ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2300/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanțe

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanta S.P. a formulat contestație împotriva deciziei

din 30 iunie 2010 emisă de I.T.M., solicitând anularea deciziei atacate ca

fiind nelegală.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta a invocat excepția prematurității și, respectiv, tardivitatea

acțiunii.

2.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr.

161/2011 din 26 mai 2011, Curtea de Apel Galați, secția de contencios

administrativ și fiscal a respins, ca fiind nefondate, excepțiile invocate de

pârâta I.T.M., respectiv: excepția prematurității acțiunii, tardivitatea și

lipsa de obiect și a respins acțiunea formulată de reclamanta S.P., ca

fiind nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a examinat cu prioritate excepțiile invocate

în cauză, constatând următoarele: Cu privire la excepția prematurității,

Curtea a apreciat că actul contestat nu este un act administrativ obișnuit,

având în vedere că acesta transpune o O.G. ce impunea numirea temporară pe o funcție

de conducere a unui funcționar public. Prin urmare, un atare act juridic

trebuie să fie conform cu dispozițiile din legea specială care disciplinează

statutul funcționarului public, respectiv Legea nr. 188/1999. Or, acțiunea de

față, fiind promovată în temeiul dispozițiilor art. 106 din Legea nr.

188/1999, nu este condiționată de efectuarea procedurii prealabile reglementate

de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Cât privește excepția

tardivității, instanța de fond a reținut că pârâta nu a dovedit data

comunicării deciziei în discuție către reclamantă, așa încât nu se poate

calcula termenul de 30 de zile de la încunoștințarea acesteia cu privire la

conținutul deciziei.

Pe fondul acțiunii,

prima instanță a constatat că, fiind vorba de contestarea numirii temporare

într-o funcție de conducerea, dispozițiile legale incidente în cauză sunt, în

exclusivitate, cele ale Legii nr. 188/1999, fiind exclusă completarea acestora

cu dispozițiile art. 268 C. muncii, deoarece nu suntem în fața unei sancțiuni

disciplinare, așa încât conținutul deciziei să trebuiască a se calcula pe

tiparul descris de Codul muncii.

Prin urmare, a

apreciat că nu se poate reține excepția nulității invocate de reclamantă

pe temeiul art. 268 C. muncii.

Pe de altă parte,

Curtea a reținut că numirea temporară a reclamantei într-o funcție de

conducere s-a făcut cu respectarea legislației în vigoare.

Astfel, în baza O.U.G.

nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009, la nivelul inspectoratelor teritoriale de

muncă au fost desființate posturile de conducere de inspectori șefi și

inspectori șefi adjuncți, înființându-se posturile de directori coordonatori și

de directori coordonatori adjuncți.

Așa fiind, prin

efectul legii, reclamanta a fost eliberată din funcția de inspector șef

adjunct, oferindu-i-se un post de execuție.

Ca urmare a

declarării ca neconstituționale a O.U.G. nr. 37/2009 și a O.U.G. nr. 105/2009,

posturile de directori coordonatori și de directori coordonatori adjuncți s-au

desființat, astfel că la nivelul inspectoratelor teritoriale de muncă au rămas

vacante posturile de conducere. Totodată, conform legii, s-a revenit la funcția

publică de inspector șef și inspector șef adjunct, fără ca acest lucru să ducă

implicit la revenirea pe aceste funcții a persoanelor care anterior le

ocupaseră, în condițiile în care niciun act normativ nu conține prevederi în

acest sens.

Reclamanta nu a

atacat în termen legal ordinul ministerial prin care i s-a desființat postul de

inspector șef adjunct și nici nu a formulat acțiune în contencios administrativ

prin care să se prevaleze de Decizia de constatare a neconstituționalității

celor două ordonanțe de guvern.

Prin urmare, acțiunea

sa întemeiată doar pe un principiu general, cel al stabilității în funcție, nu

poate fi admisă, fără riscul nesocotirii legislației în vigoare care obligă la

ocuparea posturilor de conducere prin concurs, iar nu la repunerea în situația

anterioară a celor prejudiciați de fluctuațiile legislative.

În altă ordine de

idei, Curtea a reținut că, deși reclamanta se prevalează de necomunicarea prin

poștă a deciziei contestate, aceasta s-a supus deciziei, acceptând să exercite

funcția publică de conducere menționată în decizie pe durata de 6 luni.

de atac exercitată

Împotriva

acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, a declarat

recurs reclamanta S.P., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 din C.

proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurenta a criticat soluția instanței de fond sub aspectul nelegalității

acesteia față de prevederile legale aplicabile și față de modalitatea în care a

înțeles să interpreteze principiul stabilității în muncă a funcționarului

public așa cum este reglementat de lege.

Evocând principiile care

stau la baza exercitării funcției publice, recurenta susține că

stabilitatea funcționarului public îi garantează acesteia că transferul,

înlocuirea sau orice modificare intervenită în derularea raportului de serviciu

nu poate fi făcută decât în cazurile și cu respectarea formelor prevăzute de

lege.

Recurenta precizează

că măsura inițială de modificare a postului s-a întemeiat pe dispozițiile art.

III alin. (1)

și (11)

din O.U.G. nr. 37/2009, conform cărora funcția publică a fost desființată,

postul urmând a fi ocupat prin concurs.

Totodată, prin Decizia

nr. 1257/2009, Curtea Constituțională a constatat că legea pentru aprobarea O.U.G.

nr. 37/2009 este neconstituțională, reținând că Guvernul, prin întreg

conținutul reglementării cuprinse în ordonanță și care se referă la statutul

juridic al unor funcționari publici de conducere din sfera serviciilor publice

deconcentrate, a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competență

materială, respectiv în domeniul legii organice, încălcând astfel dispozițiile

art. 115 alin. (6) din Constituție.

Recurenta mai

susține că declararea, prin intermediul excepției de

neconstituționalitate, a neconstituționalității unei dispoziții legale conduce

la suspendarea de drept și respectiv la încetarea efectelor sale juridice. De

altfel, prin art. XIV alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2009 s-a dispus abrogarea O.U.G.

nr. 37/2009.

4.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

cauza

în raport

de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum

și de reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este

fondat pentru considerentele expuse în continuare.

Având în

vedere natura raportului contractual și valoarea de act administrativ a

deciziei contestate, Înalta Curte reține, contrar opiniei instanței

de fond, că litigiul născut din actul administrativ unilateral prin care s-a

decis eliberarea din funcție a reclamantei aparține sferei contenciosului

administrativ și că soluționarea acestuia se raportează la regulile instituite

prin Legea nr. 554/2004.

Astfel,

art. 7 din Legea nr. 554/2004 prevede că, „înainte de a se adresa

instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră

vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act

administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau

autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile

de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”,

iar potrivit art. 11 alin. (1) din același act normativ,„cererile prin care se solicită

anularea unui act administrativ individual, [...], recunoașterea dreptului

pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de

la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a

cererii;

c) data

expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data

expirării termenului legal de soluționare a cererii.”

Potrivit

prevederilor art. 12 teza I din Legea nr. 554/2004, reclamantul trebuie să anexeze

la actiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz,

răspunsul autorității publice prin care i se comunică refuzul rezolvării

cererii sale. În situația în care reclamantul nu a primit niciun răspuns la

cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul și data

înregistrării la autoritatea publică, precum și orice înscris care face dovada

îndeplinirii procedurii prealabile, dacă acest demers este obligatoriu.

Analizând

conținutul actelor depuse de reclamantă în fața primei instanțe,

Înalta Curte constată că nu s-a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile

obligatorii.

Procedura

prealabilă administrativă exercitată sub forma recursului grațios sau ierarhic

este reglementată ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune, ca un

fine de neprimire și este obligatorie, neîndeplinirea acesteia fiind

sancționată cu respingerea cererii în contencios administrativ ca inadmisibilă,

în acord cu dispozițiile art. 109 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit

cărora

“în cazurile

anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face

numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite

de acea lege”.

Prin

urmare, instanța de fond, reținând că procedura prealabilă nu este

obligatorie în cauză, a pronunțat o

pronunțat hotărâre netemeinică și nelegală.

Pe de

altă parte, Înalta Curte reține faptul că soluția de respingere a acțiunii ca

inadmisibilă,

pronunțată

de către instanța de control judiciar, face de prisos examinarea celorlalte

cereri și susțineri ale recurentei, care privesc fondul litigiului dedus

judecății.

Pentru considerentele

expuse și în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,

raportat la art. 312 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursul și va modifica sentința atacată, în sensul că va admite excepția

tardivității plângerii prealabile și va respinge acțiunea reclamantei S.P., ca

inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de S.P. împotriva sentinței nr. 161/2011 din 26 mai 2011 a Curții de

Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată, în sensul că admite excepția tardivității plângerii prealabile și

respinge acțiunea reclamantei S.P. ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai

2012.