ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 388/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta Șt.A. a

chemat în judecată A.N.O.F.M., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o

va pronunța să dispună suspendarea Ordinului nr. 34/2010 emis de pârâtă, până

la pronunțarea instanței de fond asupra cererii de anulare a actului în

contencios administrativ.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că, la data de 15 februarie 2010, i-a fost comunicat

ordinul a cărei suspendare o solicită, prin care i se făcea cunoscut că

beneficiază de un preaviz de 15 zile lucrătoare, urmând ca la expirarea acestei

perioade să-i înceteze numirea în funcția menționată, ca urmare a încetării

contractului de management.

A mai arătat că,

ordinul prin care s-a dispus încetarea numirii sale în funcția deținută i-a

fost comunicat după o lună și două zile de la emiterea sa, aspect care ridică

numeroase întrebări asupra temeiniciei și legalității acestuia.

Prin întâmpinarea

formulată A.N.O.F.M. București a invocat excepția prematurității introducerii

acțiunii.

Analizând cu

prioritate această excepție, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată, întrucât termenul de 30

de zile la care face referire pârâta vizează acțiunea de fond și nu cererea de

suspendare, care necesită o procedură urgentă.

Referitor la cererea

de suspendare, Curtea a reținut că aceasta este întemeiată. Astfel, s-a reținut

că există o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ a

cărui suspendare se solicită, îndoială ce rezidă în aceea că, deși ordinul de

eliberare din funcție este întemeiat pe obținerea calificativului

necorespunzător, totuși din conținutul actului atacat nu rezultă că la momentul

evaluării reclamanta ar fi avut cunoștință de procedură și ar fi avut

posibilitatea reală să se apere.

Cât privește ce-a de

a doua condiție cerută de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, Curtea

constată ca fiind îndeplinită, deoarece pierderea veniturilor reclamantei

constituie un prejudiciu material viitor și previzibil pentru reclamantă și

familia sa.

Împotriva acestei

sentințe, considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâta A.N.O.F.M.

În motivarea

recursului pârâta a arătat, în esență, următoarele:

Reclamanta nu a

respectat prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, în sensul că nu a îndeplinit

procedura administrativă prealabilă, adresându-se instanței de judecată la

aceeași dată, respectiv la 15 mai 2010, fără a aștepta comunicarea răspunsului

la contestația formulată împotriva Ordinului nr. 34/2010.

Prin art. III alin.

(1) din O.U.G. nr. 37/2009 au fost desființate funcțiile publice care confereau

calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate al ministerelor și

al celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile

administrativ-teritoriale, printre care se numără și agențiile pentru ocuparea

forței de muncă județene si a municipiului București.

Reclamanta a fost

numită în funcția de director coordonator adjunct al Direcției Economice din

cadrul A.J.O.F.M. Caraș Severin începând cu data de 25 mai 2009.

Conform art. VIII din

O.U.G. nr. 105/2009 reclamanta își păstrează statutul, iar contactul de

management își produce efectele până la expirarea termenului pentru care a fost

încheiat sau până la data la care intervine un motiv legal de încetare sau

reziliere a acestui.

Or, în privința

reclamantei, a fost emis

o

rdinul nr.

43/2010, în urma evaluării performanțelor profesionale ale acesteia, prin care

s-a dispus încetarea numirii în funcția de director coordonator adjunct, întrucât

a obținut calificativul „nesatisfăcător’’.

Argumentele

prezentate de reclamantă instanței de fond nu pot conduce la concluzia că în

cauză există un caz bine justificat, în sensul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

încetarea raportului stabilit de aceasta cu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale în temeiul contractului de management nr. 43 din 25 mai 2009,producându-se

din culpa acestuia, ca urmare a obținerii calificativului „nesatisfăcător”.

Apoi, contractul de

management nu a fost încheiat pe o perioadă de 4 ani cum susține reclamanta, ci

pe o perioadă de până la 4 ani, cum rezultă în mod expres din conținutul

acestuia.

Contrar celor

afirmate de reclamantă, în fața instanței de fond, nu sunt incidente

prevederile art. 77 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe

anii 2007 - 2010, având în vedere dispozițiile exprese ale art. V alin. (6) lit.

b) din O.U.G. nr. 105/2009.

De asemenea, nu se

poate susține că încetarea contractului de management se impunea după

rezilierea procedurii de cercetare disciplinară prealabilă prevăzută de art. 267

din Legea nr. 53/2003, întrucât încetarea contractului nu a avut loc ca urmare

a aplicării unei sancțiuni disciplinare, ci ca urmare a obținerii

calificativului „nesatisfăcător” la evaluarea performanțelor sale profesionale.

Nu se poate reține

nici îndeplinirea condiției „pagubei iminente”, deoarece, nu poate fi vorba de

un prejudiciu prin efectul emiterii Ordinului nr. 34/2010, în condițiile în

care eliberarea din funcție a reclamantei a fost consecință a obținerii

calificativului „nesatisfăcător” de către aceasta.

În fine, se impune a

se constata că începând cu data de 1 martie 2010 efectele juridice ale prevederilor

O.U.G. nr. 105//2009 au încetat ca urmare a declarării neconstituționalității

lor, iar pe cale de consecință, executarea actului administrativ a cărui

suspendare a fost dispusă de instanță, și-a încetat aplicabilitatea.

Recursul este

nefondat.

Critica recurentei în

sensul că nu au fost respectate prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, respectiv

că nu a fost îndeplinită procedura administrativă prealabilă în cauză, nu poate

fi primită.

Suspendarea unui act

administrativ pe cale judiciară poate fi dispusă în condițiile art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, text legal care fixează condițiile în care

judecătorul cauzei poate ordona această măsură: a) condiția declanșării

procedurii administrative prealabile; b) condiția cazului bine justificat; c)

condiția prevenirii unei pagube iminente.

În ceea ce privește

prima condiție, este de observat că în textul legal precitat este formulată în

termenii următori: „…, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului ….”. Așadar, amintita cerință nu este în sensul finalizării procedurii

administrative prealabile, cum susține recurenta, condiția fiind îndeplinită,

astfel cum rezultă neechivoc din art. 14 alin. (1), prin sesizarea emitentului

actului contestat cu reclamație administrativă.

În ceea ce privește

criticile referitoare la fondul cauzei, nici acestea nu pot fi primite

deoarece, practic, acestea exced cadrului procesual, în condițiile în care

obiectul acțiunii promovată de către reclamantă este suspendarea executării Ordinului

nr. 34/2010 emis de A.N.O.F.M., iar nu anularea acestuia. Judecătorul fondului

în prezenta cauză a pronunțat o hotărâre întemeiată pe prevederile art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, astfel că s-a rezumat la examinarea condițiilor

expres și limitativ prevăzute de

l

egea

contenciosului administrativ în ceea ce privește suspendarea executării actelor

administrative, or criticile formulate de recurentă privesc legalitatea

ordinului în discuție, examen care nu poate fi realizat decât de către

judecătorul învestit cu acțiunea principală ce vizează anularea acelui ordin.

Prin urmare, la

rândul său, instanța de control judiciar se limitează a examina hotărârea

recurată, strict din perspectiva prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2004.

Astfel, în ceea ce

privește condiția declanșării procedurii prealabile, aceasta a fost îndeplinită,

conform înscrisurilor de la dosarul de fond.

Condiția cazului bine

justificat este, de asemenea îndeplinită, având în vedere că Ordinul nr. 34/2010 a fost emis în baza O.U.G. nr. 105/2009, act normativ declarat neconstituțional. Or, în situația

în care temeiul legal al unui act administrativ a fost declarat

neconstituțional, prezumția de legalitate a actului nu mai funcționează, ceea

ce face să existe un caz bine justificat pentru suspendarea acestuia până la

soluționarea cererii de anulare.

În ceea ce privește

condiția prevenirii unei pagube iminente, instanța de recurs reține că instanța

de fond a judecat corect. Este necontestat că urmare a emiterii ordinului în

litigiu, reclamanta a fost lipsită de veniturile salariale, fapt produs în

temeiul unui act administrativ în favoarea căruia nu mai subzistă prezumția de

legalitate, astfel că și condiția iminenței unei pagube este îndeplinită.

În fine, important în

cauză este că acțiunea principală având ca obiect anularea ordinului a cărui

suspendare s-a dispus în prezentul dosar, înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 458/59/2010,

a fost respinsă prin sentința civilă nr. 310 din 14 iunie 2010. Așadar, măsura

dispusă de instanță și contestată de recurentă, suspendarea executării Ordinului

nr. 34/2010, a încetat deja la data pronunțării instanței de fond învestită cu acțiunea

în contencios administrativ având ca obiect anularea respectivului act

administrativ.

Față de cele preced,

Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.N.O.F.M. împotriva sentinței civile nr. 222 din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2011