ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3511/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 81/2011 din 22 februarie 2011 Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, judecând cauza în fond după casare, a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P. Iași; a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtei D.G.F.P. Iași; a admis în parte acțiunea reclamantului G.I., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.; a dispus anularea Ordinului A.N.A.F. nr. 1007 din 22 mai 2009 și a constatat ca rămas fără obiect capătul de acțiune privitor la reîncadrarea reclamantului în funcția deținută anterior. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că în cursul litigiului, urmare ordinului nr. 1524 din 25 mai 2010 emis de pârâta A.N.A.F.

București, reclamantul a fost reîncadrat în funcția de conducere deținută anterior emiterii ordinului nr. 1007 din 22 mai 2009, fără ca noul act să fi dispus expres anularea ordinului nr. 1007/2009. Așa fiind, instanța a apreciat că interesul reclamantului în anularea ordinului nr. 1007/2009 subzistă pentru intervalul 27 mai 2009 și până la data de 25 mai 2010, când acest act administrativ a devenit practic caduc, prin reîncadrarea reclamantului în funcția anterioară, situație în care doar capătul din acțiunea sa vizând „repunerea în funcție” a rămas fără obiect, în cursul soluționării cauzei.

A reținut instanța că anularea pe fond a ordinului nr. 1007/2009, încă de la data emiterii lui, 22 mai 2009, se justifică și prin prisma faptului că actul și-a produs efecte aproximativ 1 an, interval în care reclamantul a funcționat pe o funcție publică inferioară, cu un salariu diminuat corespunzător, așa încât clarificarea legalității lui, pentru intervalul în care s-a aflat în vigoare, se vădește a fi în continuare ca având interes pentru reclamant, excepția lipsei de interes privind primul capăt din acțiune, invocată de pârâtă fiind așadar nefondată. Instanța a admis excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtei D.G.F.P. Iași, instituție unde reclamantul își desfășoară activitatea, motivat de faptul că actul administrativ în speță emană de la autoritatea centrală – A.N.A.F.

București, conform competențelor acesteia prevăzută în art. 12 alin. (3) din H.G. nr. 109/2009, reclamantul funcționând pe o funcție publică de conducere. În ceea ce privește fondul capătului de acțiune privitor la anularea Ordinului A.N.A.F. nr. 1007/2009, instanța a constatat ca fiind dovedită în cauză nelegalitatea acestuia, din moment ce prin preavizul din 24 aprilie 2009 reclamantului i s-a adus la cunoștință „desființarea” postului de conducere pe care acesta funcționa, în temeiul O.U.G. nr. 37/2009, deși structura organizatorică a D.G.F.P. Iași, aprobată prin ordinul nr. 375 din 26 martie 2009 prevedea în continuare această funcție.

S-a apreciat că este de la sine înțeles că, aflat sub aspectul „desființării” postului său, reclamantul s-a văzut în situația de a accepta un alt post oferit, pentru a evita ieșirea din corpul funcționarilor publici, contextul în care acesta și-a manifestat „opțiunea” demonstrând cu prisosință că ea nu reflecta manifestarea sa liberă de voință. S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate că ulterior, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009, publicată în M. Of. nr. 758/06.11.2009, O.G.

nr. 37/2009, ce a declanșat acest proces de schimbare a conducătorilor instituțiilor publice descentralizate din întreaga țară, a fost declarată oricum neconstituțională, ca având semnificația unei demiterii în bloc a tuturor conducătorilor acestor instituții, fără respectarea dispozițiilor legale privind concedierea, deși aceste posturi au fost în realitate menținute în organigramele instituțiilor respective, ori s-au creat altele, cu denumiri diferite, dar cu aceleași atribuții, această reținere confirmând în totalitate situația de fapt și din prezenta cauză. Pentru aceste considerente, instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantului și a dispus anularea Ordinului A.N.A.F. nr. 1007 din 22 mai 2009 ca nelegal, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.

București, respingând ca rămas fără obiect capătul de acțiune privind reîncadrarea reclamantului pe funcția avută anterior emiterii actului administrativ sus-menționat. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivele de recurs se arată că instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei de interes a intimatului-reclamant în a solicita anularea Ordinului Președintelui A.N.A.F. nr. 1007/2009. Arată recurenta că prin ordinul nr. 1524 din 25 mai 2010 emis de către Președintele A.N.A.F. București, intimatul-reclamant a fost reîncadrat în funcția de conducere deținută anterior emiterii Ordinului Președintelui A.N.A.F.

nr. 1007 din 22 mai 2009 și, prin urmare, la această dată nu mai subzistă interesul acestuia pentru a solicita anularea acestui ordin. Astfel, recurenta solicită instanței să constate că intimatul-reclamant nu mai are niciun interes în a solicita anularea Ordinului Președintelui A.N.A.F. nr. 1007/2009, având în vedere că, prin ordinul nr. 1524 din 25 mai 2010 emis de către Președintele A.N.A.F. București, a fost reîncadrat în funcția de conducere deținută anterior emiterii ordinului. Se arată de către recurentă că la data de 22 mai 2009 a fost emis Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 1007 din 22 mai 2009, prin care intimatul-reclamant G.I. a fost eliberat din funcția publică de conducere - director executiv adjunct - Activitatea de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P.

Iași și a fost numit în funcția publică de conducere de șef serviciu la Serviciul coordonare programare, analiză și îndrumare din cadrul D.G.F.P. Iași. Subliniază recurenta că la emiterea ordinului arătat mai sus au fost avute în vedere și prevederile Legii nr. 188/1999, respectiv art. 99 alin. (1) lit. b) - „autoritatea publică își reduce personalul ca urmare a reorganizării activității, prin reducerea postului ocupat de funcționarul public” - și alin. (5) - „în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), (...), în perioada de preaviz, dacă în cadrul autorității sau instituției publice există funcții publice vacante corespunzătoare, aceasta are obligația de a le pune la dispoziție funcționarilor publici”, în temeiul cărora acestuia i s-a oferit posibilitatea de a opta pentru ocuparea unei funcții publice de conducere vacante, corespunzătoare pregătirii profesionale, a vechimii în funcția publică, precum și studiilor.

În ceea ce privește afirmația intimatului-reclamant, referitoare la declararea neconstituționalității O.U.G. nr. 37/2009 și a O.U.G. nr. 105/2009, recurenta arată că, potrivit normelor constituționale ale art. 147 alin. (4) Constituția României, republicată, de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României, acestea sunt general obligatorii și cu putere numai pentru viitor. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc.

civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Astfel, prin ordinul nr. 1007 din 22 mai 2009 emis de către Președintele A.N.A.F., intimatul-reclamant, după un preaviz de 30 zile lucrătoare, a fost eliberat din funcția publică de conducere de director executiv adjunct al D.G.F.P. Iași. Temeiul juridic al acestei măsuri administrative l-a constituit art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice locale. Înalta Curte apreciază că pentru argumentarea soluției adoptate în legătură cu problema de drept dedusă judecății se impune prezentarea unor scurte considerații cu privire la excepția de neconstituționalitate și efectele acesteia.

Controlul de constituționalitate exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate este un control de conformitate și conformare a legii sau ordonanțelor guvernamentale cu dispozițiile Constituției, în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor și libertăților cetățenești. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform alin. (4) din articolul aflat în discuție, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ca atare, deciziile Curții Constituționale privind admiterea unei excepții de neconstituționalitate sunt de imediată aplicare, cu consecința înlăturării normei declarate neconstituționale din sistemul normativ. Cu alte cuvinte, în situația în care soluția Curții Constituționale nu ar avea aplicare directă și imediată, întreaga procedură de control a constituționalității legilor și ordonanțelor ar fi lipsită de finalitate. Pe acest aspect, poate fi amintită și Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999 în care s-a statuat că instanțele judecătorești trebuie să facă aplicarea directă a dispozițiilor constituționale relevante, în sensul de a înlătura prevederile neconstituționale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea acestora.

De asemenea, este de necontestat faptul că prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009, Curtea Constituțională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituțională, ca urmare a faptului că această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de neconstituționalitate, întrucât a fost adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de urgență (…) nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului (…)”. Totodată, este de necontestat faptul că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. 14 din O.U.G. nr. 105/2009, publicată în M. Of.

nr. 668/06.10.2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată neconstituțională în privința dispozițiilor art. 1 pct. 1-5 și 26, art. 2, art. 4, art. 5, art. 8 și Anexa 1, cu motivarea că acestea conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit obiectul O.U.G. nr. 37/2009, în privința neconstituționalității căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009. În plus, Curtea Constituțională a reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii. Totodată, instanța constituțională a precizat că, prin adoptarea O.U.G.

nr. 37/2009, au fost încălcate prevederile art. 15 din Constituție, statutul juridic al funcției publice de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competență materială. Potrivit art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, acțiune care poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste ordonanțe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei operațiuni administrative.

Același text de lege reglementează, în alin. (4), situația acțiunilor formulate de o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituțională ordonanța prin admiterea unei excepții într-o altă cauză. Din analiza acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate a ordonanței într-o altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepției, și în cauze similare, care au ca temei juridic aceleași prevederi declarate neconstituționale. În speța de față, intimatul-reclamant a solicitat anularea ordinului de eliberare din funcție. După cum s-a relevat anterior, această măsură a avut la bază aplicarea prevederilor O.U.G.

nr. 37/2009 care a fost declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009. Ca atare, în temeiul art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ, efectele acestei decizii a instanței constituționale se extind și asupra celorlalte cauze având ca obiect anularea actelor administrative emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009. În altă ordine de idei, Înalta Curte reține că eliberarea intimatului-reclamant din funcția publică pe care o deținea, în alte situații decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcție, care se circumscrie noțiunii de securitate socială, protejată prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și actele comunitare, precum și prin alte tratate internaționale la care România este parte și a căror îndeplinire este obligată să o asigure, potrivit art. 11 și art. 20 din Constituția României.

Înalta Curte arată că actul și măsura adoptată în baza acestei ordonanțe sunt afectate de viciul de neconstituționalitate al ordonanței și, în consecință, corect au fost anulate de instanța de fond. De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins excepția lipsei de interes a reclamantului, susținând că actul administrativ a produs efecte aproape un an, interval în care reclamantul a funcționat pe o funcție publică inferioară, cu un salariu diminuat corespunzător, așa încât clarificarea legalității lui, pentru intervalul în care s-a aflat în vigoare, se vădește în continuare a prezenta interes pentru reclamant. Pentru considerentele anterior arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 81/2011 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2011.