ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5997/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 76 din 5 martie 2010, Tribunalul Brașov a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor, precum și excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul Român. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții K.L., K.E., N.L.K., N.A., W.P.F., G.K. și B.C., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor, reprezentat convențional de D.G.F.P. a Județului Brașov și Municipiul Brașov, reprezentat legal de Primar.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că în cauză reclamanții au solicitat să constate nevalabilitatea titlului pe care Statul Român îl deține asupra imobilului din litigiu, cu consecința radierii din evidențele de publicitate imobiliară a dreptului de proprietate pe care această parte l-a dobândit în temeiul acestui titlu. Or, în aceste condiții, nu se poate reține că pârâtul Statul Român nu justifică legitimitate procesuală pasivă. În ceea ce privește reprezentarea statului în procesele civile, instanța reține că aceasta se realizează în virtutea legii, respectiv a prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în conformitate cu care, în astfel de litigii, Statul Român este reprezentat de către Ministerul Finanțelor.

La data de 14 februarie 2001, a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, care, în art. 1 alin. (1) și (2) stipulează că imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce privește susținerile făcute de reclamanți în sensul că pot promova direct în instanță o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și pe cele ale art. 480-481 C. civ., Tribunalul a apreciat că acestea sunt nefondate, astfel că le-a înlăturat, pentru considerentele: Potrivit art. 6 din actul normativ menționat, sunt considerate proprietate publică sau privată de stat, ori aparținând unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat.

Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 de către stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, inclusiv cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil. Rezultă așadar că, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile acestei legi, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin (5) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor preluate fără titlu, formulată în condițiile dreptului comun (art. 480-481 C. civ.; art. 6 din Legea nr. 213/1998) nu poate fi primită, în condițiile în care, reclamanții nu au recurs la procedura prealabilă obligatorie instituită de acest act normativ. Sub aspectul analizat, Tribunalul a reținut că, procedura specială instituită de legiuitor prin Legea nr. 10/2001 are menirea de a evita perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a imobilelor ce formează obiectul acestui act normativ.

Instituirea acestei proceduri și a unui termen de decădere în cazul neurmării ei nu este de natură a aduce atingere substanței dreptului de proprietate, deoarece toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege, pentru stabilirea și punerea în executare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege, pot fi atacate în justiție de persoanele interesate. Procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu încalcă nici prevederile art. 6 alin (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, această procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situației juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerința soluționării cererii de restituire într-un termen rezonabil.

De asemenea, instanța a reținut că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în jurisprudența sa că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili pentru statele contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. De asemenea, instanța europeană a stabilit că dispozițiile acestui text nu impun statelor contractante nicio restricție în exercițiul libertății lor de a determina domeniul de aplicare a legislației pe care ele pot să o adopte în materia restituirii de bunuri trecute în orice mod în proprietatea lor.

În consecință, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se face numai în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acțiuni direct în justiție pentru restituirea în natură sau prin echivalent a acestor imobile. Așa fiind, Tribunalul, pentru considerentele ce preced a reținut că reclamanții nu pot obține restituirea bunului imobil din litigiu, pe calea unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, ci doar în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 71 Ap din 3 iunie 2010, Curtea de Apel Brașov, a admis apelul reclamanților și a desființat sentința, pentru considerentele: Reclamanții, prin acțiunea promovată au solicitat stabilirea calității de titulari ai dreptului de proprietate asupra cotei de 1/3 dintr-un imobil, restabilirea situației de carte funciară, încercând să obțină o evidență de C.F. care să oglindească situația juridică reală a imobilului și în consecință revendicarea acestei cote părți din imobil, în temeiul art. 480 C. civ.

Prin completarea de acțiune reclamanții au învestit instanța cu o cerere prin care contestă valabilitatea titlului statului și invocă caracterul abuziv al preluării prin prisma verificării modului de respectare a prevederilor legale existente la momentul preluării, precum și constatarea nulității absolute a deciziilor prin care imobilul a trecut în proprietatea statului argumentând în principal faptul că măsura dispusă contravenea Constituției, Declarației Universale a Drepturilor Omului și legilor în vigoare la data preluării.

În raport cu însăși limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată, întreaga analiză a instanței se circumscrie dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, deci pe un fundament străin de natura pricinii, reținându-se în mod nefondat, doar un singur aspect, respectiv că acțiunea în revendicare a imobilelor preluate abuziv nu poate fi primită în condițiile în care reclamanții, nu au recurs la procedura prealabilă obligatorie instituită de acest act normativ. Legea nr. 10/2001 nu suprimă acțiunea în revendicare promovată în condițiile dreptului comun, deoarece constituie un mijloc procedural care asigură accesul la un proces echitabil. Faptul că potențialii beneficiari ai Legii nr. 10/2001 prin nerespectarea exigențelor procedurale a acestui act normativ pierd vocația de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate în cuprinsul său, nu poate constitui un fine de neprimire al acțiunii în revendicare întemeiate la dispozițiile dreptului comun.

Acțiunea în revendicare ca acțiune reală, imobiliară, petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate trebuia examinată prin prisma art. 480 C. civ., după ce în prealabil se stabilește în ce măsură reclamanții sunt titularii unui „bun” ori a unei valori patrimoniale, în baza cărora să poată pretinde o speranță legitimă de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene, invocată în cauză și în ce măsură dreptul este actual și le conferă atributele dreptului de proprietate conform art. 480 C. civ. Sub acest aspect și a pretențiilor prin care se solicită restabilirea situației anterioare de C.F., instanța nu s-a pronunțat și nu a analizat, calitatea de titular actual al bunului în raport cu înscrierile dreptului de proprietate în C.F., în concordanță cu succesiunea transmiterii dreptului de proprietate.

Prima instanță nu a analizat valabilitatea titlului statului, deși avea această abilitate și obligație de a statua cu privire la conformitatea titlului statului cu Constituția în vigoare la momentul preluării, cu legile și tratatele internaționale la care România era parte, obligație ce decurge din dispozițiile Legii nr. 213/1998. Cu ocazia rejudecării, s-a dispus a se avea în vedere decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a stabilit o ierarhie de preferabilitate a normelor incidente în materia revendicării unui imobil, prioritate care poate fi dată în cadrul unei acțiuni întemeiată pe art. 480 C. civ., în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În virtutea principiului disponibilității, instanța de fond trebuia să se pronunțe în limitele învestirii, respectiv a cadrului procesual determinat de reclamanți, pentru aplicarea corectă a legii. Interpretând eronat cadrul procesual al învestirii și analizând cererea pe fundamente străine de natura pricinii, omițând chiar să se pronunțe asupra unor petite ale acțiunii, respectiv calitatea de titulari ai dreptului de proprietate, restabilirea situației de C.F., nevalabilitatea titlului statului, nulitatea absolută a deciziilor de preluare, s-a reținut că instanța a pronunțat o soluție cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. ultim C. proc. civ., fără a intra în cercetarea fondului, aspect care atrage desființarea hotărârii apelate în condițiile art. 297 C. proc.

civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin reprezentat D.G.F.P. Brașov, criticând-o pentru nelegalitate, cale de atac întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și în susținerea căreia au arătat următoarele: Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în raport de obiectul cauzei deduse judecății, nu poate avea calitate procesuală pasivă, excepție invocată în cauză și greșit respinsă de instanță; legitimare procesuală are Municipiul Brașov prin Primar, aspect ce rezultă din conținutul cererii de chemare în judecată și din împrejurarea că imobilul ce face obiectul prezentului litigiu nu face parte din domeniul public al statului, cum este acesta determinat prin Legea nr. 213/1998; În susținerea acestei critici, au invocat dispozițiile art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001; art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 5 alin. (1) din O.G.

nr. 53/2002. Greșit s-a reținut că prima instanță nu s-ar fi pronunțat asupra unor petite ale acțiunii, întrucât soluția Tribunalului s-a raportat inclusiv la precizarea de acțiune formulată de reclamanți. Acțiunea dedusă judecății este o veritabilă acțiune în revendicare, prima instanță procedând legal și temeinic la aplicarea dispozițiilor care reglementează restituirea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, respectiv la dispozițiile Legii nr. 10/2001. În aceste condiții, hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii. De asemenea, petitul privind constatarea nevalabilității titlului statului este lipsit de interes întrucât nu aduce nici un fel de beneficiu reclamanților în măsura în care aceștia nu-și pot valorifica dreptul prin solicitarea de despăgubiri ori prin preluare în proprietate a imobilului.

Acest capăt de cerere este parte a acțiunii în compararea titlurilor, fiind un petit accesoriu acesteia, neputând fi analizat separat/distinct de capătul principal al cererii deduse judecății, aspect corect dezlegat de judecătorul fondului care a analizat ca un tot cererea introductivă, respingând-o în totalitate. S-a arătat că, în raport de situația bunului litigios, preluat abuziv de stat, în mod corect a apreciat prima instanță că reclamanții nu pot obține restituirea bunului imobil în litigiu pe calea unei acțiunii întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, ci exclusiv în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, perspectivă în raport cu care dispozițiunile instanței de apel se vădesc a nu fi fondate.

Recursul nu este fondat. Legitimarea procesuală a Statului Român reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice a constituit obiectul dezbaterii în fața primei instanțe care, în analiza sa, a reținut că acesta are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, dispunând în sensul respingerii excepției invocată de stat, chestiune care nefiind atacată de partea interesată, care nu a declarat apel, a intrat în puterea lucrului judecat. Ca urmare, critica privind lipsa de legitimare procesuală pasivă invocată în recursul dedus judecății se vădește a fi formulată omisso medio, motiv pentru care nu poate fi primită.

Cât privește fondul pricinii ori aspectele ce țin de fondul pricinii, se constată următoarele: Raportat la obiectul acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost precizat și completat, soluția primei instanțe care s-a prevalat în analiza dreptului dedus în justiție exclusiv pe incidența legii speciale de reparație (Legea nr. 10/2001), legal a fost desființată de Curtea de Apel. Aceasta pentru că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia (text în vigoare și în prezent) „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Textul legal enunțat ce reglementează, alături de norme de drept comun – art. 480, 481 C. civ. – exercițiul acțiunii în revendicare privind bunuri preluate fără un titlu valabil nu se află în conflict cu legea specială de reparație – Legea nr. 10/2001 – astfel cum legal a reținut instanța de apel. Existența unei proceduri speciale de restituire a imobilelor vizate de textul legii speciale, cuprinse în câmpul său de aplicațiune, nu exclude, de plano, verificarea jurisdicțională a pretențiilor solicitate prin cerere adresată instanței.

Aceasta pentru că nu se poate aprecia că existența unei legi speciale de reparație împiedică, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, căruia trebuie să i se asigure la rândul său accesul la justiție, recunoscut de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție. Aceasta presupune însă a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale speței, în ce măsură în cauză legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice civile.

Or, aceasta implică analiza cauzei pe fond, prin raportare la situația juridică a bunului litigios, dacă reclamanții sunt titularii unui „bun” ori a unei valori patrimoniale, în ce măsură dreptul pretins este actual și le conferă atributele dreptului de proprietate, ca și a verificării celorlalte cerințe privind compatibilitatea normei interne la care s-a făcut trimitere cu Convenția, astfel cum acestea au fost sus enunțate. Numai în acest context și a verificării tuturor capetelor de cerere prin adoptarea soluției legale corespunzătoare acestora, în limitele învestirii și cu respectarea principiului disponibilității procesuale, se asigură respectarea dreptului părții la un proces echitabil în accepțiunea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Împrejurarea că reclamanții nu pot obține restituirea bunului imobil în litigiu pe calea procedurală aleasă (acțiune de drept comun), ci doar în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, echivalează cum legal a reținut Curtea de Apel cu nesoluționarea fondului cauzei și cu reținerea unui fine de neprimire al acțiunii deduse judecății, rezultată exclusiv pe considerentul categoriei în care este inclus bunul litigios, fără verificările menționate, ceea ce nu este admisibil. Concluzia reținută de prima instanță, în lipsa acestor verificări și în contextul evocat (mai multe capete de cerere, ce necesită argumentat o analiză juridică distinctă) se constituie, în realitate a fi de natură a încălca dreptul părții ca cererea sa privind un drept ocrotit de Convenție să fie supusă verificării de către o instanță (Tribunal) în accepțiunea normelor convenționale (art. 6 din Convenție).

Împrejurarea că legea specială, prin procedura pe care o reglementează, asigură dreptul de acces la instanță în accepțiunea aceleiași norme nu poate fi aplicată la general, ci este necesar ca distinct, în raport de obiectul și tipologia fiecărei pricini, instanța să procedeze la un examen efectiv al acesteia.

Or, un examen efectiv nu poate fi admis în lipsa verificării fondului pretențiilor deduse în justiție, prin raportare la cererile părții, iar nu prin analiza globală, ori a unui singur capăt de cerere apreciat de instanță ca incluzându-le pe celelalte ori prin omisiunea analizării unora dintre ele pe considerentul că verificarea unuia ar răspunde și celorlalte ori soluționarea celorlalte pretenții, deși unele dintre ele necesită analiză prealabilă și separată (nulitatea actelor administrative de preluare prin raportare la dispozițiile din tratatele internaționale, dar și la cele cuprinse în legea ce le reglementează și care nu au fost îndeplinite în modalitatea reglementată de lege). Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. , recursul dedus judecății urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov împotriva deciziei nr. 71 Ap din 03 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale. Respinge cererea de intervenție accesorie formulată de C.I. și C.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie 2011.