ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3511/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3511/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 81/2011 din 22 februarie 2011

Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, judecând cauza

în fond după casare, a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâtele A.N.A.F.

și D.G.F.P. Iași; a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtei D.G.F.P.

Iași; a admis în parte acțiunea reclamantului G.I., în contradictoriu cu pârâta

A.N.A.F.; a dispus anularea Ordinului A.N.A.F. nr. 1007 din 22 mai 2009 și a constatat

ca rămas fără obiect capătul de acțiune privitor la reîncadrarea reclamantului în

funcția deținută anterior.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că în cursul litigiului, urmare ordinului

nr. 1524 din 25 mai 2010 emis de pârâta A.N.A.F. București, reclamantul a fost reîncadrat

în funcția de conducere deținută anterior emiterii ordinului nr. 1007 din 22

mai 2009, fără ca noul act să fi dispus expres anularea ordinului nr. 1007/2009.

Așa fiind,

instanța a apreciat că interesul reclamantului în anularea ordinului nr. 1007/2009

subzistă pentru intervalul 27 mai 2009 și până la data de 25 mai 2010, când acest

act administrativ a devenit practic caduc, prin reîncadrarea reclamantului în funcția

anterioară, situație în care doar capătul din acțiunea sa vizând „repunerea în funcție”

a rămas fără obiect, în cursul soluționării cauzei.

A reținut

instanța că anularea pe fond a ordinului nr. 1007/2009, încă de la data emiterii

lui, 22 mai 2009, se justifică și prin prisma faptului că actul și-a produs efecte

aproximativ 1 an, interval în care reclamantul a funcționat pe o funcție publică

inferioară, cu un salariu diminuat corespunzător, așa încât clarificarea legalității

lui, pentru intervalul în care s-a aflat în vigoare, se vădește a fi în continuare

ca având interes pentru reclamant, excepția lipsei de interes privind primul capăt

din acțiune, invocată de pârâtă fiind așadar nefondată.

Instanța a

admis excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtei D.G.F.P. Iași, instituție

unde reclamantul își desfășoară activitatea, motivat de faptul că actul administrativ

în speță emană de la autoritatea centrală – A.N.A.F. București, conform competențelor

acesteia prevăzută în art. 12 alin. (3) din H.G. nr. 109/2009, reclamantul funcționând

pe o funcție publică de conducere.

În ceea ce

privește fondul capătului de acțiune privitor la anularea Ordinului A.N.A.F.

nr. 1007/2009, instanța a constatat ca fiind dovedită în cauză nelegalitatea acestuia,

din moment ce prin preavizul din 24 aprilie 2009 reclamantului i s-a adus la cunoștință

„desființarea” postului de conducere pe care acesta funcționa, în temeiul O.U.G.

nr. 37/2009, deși structura organizatorică a D.G.F.P. Iași, aprobată prin ordinul

nr. 375 din 26 martie 2009 prevedea în continuare această funcție.

S-a apreciat

că este de la sine înțeles că, aflat sub aspectul „desființării” postului său, reclamantul

s-a văzut în situația de a accepta un alt post oferit, pentru a evita ieșirea din

corpul funcționarilor publici, contextul în care acesta și-a manifestat „opțiunea”

demonstrând cu prisosință că ea nu reflecta manifestarea sa liberă de voință.

S-a mai reținut

în considerentele hotărârii atacate că ulterior, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1257/2009, publicată în M. Of. nr. 758/06.11.2009, O.G. nr. 37/2009, ce a declanșat

acest proces de schimbare a conducătorilor instituțiilor publice descentralizate

din întreaga țară, a fost declarată oricum neconstituțională, ca având semnificația

unei demiterii în bloc a tuturor conducătorilor acestor instituții, fără respectarea

dispozițiilor legale privind concedierea, deși aceste posturi au fost în realitate

menținute în organigramele instituțiilor respective, ori s-au creat altele, cu denumiri

diferite, dar cu aceleași atribuții, această reținere confirmând în totalitate situația

de fapt și din prezenta cauză.

Pentru aceste

considerente, instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantului și a dispus

anularea Ordinului A.N.A.F. nr. 1007 din 22 mai 2009 ca nelegal, în contradictoriu

cu pârâta A.N.A.F. București, respingând ca rămas fără obiect capătul de acțiune

privind reîncadrarea reclamantului pe funcția avută anterior emiterii actului administrativ

sus-menționat.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivele de recurs

se arată că instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei de interes

a intimatului-reclamant în a solicita anularea Ordinului Președintelui A.N.A.F.

nr. 1007/2009.

Arată recurenta că prin

ordinul nr. 1524 din 25 mai 2010 emis de către Președintele A.N.A.F. București,

intimatul-reclamant a fost reîncadrat în funcția de conducere deținută anterior

emiterii Ordinului Președintelui A.N.A.F. nr. 1007 din 22 mai 2009 și, prin urmare,

la această dată nu mai subzistă interesul acestuia pentru a solicita anularea acestui

ordin.

Astfel, recurenta solicită

instanței să constate că intimatul-reclamant nu mai are niciun interes în a solicita

anularea Ordinului Președintelui A.N.A.F. nr. 1007/2009, având în vedere că, prin

ordinul nr. 1524 din 25 mai 2010 emis de către Președintele A.N.A.F. București,

a fost reîncadrat în funcția de conducere deținută anterior emiterii ordinului.

Se arată de către recurentă

că la data de 22 mai 2009 a fost emis Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 1007

din 22 mai 2009, prin care intimatul-reclamant G.I. a fost eliberat din funcția

publică de conducere - director executiv adjunct - Activitatea de inspecție fiscală

din cadrul D.G.F.P. Iași și a fost numit în funcția publică de conducere de șef

serviciu la Serviciul coordonare programare, analiză și îndrumare din cadrul D.G.F.P.

Iași.

Subliniază recurenta că

la emiterea ordinului arătat mai sus au fost avute în vedere și prevederile Legii

nr. 188/1999, respectiv art. 99 alin. (1) lit. b) - „autoritatea publică își reduce

personalul ca urmare a reorganizării activității, prin reducerea postului ocupat

de funcționarul public” - și alin. (5) - „în cazurile prevăzute la alin. (1)

lit. b), (...), în perioada de preaviz, dacă în cadrul autorității sau instituției

publice există funcții publice vacante corespunzătoare, aceasta are obligația de

a le pune la dispoziție funcționarilor publici”, în temeiul cărora acestuia i s-a

oferit posibilitatea de a opta pentru ocuparea unei funcții publice de conducere

vacante, corespunzătoare pregătirii profesionale, a vechimii în funcția publică,

precum și studiilor.

În ceea ce privește afirmația

intimatului-reclamant, referitoare la declararea neconstituționalității O.U.G.

nr. 37/2009 și a O.U.G. nr. 105/2009, recurenta arată că, potrivit normelor constituționale

ale art. 147 alin. (4) Constituția României, republicată, de la data publicării

deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României, acestea sunt general obligatorii

și cu putere numai pentru viitor.

Examinând sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente

pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și

a realizat o încadrare juridică adecvată.

Astfel, prin ordinul

nr. 1007 din 22 mai 2009 emis de către Președintele A.N.A.F., intimatul-reclamant,

după un preaviz de 30 zile lucrătoare, a fost eliberat din funcția publică de conducere

de director executiv adjunct al D.G.F.P. Iași.

Temeiul juridic al acestei

măsuri administrative l-a constituit art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009 privind

unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice locale.

Înalta Curte apreciază

că pentru argumentarea soluției adoptate în legătură cu problema de drept dedusă

judecății se impune prezentarea unor scurte considerații cu privire la excepția

de neconstituționalitate și efectele acesteia.

Controlul

de constituționalitate exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate este

un control de conformitate și conformare a legii sau ordonanțelor guvernamentale

cu dispozițiile Constituției, în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor

și libertăților cetățenești.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare,

precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe durata acestui termen, dispozițiile

constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform

alin. (4) din articolul aflat în discuție, deciziile Curții Constituționale se publică

în M. Of. al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor.

Ca atare,

deciziile Curții Constituționale privind admiterea unei excepții de neconstituționalitate

sunt de imediată aplicare, cu consecința înlăturării normei declarate neconstituționale

din sistemul normativ.

Cu alte cuvinte,

în situația în care soluția Curții Constituționale nu ar avea aplicare directă și

imediată, întreaga procedură de control a constituționalității legilor și ordonanțelor

ar fi lipsită de finalitate.

Pe acest aspect,

poate fi amintită și Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999 în care s-a statuat

că instanțele judecătorești trebuie să facă aplicarea directă a dispozițiilor constituționale

relevante, în sensul de a înlătura prevederile neconstituționale, dacă legiuitorul

nu a procedat la modificarea sau abrogarea acestora.

De asemenea, este de necontestat

faptul că prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009, Curtea Constituțională, ca

urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, a constatat

că Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituțională, ca urmare a

faptului că această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de neconstituționalitate,

întrucât a fost adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin.

(6) din Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de urgență (…) nu pot afecta regimul

instituțiilor fundamentale ale statului (…)”.

Totodată, este de necontestat

faptul că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. 14 din O.U.G. nr. 105/2009,

publicată în M. Of. nr. 668/06.10.2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009,

a fost declarată neconstituțională în privința dispozițiilor art. 1 pct. 1-5 și

26, art. 2, art. 4, art. 5, art. 8 și Anexa 1, cu motivarea că acestea conțin aceleași

reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit obiectul

O.U.G. nr. 37/2009, în privința neconstituționalității căreia Curtea Constituțională

s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009.

În plus, Curtea Constituțională

a reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat

și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile sale

sunt general obligatorii.

Totodată,

instanța constituțională a precizat că, prin adoptarea O.U.G. nr. 37/2009, au fost

încălcate prevederile art. 15 din Constituție, statutul juridic al funcției publice

de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit

într-un domeniu pentru care nu avea competență materială.

Potrivit

art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un

drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe

poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, acțiune care poate

avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste

ordonanțe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după

caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la

realizarea unei operațiuni administrative.

Același text

de lege reglementează, în alin. (4), situația acțiunilor formulate de o persoană

vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituțională ordonanța prin admiterea

unei excepții într-o altă cauză.

Din analiza

acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut faptul

că, în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate a ordonanței într-o

altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepției, și în cauze similare,

care au ca temei juridic aceleași prevederi declarate neconstituționale.

În speța de

față, intimatul-reclamant a solicitat anularea ordinului de eliberare din funcție.

După cum s-a

relevat anterior, această măsură a avut la bază aplicarea prevederilor O.U.G.

nr. 37/2009 care a fost declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 1257 din 7

octombrie 2009.

Ca atare,

în temeiul art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ, efectele acestei

decizii a instanței constituționale se extind și asupra celorlalte cauze având ca

obiect anularea actelor administrative emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.

În altă ordine

de idei, Înalta Curte reține că eliberarea intimatului-reclamant din funcția publică

pe care o deținea, în alte situații decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999,

reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor

de funcție, care se circumscrie noțiunii de securitate socială, protejată prin Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și actele comunitare, precum și prin alte tratate

internaționale la care România este parte și a căror îndeplinire este obligată să

o asigure, potrivit art. 11 și art. 20 din Constituția României.

Înalta Curte

arată că actul și măsura adoptată în baza acestei ordonanțe sunt afectate de viciul

de neconstituționalitate al ordonanței și, în consecință, corect au fost anulate

de instanța de fond.

De asemenea,

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins excepția lipsei

de interes a reclamantului, susținând că actul administrativ a produs efecte aproape

un an, interval în care reclamantul a funcționat pe o funcție publică inferioară,

cu un salariu diminuat corespunzător, așa încât clarificarea legalității lui, pentru

intervalul în care s-a aflat în vigoare, se vădește în continuare a prezenta interes

pentru reclamant.

Pentru considerentele

anterior arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 81/2011 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel

Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 iunie 2011.