale de reparație (Legea nr. 10/2001), legal a fost desființată de Curtea

de Apel.

Aceasta pentru că, potrivit

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia (text în vigoare și în prezent) „bunurile preluate de stat fără

un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unor legi speciale de reparație”.

Textul legal enunțat ce

reglementează, alături de norme de drept comun – art. 480, 481 C. civ. – exercițiul

acțiunii în revendicare privind bunuri preluate fără un titlu valabil nu se află

în conflict cu legea specială de reparație – Legea nr. 10/2001 – astfel cum legal

a reținut instanța de apel.

Existența unei proceduri

speciale de restituire a imobilelor vizate de textul legii speciale, cuprinse în

câmpul său de aplicațiune, nu exclude, de plano, verificarea jurisdicțională a pretențiilor

solicitate prin cerere adresată instanței.

Aceasta pentru că nu se

poate aprecia că existența unei legi speciale de reparație împiedică, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, căruia trebuie să i se asigure la

rândul său accesul la justiție, recunoscut de dispozițiile art. 6 alin. (1) din

Convenție.

Aceasta presupune însă

a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale speței, în ce măsură în

cauză legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice civile.

Or, aceasta implică analiza

cauzei pe fond, prin raportare la situația juridică a bunului litigios, dacă reclamanții

sunt titularii unui „bun” ori a unei valori patrimoniale, în ce măsură dreptul pretins

este actual și le conferă atributele dreptului de proprietate, ca și a verificării

celorlalte cerințe privind compatibilitatea normei interne la care s-a făcut trimitere

cu Convenția, astfel cum acestea au fost sus enunțate.

Numai în acest context

și a verificării tuturor capetelor de cerere prin adoptarea soluției legale corespunzătoare

acestora, în limitele învestirii și cu respectarea principiului disponibilității

procesuale, se asigură respectarea dreptului părții la un proces echitabil în accepțiunea

art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Împrejurarea că reclamanții

nu pot obține restituirea bunului imobil în litigiu pe calea procedurală aleasă

(acțiune de drept comun), ci doar în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001,

echivalează cum legal a reținut Curtea de Apel cu nesoluționarea fondului cauzei

și cu reținerea unui fine de neprimire al acțiunii deduse judecății, rezultată exclusiv

pe considerentul categoriei în care este inclus bunul litigios, fără verificările

menționate, ceea ce nu este admisibil.

Concluzia reținută de

prima instanță, în lipsa acestor verificări și în contextul evocat (mai multe capete

de cerere, ce necesită argumentat o analiză juridică distinctă) se constituie, în

realitate a fi de natură a încălca dreptul părții ca cererea sa privind un drept

ocrotit de Convenție să fie supusă verificării de către o instanță (Tribunal) în

accepțiunea normelor convenționale (art. 6 din Convenție).

Împrejurarea că legea

specială, prin procedura pe care o reglementează, asigură dreptul de acces la instanță

în accepțiunea aceleiași norme nu poate fi aplicată la general, ci este necesar

ca distinct, în raport de obiectul și tipologia fiecărei pricini, instanța să procedeze

la un examen efectiv al acesteia.

Or, un examen efectiv

nu poate fi admis în lipsa verificării fondului pretențiilor deduse în justiție,

prin raportare la cererile părții, iar nu prin analiza globală, ori a unui singur

capăt de cerere apreciat de instanță ca incluzându-le pe celelalte ori prin omisiunea

analizării unora dintre ele pe considerentul că verificarea unuia ar răspunde și

celorlalte ori soluționarea celorlalte pretenții, deși unele dintre ele necesită

analiză prealabilă și separată (nulitatea actelor administrative de preluare prin

raportare la dispozițiile din tratatele internaționale, dar și la cele cuprinse

în legea ce le reglementează și care nu au fost îndeplinite în modalitatea reglementată

de lege).

Ca urmare, față de cele

ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , recursul dedus judecății

urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Brașov împotriva deciziei nr. 71 Ap din 03 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă

și asigurări sociale.

Respinge cererea de intervenție

accesorie formulată de C.I. și C.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 septembrie 2011.