ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 388/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta Șt.A. a chemat în judecată A.N.O.F.M., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună suspendarea Ordinului nr. 34/2010 emis de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond asupra cererii de anulare a actului în contencios administrativ. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 15 februarie 2010, i-a fost comunicat ordinul a cărei suspendare o solicită, prin care i se făcea cunoscut că beneficiază de un preaviz de 15 zile lucrătoare, urmând ca la expirarea acestei perioade să-i înceteze numirea în funcția menționată, ca urmare a încetării contractului de management.

A mai arătat că, ordinul prin care s-a dispus încetarea numirii sale în funcția deținută i-a fost comunicat după o lună și două zile de la emiterea sa, aspect care ridică numeroase întrebări asupra temeiniciei și legalității acestuia. Prin întâmpinarea formulată A.N.O.F.M. București a invocat excepția prematurității introducerii acțiunii. Analizând cu prioritate această excepție, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată, întrucât termenul de 30 de zile la care face referire pârâta vizează acțiunea de fond și nu cererea de suspendare, care necesită o procedură urgentă. Referitor la cererea de suspendare, Curtea a reținut că aceasta este întemeiată.

Astfel, s-a reținut că există o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ a cărui suspendare se solicită, îndoială ce rezidă în aceea că, deși ordinul de eliberare din funcție este întemeiat pe obținerea calificativului necorespunzător, totuși din conținutul actului atacat nu rezultă că la momentul evaluării reclamanta ar fi avut cunoștință de procedură și ar fi avut posibilitatea reală să se apere. Cât privește ce-a de a doua condiție cerută de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, Curtea constată ca fiind îndeplinită, deoarece pierderea veniturilor reclamantei constituie un prejudiciu material viitor și previzibil pentru reclamantă și familia sa. Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâta A.N.O.F.M.

În motivarea recursului pârâta a arătat, în esență, următoarele: Reclamanta nu a respectat prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, în sensul că nu a îndeplinit procedura administrativă prealabilă, adresându-se instanței de judecată la aceeași dată, respectiv la 15 mai 2010, fără a aștepta comunicarea răspunsului la contestația formulată împotriva Ordinului nr. 34/2010. Prin art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009 au fost desființate funcțiile publice care confereau calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate al ministerelor și al celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, printre care se numără și agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene si a municipiului București.

Reclamanta a fost numită în funcția de director coordonator adjunct al Direcției Economice din cadrul A.J.O.F.M. Caraș Severin începând cu data de 25 mai 2009. Conform art. VIII din O.U.G. nr. 105/2009 reclamanta își păstrează statutul, iar contactul de management își produce efectele până la expirarea termenului pentru care a fost încheiat sau până la data la care intervine un motiv legal de încetare sau reziliere a acestui. Or, în privința reclamantei, a fost emis o rdinul nr. 43/2010, în urma evaluării performanțelor profesionale ale acesteia, prin care s-a dispus încetarea numirii în funcția de director coordonator adjunct, întrucât a obținut calificativul „nesatisfăcător’’.

Argumentele prezentate de reclamantă instanței de fond nu pot conduce la concluzia că în cauză există un caz bine justificat, în sensul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, încetarea raportului stabilit de aceasta cu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale în temeiul contractului de management nr. 43 din 25 mai 2009,producându-se din culpa acestuia, ca urmare a obținerii calificativului „nesatisfăcător”. Apoi, contractul de management nu a fost încheiat pe o perioadă de 4 ani cum susține reclamanta, ci pe o perioadă de până la 4 ani, cum rezultă în mod expres din conținutul acestuia. Contrar celor afirmate de reclamantă, în fața instanței de fond, nu sunt incidente prevederile art. 77 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010, având în vedere dispozițiile exprese ale art. V alin. (6) lit. b) din O.U.G.

nr. 105/2009. De asemenea, nu se poate susține că încetarea contractului de management se impunea după rezilierea procedurii de cercetare disciplinară prealabilă prevăzută de art. 267 din Legea nr. 53/2003, întrucât încetarea contractului nu a avut loc ca urmare a aplicării unei sancțiuni disciplinare, ci ca urmare a obținerii calificativului „nesatisfăcător” la evaluarea performanțelor sale profesionale. Nu se poate reține nici îndeplinirea condiției „pagubei iminente”, deoarece, nu poate fi vorba de un prejudiciu prin efectul emiterii Ordinului nr. 34/2010, în condițiile în care eliberarea din funcție a reclamantei a fost consecință a obținerii calificativului „nesatisfăcător” de către aceasta.

În fine, se impune a se constata că începând cu data de 1 martie 2010 efectele juridice ale prevederilor O.U.G. nr. 105//2009 au încetat ca urmare a declarării neconstituționalității lor, iar pe cale de consecință, executarea actului administrativ a cărui suspendare a fost dispusă de instanță, și-a încetat aplicabilitatea. Recursul este nefondat. Critica recurentei în sensul că nu au fost respectate prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, respectiv că nu a fost îndeplinită procedura administrativă prealabilă în cauză, nu poate fi primită. Suspendarea unui act administrativ pe cale judiciară poate fi dispusă în condițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, text legal care fixează condițiile în care judecătorul cauzei poate ordona această măsură: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile; b) condiția cazului bine justificat; c) condiția prevenirii unei pagube iminente.

În ceea ce privește prima condiție, este de observat că în textul legal precitat este formulată în termenii următori: „…, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului ….”. Așadar, amintita cerință nu este în sensul finalizării procedurii administrative prealabile, cum susține recurenta, condiția fiind îndeplinită, astfel cum rezultă neechivoc din art. 14 alin. (1), prin sesizarea emitentului actului contestat cu reclamație administrativă. În ceea ce privește criticile referitoare la fondul cauzei, nici acestea nu pot fi primite deoarece, practic, acestea exced cadrului procesual, în condițiile în care obiectul acțiunii promovată de către reclamantă este suspendarea executării Ordinului nr. 34/2010 emis de A.N.O.F.M., iar nu anularea acestuia.

Judecătorul fondului în prezenta cauză a pronunțat o hotărâre întemeiată pe prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că s-a rezumat la examinarea condițiilor expres și limitativ prevăzute de l egea contenciosului administrativ în ceea ce privește suspendarea executării actelor administrative, or criticile formulate de recurentă privesc legalitatea ordinului în discuție, examen care nu poate fi realizat decât de către judecătorul învestit cu acțiunea principală ce vizează anularea acelui ordin. Prin urmare, la rândul său, instanța de control judiciar se limitează a examina hotărârea recurată, strict din perspectiva prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2004. Astfel, în ceea ce privește condiția declanșării procedurii prealabile, aceasta a fost îndeplinită, conform înscrisurilor de la dosarul de fond.

Condiția cazului bine justificat este, de asemenea îndeplinită, având în vedere că Ordinul nr. 34/2010 a fost emis în baza O.U.G. nr. 105/2009, act normativ declarat neconstituțional. Or, în situația în care temeiul legal al unui act administrativ a fost declarat neconstituțional, prezumția de legalitate a actului nu mai funcționează, ceea ce face să existe un caz bine justificat pentru suspendarea acestuia până la soluționarea cererii de anulare. În ceea ce privește condiția prevenirii unei pagube iminente, instanța de recurs reține că instanța de fond a judecat corect. Este necontestat că urmare a emiterii ordinului în litigiu, reclamanta a fost lipsită de veniturile salariale, fapt produs în temeiul unui act administrativ în favoarea căruia nu mai subzistă prezumția de legalitate, astfel că și condiția iminenței unei pagube este îndeplinită.

În fine, important în cauză este că acțiunea principală având ca obiect anularea ordinului a cărui suspendare s-a dispus în prezentul dosar, înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 458/59/2010, a fost respinsă prin sentința civilă nr. 310 din 14 iunie 2010. Așadar, măsura dispusă de instanță și contestată de recurentă, suspendarea executării Ordinului nr. 34/2010, a încetat deja la data pronunțării instanței de fond învestită cu acțiunea în contencios administrativ având ca obiect anularea respectivului act administrativ. Față de cele preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.O.F.M. împotriva sentinței civile nr. 222 din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2011