ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 208/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii și procedura derulată în fața primei instanțe Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02 octombrie 2010 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A.N.F.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A.T.V. și A.N.I.: - anularea Ordinelor nr. 328 din 05 februarie 2004, nr. 136 din 07 februarie 2005, nr. 917 din 06 februarie 2006 și nr.463/22 ianuarie 2008 ale președintelui A.N.F.P., prin care a fost aprobată și prelungită suspendarea din funcția publică a pârâtului A.T.V.

pentru perioada 2004-2009, precum și a tuturor actelor subsecvente acestora, respectiv: Ordinul nr. 43/2005 privind reîncadrarea pârâtului, nr. 42/2005 și nr. 8377/2006 privind numirea conform noilor structuri organizatorice; - anularea mențiunilor efectuate în carnetul de muncă al pârâtului pentru perioada indicată, ca urmare a emiterii ordinelor mai sus enunțate și a actelor subsecvente. În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că urmare a sesizării din oficiu cu privire la conflictul de interese și starea de incompatibilitate în care se află pârâtul A.T.V.

și după verificările efectuate în cauză, s-a întocmit actul de constatare nr. A/1130/I.I din 20 iulie 2009, prin care s-a constatat existența unei stări de fapt diferită de cea relevată de pârât și care a stat la baza temeiului legal privind suspendarea raportului de serviciu, constituind în același timp și temeiul emiterii Ordinelor nr. 328 din 05 februarie 2004, nr. 463 din 22 ianuarie 2008, nr. 136 din 07 februarie 2005, nr. 917 din 06 februarie 2006. A mai arătat că ordinele ce se solicită a fi anulate au produs efecte juridice intrând în circuitul civil, situație în care nu mai pot fi revocate, singura soluție pentru încetarea efectelor este desființarea acestora, prin anulare pe cale judecătorească pentru motivele de nelegalitate care au existat la momentul emiterii.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul A.T.V. a invocat, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate cu privire la actul de constatare nr. A/1130/I.I din 20 iulie 2009 întocmit de A.N.I.; excepția tardivității introducerii acțiunii; excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată (filele 42-56 dosar fond). La termenul de judecată din 22 septembrie 2010, pârâta A.N.I. a depus la dosar două înscrisuri, reprezentând: Rezoluțiile din 12 iulie 2010 și respectiv 30 august 2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. 2. Hotărârea Curții de Apel Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 22 septembrie 2010 de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. 3.Recursul exercitat de pârâtul A.T.V. Împotriva sus-menționatei încheierii, a declarat recurs pârâtul A.T.V., solicitând casarea încheierii și trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru continuarea judecății, formulând critici pe care le-a încadrat în motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul-pârât a arătat, în esență următoarele: 3.1. Încheierea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind complet nemotivată. Dispunând suspendarea cauzei în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., Curtea de apel s-a limitat să rețină în considerente faptul că a deliberat asupra cererii de suspendare și că urmează a o admite și a suspenda cauza, fără nici un argument.

3.2. Prima instanță a dispus în mod greșit suspendarea cauzei în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., deși s- a solicitat de către pârâta A.N.I. suspendarea cauzei în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., norma citată fiind reținută atât în considerente cât și în dispozitivul încheierii. 3.3. În speță, nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții impuse de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru a se dispune suspendarea cauzei, respectiv: să se fi început urmărirea penală pentru o infracțiune, iar infracțiunea să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.

În acest sens, recurentul a arătat că din analiza celor două rezoluții ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București depuse în probațiune de către pârâta A.N.I., nu rezultă că s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa, astfel că lipsește cu desăvârșire premisa care ar fi dat posibilitate judecătorului de fond să dispună suspendarea cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. În fine, au fost invocate și aspecte de ordin procedural, referitoare la consemnarea, în mod eronat, în practicaua încheierii recurate a faptului că recurentul-pârât fi răspuns personal la apelul nominal, când în realitate a fost reprezentat de către apărătorul ales , precum și faptul că nu s-ar fi opus cererii de suspendare a cauzei în baza art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., solicitând în acest sens, extrasul aferent din caietul grefierului. Deși citați, intimații nu au formulat întâmpinare în cauză în vederea exprimării poziției procesuale. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a lucrărilor dosarului, a normelor incidente cât și sub toate aspectele în baza prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce succed. 1. Argumente de fapt și de drept relevante, corespunzătoare motivelor de recurs Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., prin care s-a invocat nemotivarea încheierii recurate este fondat. Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea pronunțată de instanță ca urmare a soluționări cauzei cu care a fost învestită „se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. M otivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict juridic al termenului, precizarea în scris a raționamentului care determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere. În cauza dedusă judecății, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., întrucât instanța de fond nu a expus nici un argument care să fii condus la formarea convingerii sale. În concret, instanța de fond nu a analizat deloc motivele și argumentele invocate de părți privind cererea de suspendare a judecății cauzei, formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ceea ce cu ușurință se poate observa din parcurgerea “considerentelor” încheierii recurate. În aceste condiții, este evident că ceea ce legiuitorul a numit „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței” nu se regăsește în considerentele hotărârii recurate, făcând practic imposibilă exercitarea unui control judiciar de către instanța de recurs. Înalta Curte precizează că prin nemotivarea hotărârii, se aduce atingere și prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptului la un proces echitabil, așa cum a fost consolidat textul în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a invocat aplicarea greșită a legii, este de asemenea fondat. Într-adevăr, prin dispozitivul încheierii recurate s-a dispus suspendarea judecății cauzei, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., al cărui text prevede că „instanța va suspenda judecata (...) dacă nici una din părți nu se înfățișează la strigarea pricinii, deși cererea de suspendare a judecății a fost solicitată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru motivul începerii urmăririi penale împotriva recurentului-pârât, pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției care urmează să se pronunțe. Cu alte cuvinte, judecătorul de fond a aplicat în mod greșit norma prevăzută de art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. unei situații care, de fapt, implică incidența unei alte norme legale, astfel că din această perspectivă apare ca întemeiată critica recurentului. În altă ordine de idei, Înalta Curte reține că există neconcordanță și între dispozitivul încheierii recurate și cele consemnate în minută (fila 151 verso dosar fond), unde, de altfel, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Chiar și în raport de această împrejurare, Înalta Curte apreciază că prevederile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză. Norma legală citată reglementează unul din cazurile de suspendare facultativă a judecății și presupune începerea urmăririi penale pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției care urmează să se pronunțe.

Din analiza normei enunțate, rezultă că suspendarea judecății va putea fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții impuse de legiuitor: să se fi început urmărirea penală pentru o infracțiune, iar infracțiunea să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea. În speță, așa cum rezultă din cuprinsul Rezoluției din 12 iulie 2010 adoptată în dosarul nr. 577/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București (filele 150-160 dosar fond), s-a dispus în baza art. 10 lit. a), b), c), d) și g) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de recurentul A.T.V., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen., art. 25 raportat la art. 289 și art. 291 C. pen., reținându-se că nu există date sau indicii temeinice din care să rezulte săvârșirea infracțiunilor, faptele neexistând în materialitatea lor.

Chiar dacă, prin Rezoluția din 30 august 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București (filele 161-162 dosar fond) adoptată în același dosar, au fost admise plângerile formulate de A.N.I. și P.R.A., cu consecința infirmării soluției anterioare și trimiterea dosarului în vederea completării verificărilor efectuate, Înalta Curte apreciază că, raportat la momentul solicitării suspendării judecății cauzei în baza art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., condiția referitoare la începerea urmăririi penale față de recurent, nu este îndeplinită în cauză. Prin urmare, această constatare face de prisos verificarea celei de-a doua condiții prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., având în vedere faptul că cele două condiții impuse de textul de lege anterior individualizat trebuie îndeplinite cumulativ.

2. Temeiul legal al soluției pronunțate Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza la aceeași instanță pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.T.V. împotriva încheierii din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția aVIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează încheierea recurată și trimite cauza spre continuarea judecății la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2011.